ICCJ. Decizia nr. 738/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 738/2012
Dosar nr. 5846/42/2006
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 10556/2001, la Tribunalul Prahova, reclamantele B.E.N., T.A. şi R.R. au solicitat să se constate nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii nr. 10 din 20 septembrie 2001, emisă de organul de conducere al pârâtei SC C.P. SA, prin care li s-a respins notificarea înaintată acestei societăţi, privind restituirea în natură a imobilului - teren şi construcţii, care a aparţinut autorului reclamantelor, defunctul H.I., care şi-a transmis averea, prin testament, lui C.S.L. şi C.N.M., privind moşia Izeşti - Podeni.
Prin sentinţa civilă nr. 714 din 29 noiembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins cele patru excepţii invocate de SC C.P. SA şi a admis în parte acţiunea reclamantelor, în sensul că a obligat pârâta SC C.P. SA şi A.P.A.P.S Bucureşti la plata sumei de 364.592.000 lei, reprezentând contravaloarea construcţiilor ce au aparţinut autorilor reclamantelor, fiind respinsă acţiunea în ceea ce priveşte restituirea în natură a suprafeţei de teren de 1,75 ha, pe care s-au aflat aceste construcţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere împrejurarea că defunctul H.S.I. a lăsat moştenirea sa, printr-un testament, numiţilor S.L. şi N.M., în prezent decedaţi, succesorii acestora fiind reclamantele din prezenta cauză.
Printr-un raport de expertiză tehnică, s-a identificat imobilul ce face obiectul notificării, constatându-se că, în prezent, nu se mai regăsesc pe teren construcţiile cuprinse în acţiunea reclamantelor, fiind demolate pe parcursului timpului, iar valoarea acestora se ridică, în prezent, la suma de 364.592.000 lei ROL.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 1,74 ha, pe care erau situate fostul conac şi anexele gospodăreşti, expertiza topografică efectuată în cauză a scos în evidenţă faptul că, în momentul de faţă, este întocmită documentaţia pentru reconstituirea dreptului de proprietate privind acest teren, ce urmează a se face pe alte amplasamente.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.P. SA a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se că această pârâtă are calitate procesuală pasivă, întrucât construcţiile care, în prezent, nu se mai află pe teren au fost în administrarea sa.
De asemenea, s-a respins şi excepţia tardivităţii, motivat de faptul că reclamantele au formulat notificare în termenul prevăzut de art. 21 din Legea 10/2001.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a reţinut că este neîntemeiată deoarece, în cauză, nu operează instituţia prescripţiei achizitive.
Totodată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta SC C.P. SA, a fost respinsă, ca nefondată, apreciindu-se că reclamantele, în baza art. 21 din Legea 10/2001, au formulat notificare către societatea pârâtă, iar aceasta s-a pronunţat cu privire la notificare şi această decizie motivată a fost atacată în instanţă de către reclamante.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtele SC C.P. SA şi A.P.A.P.S Bucureşti, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 1150 din 14 aprilie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de SC C.P. SA, iar cu privire la apelul formulat de A.P.A.P.S Bucureşti, s-a constatat că acesta a fost formulat tardiv.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele SC C.P. SA şi A.V.A.S Bucureşti.
Prin decizia nr. 2229 din 29 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâtele SC C.P. SA şi A.V.A.S Bucureşti, a casat decizia nr. 1150/2004 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelurilor.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că motivele de recurs, amplu dezvoltate prin conţinutul expunerii criticilor, se încadrează, în ceea ce priveşte susţinerile recurentei - pârâte SC C.H. SA Prahova, în art. 304 punctele 6 şi 9 C. proc. civ.
Faţă de obiectul cauzei, s-a reţinut că, prin hotărârea recurată, s-a menţinut soluţia instanţei de fond, prin care s-a acordat altceva decât s-a cerut, respectiv despăgubiri băneşti, faţă de cererea iniţială de restituire în natură, fără a se face o analiză minuţioasă cu privire la împrejurarea dacă recurentele au formulat petit în acest sens.
De asemenea, s-a arătat că, prin materialul probator administrat, nu s-au clarificat aspectele legate de dreptul de proprietate invocat de intimatele-reclamante, în raport de testamentul olograf indicat, neanalizându-se dacă acesta îndeplineşte toate condiţiile cerute de lege pentru a-şi putea produce efectele.
În plus, în momentul privatizării acestei recurente, imobilul ce face obiectul notificării era înscris în patrimoniul fostului A.P.A.P.S Bucureşti, societate care l-a avut în calcul la stabilirea valorii acţiunilor şi preţului licitaţiei, situaţie în care, instanţa avea obligaţia să clarifice dacă, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 sau 27 din Legea nr. 10/2001.
În speţă, s-a reţinut că acţiunea introductivă este formulată, în mod deficitar, fără o precizare corespunzătoare a capetelor de cerere şi a părţilor chemate în judecată, deşi, în virtutea prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanţa avea obligaţia să pună în discuţia părţilor stabilirea cadrului procesual exact, a temeiului juridic al acţiunii şi, apoi, să procedeze la soluţionarea cauzei.
