ICCJ. Decizia nr. 6731/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6731/2012
Dosar nr. 3511/85/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3511/85/2009 contestatorii M.F. K.M. şi M.R.A. au chemat în judecată Primarul Municipiului Sibiu, solicitând modificarea Dispoziţiei nr. 2710/2009 emisă de acesta, prin care s-a respins Notificarea nr. 118853/2001 de restituire în natură a imobilului înscris în CF 2629 Sibiu şi să fie obligat intimatul să restituie în natură acest imobil, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului situat în Sibiu, întrucât la momentul emigrării au fost obligaţi să renunţe la proprietatea lor, fără a primi vreo despăgubire pentru aceasta. Prin dispoziţia atacată, s-a respins cererea de restituire în natură cu motivarea că imobilul nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv. Având în vedere că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, reclamanţii învederează că restituirea trebuie făcută în natură.
Prin Sentinţa civilă nr. 200 din 26 februarie 2010 Tribunalul Sibiu a respins contestaţia formulată, ca neîntemeiată, reţinând următoarele:
Imobilul în litigiu a fost proprietatea lui M.H. şi A.G., care, potrivit actelor de stare civilă, sunt antecesoarele contestatorilor. Imobilul a fost preluat de Statul Român în anul 1972 ca urmare a declaraţiilor de renunţare la proprietate.
În temeiul Legii nr. 10/2001 contestatorii au formulat notificare la data de 12 noiembrie 2001, solicitând restituirea în natură a imobilului, notificare soluţionată prin Dispoziţia nr. 2710/2009 atacată în prezenta cauză, prin care s-a respins cererea, cu motivarea că imobilul nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv.
S-a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 8978/1997 a Judecătoriei Sibiu, menţinută prin Decizia civilă nr. 482/1998 a Tribunalului Sibiu şi prin Decizia civilă nr. 1792/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a respins acţiunea formulată de foştii proprietari prin care s-a solicitat constatarea nulităţii încheierii de intabulare în favoarea statului, instanţa reţinând că declaraţiile de renunţare la dreptul de proprietate au fost întocmite în formă autentică, astfel că, s-a apreciat că preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil, aşadar, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, nedovedindu-se exercitarea violenţei de către stat în obţinerea acestor declaraţii.
De asemenea, în cauza în care foştii proprietari au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu foştii chiriaşi, prin Decizia civilă nr. 1987/2003, s-a menţinut Sentinţa civilă nr. 367/2003 a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a respins acţiunea, cele două instanţe reţinând că imobilul a fost preluat în baza celor două declaraţii de renunţare la dreptul de proprietate, că Legea nr. 10/2001 prevede expres ce se înţelege prin imobile preluate abuziv; or, pentru imobilul în litigiu nu există nicio hotărâre judecătorească de anulare a donaţiei, mai mult, prin hotărârile judecătoreşti anterioare s-a reţinut că nu s-a dovedit exercitarea violenţei statului, concluzia fiind că imobilul a fost preluat în baza unui titlu al statului perfect valabil.
Prima instanţă a mai constatat că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 persoanele îndreptăţite au dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ori cu privire la imobilul în cauză s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că nu a fost preluat abuziv şi, deci, titlul statului este perfect valabil.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că dispoziţia atacată este legală şi temeinică şi corect s-a constatat că foştii proprietari nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, întrucât imobilul nu se încadrează în cele prevăzute de art. 1 şi 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nefiind preluat abuziv de Statul Român.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii M.F.K.M. şi M.R.A., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 140 din 8 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin raportare la criticile aduse, a reţinut următoarele:
Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
S-a apreciat că textul citat vizează situaţia în care este vorba de una şi aceeaşi pricină, în sensul că judecătorul care a soluţionat o dată cauza nu poate să o judece după ce s-a dispus casarea/desfiinţarea cu trimitere şi nici în căile de atac.
Or, apelanţii au invocat incompatibilitatea judecătorului pe motiv că acesta ar fi soluţionat acţiunea înregistrată sub nr. 3461/2003 pe rolul Tribunalului Sibiu, cauză în care s-a judecat apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 367/2003 a Judecătoriei Sibiu care a fost admis, dispunându-se pe fond, admiterea acţiunii formulate de către reclamanţi prin care au solicitat constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare, anularea încheierii de carte funciară şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că în acel dosar, obiectul acţiunii a fost diferit faţă de cel din pricina de faţă, fiind întemeiat pe alte dispoziţii legale, astfel că, nu este vorba de una şi aceeaşi cauză pentru a se putea reţine motivul de incompatibilitate la care apelanţii fac referire.
