ICCJ. Decizia nr. 6773/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6773/2012
Dosar nr. 22673/3/2008
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 26 iunie 2007 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 13623/299/2007, reclamanţii S.C.Ş. şi S.S. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, Primăria municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Consiliul Local al municipiului Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti, solicitând să se dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 6.000 RON actualizată cu rata inflaţiei, reprezentând preţul apartamentului din str. P.B.I., sector 1, cumpărat conform contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997, obligarea pârâtelor la despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a evicţiunii, prejudiciu pe care îl evaluează la suma de 100.000 RON şi obligarea pârâtelor la plata comisionului de 1% încasat de SC H.N. SA; obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând investiţii la imobilul menţionat mai sus şi obligarea pârâtelor la plata daunelor de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli cu onorarii de avocat şi expert pe care a fost obligat să le efectueze în urma proceselor intentate de moştenitoarea proprietarului. S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei Consiliul Local al Municipiului Bucureşti la repartizarea unei locuinţe, conform Ordonanţei nr. 40/1999 cu respectarea normei locative şi a Legii nr. 114/1996.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa civilă nr. 709 din 05 aprilie 2011 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată.
A admis în parte cererea şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamante a sumei de 697.310 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu.
A respins în rest cererea ca neîntemeiată.
Totodată, a respins cererea de chemare în garanţie a SC H.N. SA ca neîntemeiată.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să achite reclamantelor suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, reclamanta S.S. şi defunctul Ş.C.Ş. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului, în suprafaţă de 171,51 mp., situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. P.B.I., sector 1, compus din trei camere, hol, bucătărie, baie cadă, cămară, trei oficii, vestibul, wc, cameră de serviciu, balcon, loggie, două boxe subsol, garaj, cota indiviză de 25,96% din imobil, precum şi suprafaţa de 53,84 mp. teren situat sub construcţie, în schimbul sumei de 41.576.128 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 6564 din 05 iulie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 62 din 18 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta şi defunctul au fost obligaţi să lase numitei C.I. în deplină proprietate şi posesie imobilul ce a format obiect al contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997.
Totodată, prin sentinţa civilă nr. 2695 din 16 aprilie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2180 din 30 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 648 din 16 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare -cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997.
De pe urma defunctului S.C.Ş. au rămas drept moştenitori reclamanţii din prezenta cauză.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prevederile legale anterior menţionate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicţiune (art. 1337 şi următoarele C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei şi Finanţelor - în prezent Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de restituire a preţului vânzării.
Reţinând, prin urmare, că în cauză operează o normă specială care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acest pârât ca neîntemeiată.
Având în vedere considerentele anterioare, potrivit cărora Legea nr. 112/1995 [art. 13 alin. (6)] şi Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (2) şi (3)], reprezintă legi speciale care derogă de la regulile de drept comun, conform principiului „specialia generalibus derogant" tribunalul a apreciat că în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.), şi, în consecinţă, a respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti prin primar general având ca obiect obligarea acestora la plata contravalorii cheltuielilor efectuate în dosarul în care s-a produs evicţiunea ca neîntemeiată. Astfel, tribunalul a reţinut că nu este permis ca, în ipoteza incidenţei unei norme speciale, reclamanţii să solicite aplicarea acesteia în privinţa preţului imobilului şi, în privinţa celorlalte despăgubiri pretinse, să apeleze la regulile de drept comun din materia evicţiunii, ştiut fiind că norma specială se aplică cu prioritate faţă de norma generală, dat fiind câmpul său de aplicare. Şi cum norma specială incidenţă în cauză nu recunoaşte reclamanţilor decât posibilitatea de a obţine repararea prejudiciului constând în restituirea contravalorii imobilului în litigiu, după distincţiile realizate de dispoziţia legală, tribunalul a apreciat că restul pretenţiilor invocate de reclamanţi nu au suport legal.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 826/A din 30 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii S.S. şi C.L.I.Ş. şi I.A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de apel a reţinut că pârâtul a adus în dezbatere în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitate de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
S-a reţinut că această critică este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".
Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a facut-o instanţa de fond, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Instanţa de apel a reţinut că susţinerea pârâtului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 C. proc. civ. este nefondată, faţă de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reţinut că, în speţă, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia că, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor aceste legi, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.
Întrucât prin sentinţa civilă nr. 654 din 05 iulie 2004 s-a admis acţiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanţii din prezenta cauză -cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare - cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat, însă aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştită posesie a imobilului.
Curtea de Apel a apreciat că reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari şi menţinerea valabilităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că aceştia solicită atât aplicarea dispoziţiilor legii speciale, cu privire la primul capăt de cerere, privind plata despăgubirilor pentru imobil, cât şi dispoziţiile dreptului comun referitoare la evicţiune în ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea municipiul Bucureşti la plata cheltuieli lor de judecată pe care le-au efectuat în litigiul cu fostul proprietar (acţiunea în revendicare).
Instanţa de apel a statuat că răspunderea pentru evicţiune în materia contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este reglementată de legea specială şi anume Legea nr. 10/2001 şi nu de normele dreptului comun, respectiv art. 1337 şi 1341 C. civ.