S-a reţinut că, faţă de motivarea cererii, faţă de temeiurile juridice invocate de reclamante şi faţă de modul în care acestea au înţeles să-şi conceapă susţinerile în faţa instanţei, nu s-a fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.
A arătat instanţa de recurs că, deşi este adevărat că o anumită situaţie de fapt, expusă şi probată, trebuie clarificată juridic de către instanţele de judecată, lămurirea şi explicarea obiectului procesului, presupunând stabilirea tuturor instituţiilor şi regulilor juridice aplicabile, clarificarea juridică a unei situaţii de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilităţii, schimbându-se, astfel, total obiectul şi temeiul juridic al acţiunii.
Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 84 şi art. 112 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu s-a lămurit cadrul procesual, în funcţie de care urma a se stabili atât normele legale şi instituţiile juridice aplicabile, pentru a analiza cererea din punct de vedere al Legii 10/2001, cât şi părţile angrenate în proces.
În ceea ce priveşte recursul declarat de A.V.A.S, s-a reţinut că, în raport de motivarea in extenso a acestuia, poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind fondată critica vizând soluţionarea greşită a apelului, pe excepţia tardivităţii, printr-o interpretare incorectă a dispoziţiilor art. 101, 104 şi 301 C. proc. civ.
S-a arătat că sentinţa civilă nr. 614/2002 a fost comunicată pârâtei la 6 ianuarie 2003, iar apelul a fost expediat prin poştă la data de 22 ianuarie 2003, potrivit datei de pe confirmarea de primire, astfel că instanţa de apel, greşit, a reţinut ca dată a promovării apelului - 23 ianuarie 2003, această dată fiind cea la care s-a înregistrat, la instanţă, calea de atac exercitată.
Potrivit art. 104 C. proc. civ., actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
Faţă de aceste împrejurări, s-a considerat că apelul a fost declarat în termen şi, greşit, instanţa de apel l-a respins ca tardiv, situaţie în care recursul este fondat, impunându-se ca instanţa să se pronunţe pe fondul cererii.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 5846/42/2006, instanţa de apel, conform îndrumărilor deciziei de casare, punând în vedere părţilor să îşi precizeze acţiunea, să se depună de către contestatoare testamentul autentificat din 23 decembrie 1940 şi de către apelanta SC C.H. SA, structura acţionariatului la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, efectuându-se adresă la Registrul Comerţului, în acest sens, fiind solicitate relaţii, necesare soluţionării cauzei, de la Primăria comunei Bălţeşti, ce au fost comunicate cu adresele nr. x si y.
Prin decizia civilă nr. 209 din 16 aprilie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtele SC C.H. SA şi A.V.A.S. Bucureşti şi a obligat apelantele la plata sumei de 500 lei RON către intimaţii B.E. si moştenitorii defunctei T.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Cu privire la apelul formulat de către intimata SC C.P. SA:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din Legea 10/2001, societatea apelantă, fiind privatizată în întregime, persoana îndreptăţită la despăgubiri trebuie să solicite acest lucru direct de la instituţia implicată în privatizare, respectiv de la fostul F.P.S Bucureşti, actual A.P.A.P.S Bucureşti, iar, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, apelanta a arătat că aceasta a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamantele se puteau adresa instanţei doar în condiţiile în care ar fi primit vreo ofertă din partea societăţii, or, în cauză, Hotărârea nr. 10/2001 a Consiliului de Administraţie nu conţine o ofertă, ci precizează modalitatea de soluţionare a notificării.
Curtea a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că aceste excepţii sunt nefondate, deoarece nu se poate susţine că această societate nu este acea persoană juridică deţinătoare a imobilului, la care face referire art. 20 din Legea 10/2001, text de lege prin care legiuitorul a stabilit cine este competent şi are obligaţia să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege şi, implicit, cui trebuie să adreseze persoanele îndreptăţite cererile formulate în acest scop. Pentru a da celeritate procesului de restituire, legiuitorul a apreciat că este mult mai util ca procedura de restituire să se desfăşoare faţă de persoanele juridice care au în folosinţă efectivă imobilele care fac obiectul legilor de restituire.
Pârâta SC C.P. SA are o atitudine contradictorie, în sensul că, primind notificarea, a înţeles să emită un răspuns intitulat „hotărâre”, prin care Consiliul de administraţie, ca organ de conducere, a luat decizia de a nu se restitui în natură şi nici de a se acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite pentru imobilul situat în comuna Bălţeşti, cu motivarea că este cumpărător de bună-credinţă a acţiunilor statului, pentru ca, apoi, în cadrul procedurii contencioase, să invoce excepţii care să conducă, în caz de admitere, la exonerarea de orice răspundere.