Prin urmare, instanţa de apel a găsit nefondat primul motiv de apel, constatându-se că apelanţii nu pot invoca vreo vătămare, cu atât mai mult cu cât în faţa tribunalului nu au formulat nicio cerere de recuzare a judecătorului care a participat la judecarea cauzei anterioare, litigiu în care, de altfel apelul reclamanţilor a fost admis, soluţie care însă a fost modificată în recurs.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, curtea de apel a constatat că apelanţii sunt într-o evidentă eroare.
Astfel, instanţa a constatat că noţiunile de "cu titlu", "fără titlu", "fără titlu valabil" au avut mai multe accepţiuni în contextul Legii nr. 112/1995, legiuitorul intervenind pe parcurs şi clarificând aceste noţiuni, astfel că, unele acte normative care au fost considerate un titlu valabil pentru stat, ulterior au fost apreciate ca generând o preluare abuzivă.
Însă, prezenta cauză nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, în speţă, fiind atacată o dispoziţie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că, instanţa de apel a apreciat că în raport de această lege trebuie să se verifice dacă imobilul reclamanţilor a fost preluat de stat cu titlu sau fără titlu valabil.
Din acest punct de vedere s-a constatat a fi fondată apărarea intimatului, reţinută şi de prima instanţă, potrivit căreia prin hotărâri irevocabile s-a stabilit că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
De asemenea, curtea de apel a înlăturat susţinerea apelanţilor în sensul că prin Decizia civilă nr. 586/2003 a Tribunalului Sibiu s-a stabilit că "nu se poate reţine că imobilul nu face parte din categoria celor preluate abuziv", deoarece, această decizie a fost modificată în tot prin Decizia civilă nr. 1987/2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în recurs.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că este ţinută de cele ce s-au stabilit irevocabil prin această din urmă decizie, iar nu printr-o decizie modificată în recurs, şi deci, fără niciun efect juridic.
Or, prin decizia instanţei de recurs, irevocabilă, s-a stabilit că titlul statului este "perfect valabil", caz în care nu poate susţine într-un alt litigiu că titlul statului ar fi abuziv, întrucât se opune puterea de lucru judecat a ceea ce s-a tranşat irevocabil în cadrul acţiunii întemeiate şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, s-a constatat că apelanţii au invocat şi cele arătate în opinia separată la Decizia nr. 1987/2003 a Curţii de Apel, însă, s-a apreciat că ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat este opinia majoritară, iar nu cea minoritară, astfel că, atare susţinere a apelanţilor a fost înlăturată.
În aceste condiţii, curtea de apel a conchis că, în mod corect în dispoziţia atacată, plecând de la cele reţinute prin hotărârea irevocabilă menţionată, s-a reţinut că imobilul nu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, astfel că, soluţia pronunţată de prima instanţă a fost menţinută ca legală şi temeinică.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a respins cererea apelanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Recurenţii, în dezvoltarea primului motiv de recurs, învederează că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Astfel, se arată că cererea pe care au formulat-o în faţa primei instanţe reprezintă o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care le-a fost respinsă notificarea prin care au solicitat restituirea imobilului situat în S. şi numai pentru a sublinia inconsecvenţa autorităţilor locale în soluţionarea notificării, au făcut referire şi la cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995.
Însă, instanţa de apel, analizând superficial acest aspect, şi-a justificat în parte soluţia prin faptul că prezenta cerere este formulată în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în baza Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, fără ca recurenţii-reclamanţi să fi invocat acest aspect, curtea de apel face referire în motivarea deciziei recurate la două hotărâri anterioare, care nu au nicio legătură cu cauza de faţă.
Drept urmare, recurenţii susţin că asemenea motive sunt străine de natura pricinii ce are ca obiect o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
2. Într-un al doilea motiv de recurs, recurenţii arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Se învederează că în baza Legii nr. 10/2001, prin Notificarea nr. 550/2001, înregistrată prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc C.I., au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, întrucât au fost obligaţi, la momentul emigrării în Germania să renunţe la proprietatea lor, acordul de emigrare fiind condiţionat de cedarea proprietăţii autorilor lor; în aceste circumstanţe, rezultă că imobilul a fost preluat fără a se primi vreo despăgubire, ceea ce contravenea dispoziţiilor art. 481 C. civ.
Prin dispoziţia contestată a fost respinsă notificarea, motivându-se că imobilul nu se încadrează în categoria celor preluate abuziv de stat.
Or, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se referă la restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent foştilor proprietari pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Subiectele restituirii sau ale acordării măsurilor reparatorii sunt persoanele sau persoana fizică al cărei imobil a fost preluat abuziv şi statul, ca autor al măsurii de preluare abuzivă. Din acest motiv, Legea nr. 10/2001 stabileşte un regim derogatoriu de la dreptul comun în raporturile de acordare a măsurilor reparatorii ce fac obiectul legii numai între stat şi persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă.
Recurenţii susţin că, potrivit dispoziţiilor legii speciale nu se restituie în natură imobilele ce cad sub incidenţa art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, respectiv, cele înstrăinate către foştii chiriaşi, situaţie ce se verifică şi în speţă.