Ca atare, s-a arătat că în mod corect a reţinut tribunalul că nu este permis ca în ipoteza incidenţei unei norme speciale reclamanţii să solicite aplicarea acesteia numai în privinţa preţului, iar cheltuielile de judecată să le solicite după regulile de drept comun în materia evicţiunii.
S-a arătat totodată că nu suntem în prezenţa unui refuz de a judeca, aşa cum susţin reclamanţii, ci este vorba de a aplica principiul priorităţii normei speciale faţă de norma generală „speciala generalibus derogant".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele:
1. Primul motiv de recurs vizează greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Recurentul - pârât susţine că Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă întrucât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ cum este Ministerul Finanţelor Publice în speţă, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
Se mai susţine şi faptul că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să acorde calitate procesuală Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mâi larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ şi este de natură sa angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobil la preţul de circulaţie.
Astfel, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
Instanţa de apel trebuia sa aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare, este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanţie pentru evicţiune.
În situaţia evingerii cumpărătorului, prin deposedarea acestuia de imobilul pe care l-a deţinut în bază contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Se arată de către recurentul pârât faptul că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, precum şi faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Faţă de argumentele prezentate, recurentul - pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte menţinerea obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţa al imobilului, fără a avea in vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de către chiriaşi.
În ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 arată faptul că această condiţie nu este îndeplinită întrucât prin sentinţa civilă nr. 375/2003 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Susţine că dispoziţiile art. 501 fac vorbire despre „contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi „irevocabile" însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, de existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
Susţine faptul că reclamanţii din prezenta acţiune, fără a depune minime diligente în sensul cunoaşterii situaţiei juridice a imobilului, au înţeles să încheie contractul de vânzare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 cu Primăria municipiului Bucureşti, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului, deşi cunoşteau sau în condiţiile date trebuiau să cunoască că niciunul din criteriile incidente nu îi îndreptăţea să procedeze la o asemenea cumpărare.
Arată că existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind sa fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare.
Or, în speţă s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză şi prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În consecinţă având în vedere că reclamantul îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, susţine că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă.
3. Cea de-a treia critică adusă deciziei pronunţate în apel priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Recurentul - pârât apreciază că Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997, iar in lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanţelor Publice nici nu poate fi obligat pe fondul cauzei.
Se mai arată că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul sau - SC H.N. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Consideră recurentul că Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijentă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, susţine că este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii acţiunii simulate împotriva Ministerului Finanţelor Publice ca neîntemeiată.
Recursul este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând decizia recurată în baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele pentru modificarea hotărârii date de instanţa de apel, pe temeiul criticilor dezvoltate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În cauză este incidenţă instituţia răspunderii pentru evicţiune, dată fiind tulburarea de drept produsă intimaţilor reclamanţi prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de moştenitorii proprietarilor iniţiali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997.
Prin decizia civilă nr. 648 din 16 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997.
Prin această hotărâre irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare perfectat de reclamanţi, instanţa de recurs reţinând buna credinţă a cumpărătorilor la încheierea actului juridic şi respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de către subdobânditori.
Totodată, prin decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut preferabilitatea titlului moştenitoarei proprietarilor anteriori - C.I., astfel încât reclamanţii din cauză de faţă au fost obligaţi să lase acesteia în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. X1., din Bucureşti, str. P.B.I., parter, sector 1.
Apartamentul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de statului român. Contrar celor susţinute de către recurent, întrucât acesta a fost preluat de la autorii proprietarei prin Decretul nr. 92/1950, cererii deduse judecăţii nu îi sunt aplicabile prevederile dreptului comun referitoare la evicţiune (art. 1.337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul legii speciale, anume art. 501 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vorbeşte despre contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate, iar nu anulate, având astfel în vedere toate situaţiile în care acestea au fost lipsite de efecte juridice, iar nu numai situaţia în care a intervenit o cauză de nulitate.
De asemenea, potrivit art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin pct. 8 din Legea nr. 1/2009, „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărate cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor".
Faţă de prevederile legale evocate, rezultă că Legea nr. 10/2001 a inclus în noţiunea de desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 şi ipoteza în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă într-o acţiune în revendicare, aşa cum este cazul în speţă, respectiv decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Obligarea reclamanţilor din prezenta cauză, de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul în litigiu, obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, foştilor proprietari, determină lipsirea de valoare juridică a actului de înstrăinare în sensul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situaţie care îi îndreptăţeşte pe aceştia la acordarea despăgubirilor în baza textului legal menţionat.
De asemenea, contrar susţinerii recurentului-pârât, obligaţia de dezdăunare a cumpărătorului evins revine Ministerului Finanţelor Publice, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/200, iar nu primăriei care a fost, prin mandatarul său, parte în contractul de vânzare-cumpărare.
Potrivit acestor dispoziţii care au caracter special, derogator de la prevederile dreptului comun referitoare la evicţiune, Ministerului Finanţelor Publice îi revine obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză, de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Sunt nefondate, de asemenea, şi susţinerile referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a fost menţinută de către instanţa de apel, dată fiind calitatea de parte câştigătoare în proces a reclamantelor, conform art. 274 C. proc. civ. şi a faptului că pretenţiile acestora nu au fost recunoscute până la prima zi de înfăţişare, potrivit dispoziţiilor art. 275 din acelaşi cod.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 826/A din data de 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6774/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6728/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