În calitate de persoană juridică obligată la restituire, apelanta nu avea decât posibilitatea de a aprecia asupra modalităţii de restituire, respectiv în natură sau prin echivalent, faţă de redactarea art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unde se impune obligativitatea pentru persoanele juridice deţinătoare sau, după caz, proprietare a imobilului supus restituirii, de a se pronunţa, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire.
Faţă de aceste dispoziţii, organul de conducere a persoanei juridice obligată la restituire, în termen legal de 60 zile, prin decizie motivată, are îndatorirea de a face o „ofertă” de restituire prin echivalent, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă.
De altfel, din textul punctului 24.3 al noilor norme metodologice, rezultă că decizia/dispoziţia, emisă în temeiul art. 24 alin. (1) din lege, va cuprinde, alături de datele de identificare a petentului şi imobilului notificat, motivarea împrejurărilor de fapt şi de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură şi, totodată, va cuprinde oferta propusă persoanei îndreptăţite.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că, dacă legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării în justiţie a deciziei în termen de 30 zile de la data comunicării acesteia, atunci când ea cuprinde o ofertă, în condiţiile arătate la punctul 24.3 din Normele Metodologice, cu atât mai mult există posibilitatea atacării unei decizii care nu întruneşte condiţiile cerute de lege.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de apel, potrivit art. 315 C. proc. civ., că dispoziţiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite, iar, în acest cadru, trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cărora, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Cu privire la excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, s-a constatat că, potrivit art. 24 alin. (7) din Legea 10/2001, contestatorul are dreptul să se adreseze cu contestaţie în termen de 30 zile de la primirea deciziei sau a dispoziţiei ce conţine răspunsul la notificare.
Notificarea a fost primită şi înregistrată la SC C.P. SA, sub nr. 2888 din 6 august 1991, hotărârea este primită de reclamanta T.A. în 27 septembrie 2001, iar contestaţia a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, la data de 24 octombrie 2001, conform rezoluţiei judecătorului, astfel că se încadrează în termenul de 30 zile prevăzut de legiuitor, astfel că prezenta contestaţie a fost introdusă în termenul prevăzut de legea specială.
De asemenea, s-a apreciat că, în mod legal, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei achizitive, în speţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 1890 C. civ., ci legea specială ce cuprinde măsuri reparatorii, faţă de caracterul abuziv al preluării unor imobile în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a constatat că însăşi apelanta nu a dezvoltat critica formulată pe acest aspect, ceea ce denotă o abordare a acestei probleme juridice, fără o susţinere consistentă, în drept şi în fapt.
Mai mult, condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ., potrivit căruia, pentru a se putea prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, întrucât, în cazul imobilelor preluate de către stat în perioada 1945-1989, statul a exercitat acte de violenţă psihică sau fizică, după caz, asupra proprietarilor pentru a-i determina să renunţe la posesia legitimă asupra imobilelor preluate în mod abuziv, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 1851 C. civ., potrivit căruia, posesia este tulburată, când este fundată sau conservată, prin acte de violenţă, în contra sau din partea adversarului.
Pe fondul cauzei, apelanta SC C.P. SA a arătat că, în opinia sa, pretenţiile contestatoarelor sunt neîntemeiate şi nelegale, întrucât acestea nu fac dovada dreptului de proprietate al autorului lor şi nici al vocaţiei succesorale.
S-a mai arătat că expertiza este subiectivă şi nereală, deoarece, deşi sunt evaluate construcţii edificate în anul 1920 (care, în prezent, sunt demolate, situaţie de care nu se face culpabilă societatea), se aplică un procent de reducere de numai 20% din valoarea acestora.
Din testamentul autentificat la Tribunalul Ilfov, din 23 decembrie 1940, rezultă că General S.I. a lăsat averea sa, situată în comuna Podeni - compusă din teren şi conac şi „tot ce se va găsi acolo”- nepotului său, C.S.L. şi C.M.N., testament care nu este olograf, aşa cum susţine apelanta, despre acesta făcându-se vorbire şi în Jurnalul din 31 ianuarie 1942, prin care moştenitorii defunctului H.I. au solicitat tribunalului trimiterea în posesiune asupra averii acestuia.
Cu actele de stare civilă ale reclamantelor s-a făcut dovada că moştenitoarele lui C.M.N. sunt, potrivit certificatului de moştenitor din 29 septembrie 2005, contestatoarele B.E.N. şi T.A. - decedată în cursul procesului, ai cărei moştenitori sunt M.A.D.S. şi M.D.S.
În ceea ce priveşte existenţa averii imobiliare, niciodată, nu s-a pus problema că terenul şi construcţiile ce au aparţinut autorilor reclamantelor nu ar fi existat în realitate şi că nu ar fi fost preluată de societatea apelantă, iniţial, prin fostul V., în folosinţă şi administrare, societate care, în urma privatizării, şi-a schimbat denumirea în SC C.P. SA.
De altfel, atât din testamentul autentificat la Tribunalul Ilfov, din 23 decembrie 1940 şi din Jurnalul nr. 1201 din 31 ianuarie 1942, rezultă existenţa, în proprietatea autorilor contestatoarelor, a imobilului litigios.