Totodată, recurenţii învederează că au formulat cerere de restituire şi în baza Legii nr. 112/1995, deci, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, iar prin Hotărârea nr. 159 din 10 octombrie 1996 a Consiliului judeţean Sibiu, cererea a fost respinsă motivat de faptul că trecerea în proprietatea statului s-a realizat fără titlu, prin renunţare la dreptul de proprietate, apreciindu-se că nu este aplicabilă Legea nr. 112/1995.
În opoziţie totală cu soluţia dată în baza Legii nr. 112/1995, prin Dispoziţia nr. 2710 din din 17 septembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Sibiu şi contestată în cauza de faţă, s-a respins notificarea pentru aceea că "în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu pct. 2.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român."
Pe de altă parte, în motivarea Deciziei civile nr. 586/2003 a Tribunalului Sibiu, dată în Dosar nr. 3461/2003, în legătură cu imobilul în litigiu se arată că nu se poate reţine că imobilul nu face parte din categoria celor preluate abuziv, deoarece se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, fiind de notorietate că renunţările la proprietate în perioada anterioară anului 1990, pentru a se pleca în străinătate, au fost bazate pe constrângere morală.
Recurenţii susţin că renunţarea la proprietate în favoarea statului nu are caracterul unui act de donaţie în înţelesul art. 800 şi 813 C. civ. Totodată, lipsa acceptării prevăzute de art. 814 şi de legea specială, în cazul statului, nu ar putea da unei renunţări la proprietate caracterul unui act de donaţie, chiar dacă aceasta ar fi interpretată ca ofertă de donaţie (Decizia nr. 237A din 6 septembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia).
Or, preluarea prin renunţarea la dreptul de proprietate este o preluare fără titlu valabil care nu poate fi calificată drept donaţie şi, ca atare, nu poate fi exclusă incidenţa Legii nr. 10/2001, după cum nici nu poate fi condiţionată restituirea imobilului de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, deoarece actul de renunţare nu întruneşte condiţiile unui act de donaţie. Aceasta cu atât mai mult, cu cât în declaraţiile de renunţare nu se arată persoana în favoarea căreia se face renunţarea şi nici nu este însoţită de vreo declaraţie de acceptare a liberalităţii.
Recurenţii mai arată că instanţa de apel îşi contrazice propria hotărâre şi apreciază că renunţarea la proprietate (pe care o asimilează unei donaţii) a avut loc în condiţii legale, astfel că, imobilul nu a fost preluat abuziv.
Având în vedere contradicţiile dintre motivările dispoziţiilor date (în baza Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001), precum şi dintre motivările acestora recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea contestaţiei formulate în sensul acordării de măsuri reparatorii, cu cheltuieli de judecată.
3. Se mai susţine de către recurenţi şi încălcarea dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, se arată că judecarea a cauzei în primă instanţă s-a făcut de către d-na jud. D.T.L., aceeaşi care a fost membră a completului de judecată care a soluţionat cauza, având acelaşi obiect în Dosarul civil nr. 3461/2003 al Tribunalului Sibiu, în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 588/2003.
Normele privitoare la incompatibilitate nu se pot considera norme dispozitive, întrucât sunt date pentru a proteja interesul general al bunei administrări a justiţiei, astfel că, încălcarea lor duce la nulitatea hotărârii.
Recurenţii mai susţin că un judecător care s-a pronunţat în cauză nu poate fi obiectiv în situaţia în care se pronunţă într-o cauză pe care a judecat-o, având aceleaşi părţi; or, soluţia dată în cauzele menţionate vizează aceleaşi părţi şi acelaşi imobil, astfel că, este evidentă identitatea pe care o invocă.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac şi menţinerea deciziei ca legală şi temeinică.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează.
Prin dispoziţia contestată, emisă de intimat sub nr. 2710/2009, s-a respins Notificarea nr. 118853/2001 formulată de reclamanţi prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu, nr. top. X şi Y, reţinându-se că imobilul nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât acesta a trecut în proprietatea statului prin renunţarea la proprietate făcută în favoarea Statului Român, în formă autentică, modalitate de preluare asimilată donaţiei.
Având în vedere că recurenţii-reclamanţi au purtat anterior litigii legate de modalitatea de preluare de către stat şi, ulterior, pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 având ca obiect părţile constitutive ale imobilului (cea din urmă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), instanţa de apel într-o corectă aplicare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 şi art. 1201 C. civ.) s-a raportat la cele deja dezlegate de instanţele anterioare cu privire la obiectul acelor cauze, dar şi la cele statuate prin intermediul considerentelor decizorii prin care s-a dat dezlegare unor chestiuni prejudiciale (de ex. valabilitatea titlului statului, în litigiul privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare).