Concluzia că acest imobil a trecut în mod abuziv în proprietatea statului rezultă atât din Hotărârea nr. 10 din 20 septembrie 2001 a SC C.P. SA, în care se arată că, la data privatizării, imobilul revendicat se afla în patrimoniul societăţii, fiind luat în calcul la stabilirea valorii acţiunilor de către Fondul Proprietăţii de Stat, cât şi din adresa din 06 februarie 2007, emisă de Primăria comunei Bălţeşti şi actele anexate acesteia, prin care se recunoaşte că nu există niciun document care să ateste modalitatea de trecere în proprietatea statului a imobilelor ce au aparţinut defunctului H.I., autorul contestatoarelor, dar, cu toate acestea, a fost emisă dispoziţia nr. 542/2005, prin care se constata dreptul contestatoarelor la despăgubiri, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Din raportul de expertiză depus la dosarul cauzei, a rezultat că imobilul în cauză, fosta moşie Izeşti-Podeni, conacul cu anexele gospodăreşti, specifice zonei rurale, se afla situat pe teritoriul comunei Bălteşti, terenul fostului conac fiind ocupat de SC C.P. SA, fost V. Prahova.
Construcţiile cuprinse în acţiunea contestatorilor nu se mai regăsesc pe teren, fiind demolate pe parcurs, în funcţie de necesităţile celor care au administrat terenul în cauză, ele fiind, însă, recunoscute la cercetarea pe teren de către persoane din localitate, cât şi de către fostul secretar al primăriei, N.G.
Referitor la evaluarea construcţiilor, s-a observat că societatea apelantă a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, arătând doar că acesta nu a răspuns la obiectivele stabilite de instanţă, fără a aduce critici concrete la lucrarea depusă de expert.
De altfel, expertul constructor a arătat că, la evaluarea acestor construcţii, s-a aplicat o reducere de 20%, dar nu pentru a se evalua, ci pentru a se stabili suprafaţa utilă construcţiilor, pentru evaluare, aplicându-se tarifele prevăzute în Decretul nr. 256/1984 şi coeficienţii de uzură stabiliţi de Legea nr. 93/1977.
De asemenea, apelanta a susţinut că, în condiţiile în care A.P.A.P.S Bucureşti figura ca parte în proces, ca instituţie implicată în privatizare, în mod greşit, instanţa de fond a obligat SC C.P. SA la plata despăgubirilor, în cauză, fiind vorba de o societate cu capital integral privat, ce s-a format prin cumpărarea acţiunilor statului prin intermediul fostului F.P.S, prin soluţia pronunţată, Tribunalul Prahova încălcând dreptul de proprietate al persoanei juridice nou înfiinţată, întrucât cumpărarea acţiunilor s-a făcut cu bună-credinţă, crezându-se că statul este proprietar.
Obiecţiunea referitoare la faptul că SC C.P. SA nu trebuia obligată la plata despăgubirilor, ci instituţia implicată în privatizare, respectiv A.P.A.P.S Bucureşti, a fost respinsă, în mod corect, de către instanţa de fond, cu motivarea că societatea va primi despăgubirea de la instituţia publică implicată în privatizare, obligaţie ce este opozabilă şi Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, chiar şi în situaţia când acesta nu a fost parte în proces.
Din probele administrate în calea de atac a apelului, s-a observat că, într-adevăr, societatea comercială apelantă, deţinătoare a imobilului în litigiu, era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 prevăd că, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, aceste dispoziţii fiind aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate (cum este cazul în speţa de faţă, imobilul fiind vândut, pe parcursul soluţionării prezentului litigiu, unei persoane fizice), iar măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.
În cauză, însă, instanţa a constatat că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii, deoarece, din interpretarea sistematică a acestei legi speciale, reparatorii, rezultă că art. 29, astfel cum a fost expus mai sus, este incident doar în cazul imobilelor preluate în mod valabil, şi nu în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum s-a arătat mai sus.
Imobilului în litigiu, preluat în mod abuziv, fără titlu, de către stat îi erau aplicabile dispoziţiile art. 9 din lege, potrivit căruia, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, precum şi art. 10, conform căruia, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate, total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar, pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Contestatoarele nu au declarat, însă, apel împotriva sentinţei instanţei de fond, prin care s-a stabilit acordarea de despăgubiri, astfel că aplicarea acestor articole, referitoare la restituirea în natură a terenului (parţial sau total), nu mai poate fi pusă în discuţie, pentru că ar fi încălcate dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Dispoziţiile legii prevăd că, în cazul în care, pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv, s-au edificat noi construcţii, autorizate - cum este cazul în speţa de faţă, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Cum, potrivit probelor administrate în cauză, rezultă că, pe terenul litigios, ce se află în posesia SC C.H. SA (actualmente, în proprietatea cumpărătorului persoană fizică) au fost edificate construcţii noi, cele vechi, fiind demolate (fără a avea importanţă persoana care a procedat la demolarea acestora, ci doar unitatea deţinătoare a terenului pe care au fost edificate), rezultă că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat necesară obligarea societăţii comerciale la plata despăgubirilor către contestatoare, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate.
Ultima critică, referitoare la faptul că instanţa de fond nu a cercetat obiectul cauzei, în sensul că, prin contestaţie, nu s-a solicitat acordarea de despăgubiri şi nici anularea Hotărârii nr. 10/2001 a Consiliului de Administraţie, ipoteză în care această hotărâre îşi produce efectele, este nefondată, arătându-se că legiuitorul a dat posibilitatea ca actul emis, ca răspuns la notificare, să poate fi contestat, iar, în cazul în care cele solicitate sunt respinse în totalitate, contestaţia fiind admisă, este de la sine înţeles că acea hotărâre, chiar dacă nu s-a pronunţat expres anularea ei, nu poate produce niciun efect.
Din analiza cererii care a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea prezentului litigiu, s-a constatat că s-a solicitat să se constate nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate şi să se dispună restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autorului contestatoarelor.
În cauză, sunt, astfel, incidente dispoziţiile art. 25 si art. 26, potrivit cărora, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, iar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Ca atare, instanţa, în cazul în care constata că cererea de restituire în natură nu poate fi satisfăcută, trebuia să suplinească ceea ce unitatea deţinătoare era obligată, şi anume, să se pronunţe asupra incidenţei celorlalte măsuri reparatorii, despăgubirile fiind solicitate, de altfel, şi în precizarea acţiunii reclamantelor, conform considerentelor deciziei de casare.
Apelul formulat de A.P.A.P.S Bucureşti se referă la faptul că, prin dispozitiv, hotărârea instanţei de fond cuprinde obligaţia pârâtei SC C.R. SA Prahova la plata despăgubirilor băneşti solicitate de reclamant, în contradictoriu cu A.P.A.P.S., fiind invocată lipsa calităţii procesuale pasive a apelantei, deoarece, din analiza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu rezultă vreo obligaţie a acestei instituţii de a acorda despăgubiri băneşti, ci, dimpotrivă, sunt, expres şi limitativ, prevăzute situaţiile în care instituţia publică implicată în privatizare poate acorda acţiuni, conform art. 27 şi art. 32 din Legea 10/2001.
Instanţa a constatat că, raportat la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, (fostul art. 27), în cazul în care se constată că societatea comercială deţinătoare a imobilului în litigiu era privatizată la data intrării în vigoare a legii, iar imobilul era preluat de către stat cu titlu valabil, măsurile reparatorii în echivalent se propuneau de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în concret, chiar apelanta A.P.A.P.S, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Pentru analiza acestor aspecte şi pentru opozabilitate, era necesară introducerea în cauză a acestei părţi, care, în acest caz, are calitate procesual pasivă, excepţia invocată nefiind întemeiată. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâtele A.V.A.S. şi SC C.H. SA Ploieşti.
Recurenta pârâtă A.V.A.S. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a decizie civile nr. 209 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti si admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 714 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituții.
În dezvoltarea criticilor, pârâta A.V.A.S. a arătat următoarele:
Prin primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitate hotărârilor, deoarece nu a fost admisă, în cauză, lipsa calităţii procesuale pasive a A.V.A.S.
În consecinţa, s-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., faţă de capetele de cerere din acţiune privind restituirea in natura sau acordarea de despăgubiri băneşti, întrucât nu este contestată o decizie emisa de A.V.A.S., in condiţiile Legii nr. 10/2001, republicata.
În ce priveşte restituirea in natura a imobilului revendicat, A.V.A.S. nu are obligaţia de a restitui in natura imobilele revendicate de foştii proprietari, aceasta obligaţie revenind exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicata.
În acelaşi sens, conform art. 20, alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale aparţin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile si obligaţiile ce se nasc în legătura cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri băneşti, se poate constata, din analiza dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001, că A.V.A.S. nu are competenţa legală de a acorda masuri reparatorii in echivalent, constând in despăgubiri băneşti. Pentru restituirea prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, trebuia îndeplinită procedura reglementata de art. 36 si următoarele din Legea 10/2001, nemodificată.
În ce priveşte stabilirea si acordarea despăgubirilor in condiţiile legii, devin incidente si dispoziţiile art. 13 alin. (1), Capitolul III din Legea nr. 247/22 iulie 2005.
Prin Legea nr. 247/22 iulie 2005, art. 1 (1), Titlul VII, se reglementează sursele de finanţare, cuantumul si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite in natura, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicata.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a criticat stabilirea, in mod nejustificat si nelegal, în sarcina A.V.A.S., a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, în sumă de 500 lei RON, în solidar cu celălalt pârât.
Aşa cum rezultă din probele cauzei, se poate constata că A.V.A.S. a fost obligată, nelegal, la plata acestora, deoarece, in cauza, nu a fost reţinuta nici o obligaţie legala în sarcina A.V.A.S. şi nu se putea retine reaua - credinţa sau comportarea neglijenta, pricinuită, prin apărarea sa, în această cauză.
Mai mult decât atât, cheltuielile de judecata sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate, prin dovezi clare, ca fiind conforme, in raport de costurile reale ale procesului.
În ce priveşte obligaţiile A.V.A.S., in condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicata, si incidenţa lor în prezenta cauza, exista înregistrată la A.V.A.S. notificarea intimaţilor nr. 153/2002, in curs de soluţionare.
În condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicata, A.V.A.S. are obligaţia sa emită o decizie motivata, pentru propunerea de acordare de despăgubiri, in condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor, aferente imobilelor preluate in mod abuziv, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, iar nu pentru acordarea efectiva a acestora.
S-a învederat că A.V.A.S. nu a soluţionat si emis decizia motivata, deoarece excede obiectului prezentei acţiuni, iar dosarul administrativ al A.V.A.S. nu este completat cu toate actele doveditoare, nefiind respectat art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În acest sens, A.V.A.S. a comunicat către intimaţi, prin adresa nr. 8998/03 aprilie 2007, in vederea soluţionării notificării, că este necesară completarea dosarului cu toate actele doveditoare in condiţiile legii.
Astfel, in cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, pe baza actelor doveditoare depuse de intimaţi in dosarul administrativ, A.V.A.S. a apreciat că este încă în termenul legal de analiza a notificării intimaţilor.
În consecinţa, pentru soluţionarea notificării intimaţilor, este necesară efectuarea demersurilor de către aceştia pentru completarea dosarului administrativ si probarea pretenţiilor invocate prin notificare.
În dezvoltarea criticilor, pârâta SC C.H. SA Ploieşti a arătat următoarele:
Sub aspectul respingerii excepţiilor invocate de această societate şi în primul rând a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, s-au criticat hotărârile pronunţate în cauză, întrucât, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., soluţiile pronunţate cuprind motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a justificat în temeiul art. 27, actual art. 29 din Legea nr. 10/2001, care reglementează situaţia în care imobilul solicitat a fi restituit se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, caz în care singura soluţie este acordarea despăgubirilor de către instituţia implicată în privatizare.
Prin noua redactare existentă în art. 29, legiuitorul nici nu a mai impus condiţia diferenţierii imobilelor, între cele preluate de către stat cu titlu sau fără titlu, singura condiţie fiind aceea ca imobilul să fie solicitat de la o societate privatizată.
Or, în dosarul de apel, s-a făcut dovada, prin înscrisul emis de Oficiul Registrului Comerţului, că societatea a fost integral privatizată înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, astfel că reclamantele intimate se puteau adresa doar instituţiei implicate în privatizare.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată în temeiul dispoziţiilor ce reglementează buna - credinţă a societăţii şi pe faptul că, în acelaşi context, nu s-a solicitat de către reclamanţii intimaţi anularea actelor de privatizare, instanţa de apel a apreciat că, din contră, societatea are o atitudine contradictorie, întrucât a primit notificarea şi a emis o hotărâre a Consiliului de Administraţie, prin care se prevedea că nu se restituie nici un imobil, urmând ca solicitanţii să se adreseze instituţiei implicată în privatizare.
Acea susţinere a instanţei de apel, potrivit căreia „dispoziţiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite”, îşi regăseau aplicabilitatea în regimul juridic instituit de legiuitor, în favoarea societăţilor privatizate, care nu au nici o culpă în preluarea, în trecut, a unor imobile de către stat. Pentru această situaţie s-a redactat art. 27, actual art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte tardivitatea introducerii contestaţiei, s-a susținut că intimaţii reclamanţi nu au făcut nici o dovadă cu privire la data primirii Hotărârii Consiliului de Administraţie a societăţii lor.
S-a susţinut, de asemenea, excepţia prescripţiei achizitive, întrucât intimatele reclamante nu au făcut dovada că imobilele revendicate au fost preluate abuziv.
Pe fondul cauzei, motivele de recurs sunt următoarele:
Instanţa de apel, în rejudecare, a stabilit că, din testamentul autentificat la Tribunalul Ilfov, sub nr. 41548 din 23 decembrie 1940, defunctul S.I. a lăsat averea nepoţilor.
Ceea ce nu mai reia instanţa de apel, în rejudecare, este faptul că, la fila 52 dosar fond, este testamentul neautentificat al lui H.I., iar, la fila 57 dosar apel, este testamentul lui S.I., autentificarea fiind pe o pagină separată, ceea nu face dovada existenţei unui act autentic. Cele două testamente au aproape acelaşi conţinut, cu excepţia numelui testatorului, ceea ce impune concluzia nedovedirii dreptului la succesiune al reclamanţilor intimaţi. Mai mult, din cele două testamente, rezultă că averea testatorului era concesionată Societăţii “Steaua Română”, ceea ce implică invocarea ca motiv de recurs a nedovedirii dreptului de proprietate al intimatelor reclamante, motiv de casare pe care instanţa de rejudecare nu l-a soluţionat.
În ce priveşte noii moştenitori introduşi în cauză, nu există un certificat de constatare a calităţii de moştenitor.
Recurenta a criticat soluţia instanţei de rejudecare, care a statuat că, niciodată, nu s-a pus problema că terenul şi construcţiile ce au aparţinut autorilor reclamantelor nu ar fi existat în realitate, deşi, permanent, societatea a susţinut acest fapt, argumentat de înscrisurile depuse în dosarul cauzei. Astfel, din adresa din 20 noiembrie 2003, emisă de Arhivele Statului, rezultă că, în evidenţele agricole privind comuna Bălteşti, nu figurează H.I., cu imobil şi teren preluat de stat.
Prin Decizia 490 din 22 iulie 1969, emisă de Consiliul Popular al jud. Prahova, sunt enumerate construcţiile predate întreprinderii Industriei vinului şi băuturilor alcoolice Ploieşti, a cărei succesoare este recurenta, iar aceste construcţii nu se identifică cu cele revendicate. În procesul verbal din 25 martie 1949, se indică faptul că moşia autorului intimatelor nu are conac.
Din toate înscrisurile administrate, rezultă că, din anul 1943, autorul intimaţilor reclamanţi nu mai figura cu construcţii, astfel că, pe acest aspect, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001, care conţine reglementări de acordare măsuri reparatorii pentru imobile preluate de stat începând cu anul 1945.
În condiţiile în care instanţa de rejudecare invocă în motivarea soluţiei date că dispoziţia nr. 542 din 22 decembrie 2005, emisă de Primăria Bălteşti, prin Primar, produce efecte depline, constatând şi acordând contestatoarelor dreptul la despăgubiri, urmează ca intimatele contestatoare să valorifice actul administrativ menţionat, urmând să se adreseze A.V.A.S. Bucureşti. Acest act administrativ nu a fost anulat, astfel că este incidentă situaţia în care intimaţii au obţinut despăgubiri atât de la stat, cât şi de la societatea recurentă.
În ce priveşte evaluarea construcţiilor demolate, aceasta s-a făcut în mod arbitrar, nu s-au scăzut nici măcar coeficienţii de individualizare, negativi, de scădere, arătaţi chiar în raportul de expertiză, la fiecare construcţie în parte.
O altă critică adusa soluţiei instanţei de rejudecare este aceea că, pe fond, se apreciază ca inaplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, motivat de faptul că acest articol este incident doar în cazul imobilelor preluate în mod valabil.
Or, art. 29 şterge tocmai distincţia făcută de legiuitor, până la data republicării, între imobile preluate cu titlu sau abuziv.
În acelaşi sens, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât societatea recurentă era integral privatizată înainte de 14 februarie 2001.
O altă critică adusă soluţiei instanţei de rejudecare este aceea a faptului că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Prin acţiunea introductivă, ca şi prin precizările ulterioare, reclamanţii nu au solicitat decât restituirea în natură. Nu s-au solicitat despăgubiri, astfel că instanţa nu se putea învesti cu soluţionarea unui capăt de cerere care nu se regăseşte în acţiune şi să acorde despăgubiri.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata B.E.N. a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Asupra recursului declarat de pârâta A.V.A.S. (în continuare, A.V.A.S.):
Analizând dispozitivul sentinţei civile nr. 714 din 29 noiembrie 2009 a Tribunalului Prahova, menţinut prin respingerea apelului, conform deciziei recurate, se poate constata că pârâta A.V.A.S. nu a fost obligată în raportul juridic dedus judecăţii, astfel încât criticile sale, circumscrise dispoziţiilor art. 22, 31 şi 36 ale Legii nr. 10/2001, nu îşi găsesc corespondent în soluţia dispusă de instanţele fondului, fiind străine cauzei.
Astfel, singura pârâtă căreia i-a fost instituită o obligaţie pozitivă, în considerarea Legii nr. 10/2001, este SC C.H. SA Ploieşti, astfel încât recursul pârâtei A.V.A.S. este, în mod evident, lipsit de interes.
Critica pârâtei A.V.A.S. privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a apelului este, de asemenea, nefondată, câtă vreme acestei apelante i-a fost respins apelul exercitat împotriva sentinţei civile nr. 714 din 29 noiembrie 2009 a Tribunalului Prahova, fiind în culpă procesuală, în sensul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., astfel încât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 209 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Asupra recursului declarat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti:
Asupra motivului de recurs, prin care se invocă aplicarea greşită a art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţe asupra soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, se constată că acesta este nefondat, întrucât, în cauză, s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, astfel încât se impunea restituirea sa în natură, însă, cum construcţiile au fost demolate, unitatea ce a deţinut aceste imobile anterior demolării, dar la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în speţă, pârâta SC C.H. SA Ploieşti, astfel cum rezultă chiar din Hotărârea nr. 10 din 20 septembrie 2001, prin care se recunoaşte existenţa obiectului notificării în patrimoniul societăţii, este obligată să facă propuneri de acordare a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind fondul cauzei, respectiv cel prin care se discută testamentele, dovada calităţii de succesori legali şi existenţa sau nu a construcţiilor, care nu s-ar identifica cu cele revendicate, instanţa apreciază că, prin intermediul acestei critici, se repune în discuţie greşita reţinere a situaţiei de fapt, consecutivă greşitei aprecieri a probelor, motiv de recurs ce se circumscrie pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., în prezent, abrogat, astfel încât acesta nu mai poate constitui obiect de analiză în actuala structură a recursului, care este un recurs exclusiv de legalitate, iar nu de temeinicie.
Aceeaşi inexistenţă a unui veritabil motiv de legalitate se constată şi cu privire la aspectul privind evaluarea construcţiilor demolate, care, în opinia recurentei, s-ar fi făcut în mod arbitrar, această critică reprezentând o critică a situaţiei de fapt, determinată de aprecierea greşită a unei probe.
Critica privind nereţinerea prescripţiei achizitive apare, de asemenea, ca străină cauzei, cât timp o unitate deţinătoare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 are obligaţii pozitive, ce rezultă ex lege, de a soluţiona notificările cu care a fost învestită în temeiul acestei legi speciale, si nu poate invoca în favoarea sa curgerea prescripţiei achizitive pentru a paraliza recunoaşterea unui drept de proprietate asupra unui imobil ce a fost preluat abuziv de către stat şi care face obiectul legii speciale reparatorii.
Nici critica privind tardivitatea contestaţiei nu este fondată şi nu a fost justificată de nicio probă sau argument concret care să combată împrejurările deplin stabilite de către instanţele fondului privind respectarea, în cauză, a termenului de 30 zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru introducerea contestaţiei.
Asupra motivului de recurs privind acordarea a mai mult decât s-a cerut (plus petita), întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa îl va respinge ca nefondat, câtă vreme, prin declanşarea procedurii administrative, ca urmare a depunerii notificării, şi, ulterior, a iniţierii procedurii judiciare, persoanele care se pretind îndreptăţite solicită măsurile reparatorii reglementate de legea specială, Legea nr. 10/2001, ce constau în restituire în natură sau prin echivalent.
Astfel, câtă vreme restituirea în natură, care ar trebui să prevaleze, în considerarea art. 9 din Legea nr. 10/2001, nu este posibilă, organele administrative sau, după caz, cele judiciare trebuie să analizeze, în virtutea legii speciale, posibilitatea acordării celorlalte măsuri reparatorii instituite de lege, iar nu să respingă demersul persoanelor îndreptăţite, care primesc, astfel, nu mai puţin decât au cerut, ci ceea ce au solicitat, dar în altă modalitate, acestea putând fi singurele care ar putea contesta o asemenea măsură.
În acest context, este evident că, prin acordarea măsurilor reparatorii, în modalitatea despăgubirilor, iar nu a restituirii în natură, nu se acordă mai mult decât ceea ce s-a cerut, în sensul pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., ci chiar ceea ce s-a cerut, formele de despăgubire reglementate de Legea nr. 10/2001 neputând constitui capete de cerere distincte, care să învestească instanţa, cum greşit susţine recurenta, ci conţinutul aceleiaşi cereri, constând în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Ceea ce determină însă admiterea recursului declarat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti este aplicarea nelegală a dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv unei dispoziţii emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În acest context, din interpretarea art. 1 şi 16 ale Legii nr. 10/2001 şi în aplicarea deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce diferenţiază dispoziţiile emise anterior sau ulterior Legii nr. 247/2005, este posibilitatea organelor administrative cu atribuţii jurisdicţionale sau a instanţelor de a stabili şi consemna în conţinutul deciziilor/hotărârilor cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptăţite, iar nu de a stabili obligaţia directă de plată a despăgubirilor de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, care nu putea fi impusă nici anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În consecinţă, se impune modificarea obligaţiei impuse pârâtei SC C.H. SA Ploieşti, din plata directă a despăgubirilor, în cuantum de 364.592.000 lei ROL, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate, în obligaţia emiterii unei dispoziţii prin care să se facă propuneri pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de 364.592.000 ROL, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamanţilor.
Pentru considerentele expuse, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., admite recursul declarat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 209 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; modifică în parte decizia atacată; admite apelul declarat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti; schimbă în parte sentinţa nr. 714 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, în sensul că: obligă pârâta SC C.H. SA Ploieşti să facă propunere pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de 364.592.000 ROL, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005; menținând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 209 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia atacată.
Admite apelul declarat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti.
Schimbă în parte sentinţa nr. 714 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, în sensul că:
Obligă pârâta SC C.H. SA Ploieşti să facă propunere pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de 364.592.000 lei ROL, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 697/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 745/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