În ce priveşte primul litigiu, având ca obiect constatarea nulităţii încheierii de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea statului nr. 3920/72 şi nr. 3921/72, soluţionat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1792 din 27 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Alba Iulia, instanţele au stabilit că imobilul a fost preluat cu titlu, în sensul Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel în mod judicios a observat însă că noţiunile de preluare cu titlu valabil, fără titlu şi fără titlu valabil au avut accepţiuni diferite de-a lungul timpului în legislaţia specială reparatorie adoptată în acest domeniu al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, s-a reţinut că dezlegările date prin decizia anterior menţionată, având o altă cauză juridică (evaluarea titlului statului în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 10/2001), sunt subsidiare faţă de cele statuate în cauză având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, litigiu în care chestiunea preluării imobilului de către stat cu titlu sau fără titlu valabil se cerea a fi dezlegată pe cale incidentală; astfel, dată fiind redactarea art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în numerotarea legii din anul 2003), cererea în constatarea nulităţii contractelor având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil erau susceptibile de examinare pe temeiul art. 46 alin. (2), pe când cele având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil - în baza art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 1987 din 7 octombrie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii F.Z. şi E. şi SC U. SA Sibiu la data de 29 aprilie 1998, constatându-se valabilitatea titlului statului, faţă de dispoziţiile art. 45 din Decretul-lege nr. 115/1938, considerându-se că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În consecinţă, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile dezvoltate de recurenţi pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât cele anterior redate nu sunt considerente străine de natura pricinii, ci, dată fiind natura de ordine publică a instituţiei puterii lucrului judecat, reprezintă dezlegări în procesele anterioare care au o legătură de materie litigioasă cu cele din cauza de faţă şi pe care instanţa de apel nu le putea ignora.
Ca efect al celor stabilite cu privire la valabilitatea titlului statului, instanţa de apel a confirmat însă printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor legii speciale sentinţa apelată şi, prin aceasta, respingerea contestaţiei promovate de reclamanţi.
Astfel, atât entitatea notificată, cât şi instanţele de fond au evaluat cererea de acordare a măsurilor reparatorii pornind de la constatarea preluării imobilului de către stat prin declaraţiile de renunţare, declaraţii care, în contextul Legii nr. 10/2001 au fost asimilate de instanţe unei donaţii şi, în consecinţă, încadrate în ipoteza de preluare abuzivă descrisă de art. 2 lit. c) din actul normativ de referinţă, normă care impune drept condiţie (în cazul donaţiilor încheiate în formă autentică), admiterea acţiunii în anularea sau constatarea nulităţii printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Or, dată fiind constatarea valabilităţii declaraţiilor de renunţare la proprietatea lor la momentul emigrării în anul 1972 şi, prin aceasta, consecinţa valabilităţii titlului statului, statuată cu puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 1987 din 7 octombrie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, instanţa de apel era ţinută să observe şi ipoteza normativă de la art. 2 lit. h) din legea specială, anume, că intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi reprezintă o preluare abuzivă chiar o preluare de către stat cu titlu valabil, precum cea din speţă.
Atât preluarea cu titlu valabil, precum şi cea fără titlu valabil reprezintă modalităţi alternative de preluare abuzivă şi, din punct de vedere al domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiecare dintre ele dă vocaţia în mod egal la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de actul normativ special, dacă sunt îndeplinite şi celelalte dispoziţii ale legii pentru constatarea calităţii de persoană îndreptăţită.
Celelalte cerinţe ale legii speciale sunt: dovedirea calităţii de proprietar la data preluării (dovadă ce decurge din extrasul de CF Sibiu dosar fond), autoarele reclamanţilor - M.H. şi A.G. - fiind coproprietare în cote de VI, dar şi a calităţii de moştenitori ai proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat.
Înalta Curte constată că în speţă sunt întrunite şi dispoziţiile art. 4 alin. (2), reclamanţii fiind succesori legali ai celor două coproprietare, potrivit şi certificatelor de moştenitor de la dosar primă instanţă; astfel, cei doi reclamanţi M.F.K.M. şi M.R.A. sunt, în calitate de descendenţi, succesorii coproprietarei M.H., decedată la 27 martie 1986, astfel cum reiese din actele de stare civilă depuse la dosar.
Totodată, aceştia au justificat şi calitatea de succesibili ai mătuşii lor (notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 valorând acceptarea succesiunii acesteia, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), respectiv, coproprietara A.G., decedată la 27 august 1998, în calitate de colaterali privilegiaţi, astfel cum aceştia au declarat pe proprie răspundere prin înscrisul autorizat din 29 mai 2002 de BNP B.V. din Sibiu - fond, în sensul că aceasta nu a fost căsătorită şi nu a avut descendenţi (şi, deci, succesibili în grad preferat).
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut dovada de către recurenţii-reclamanţi a calităţii de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, fiind întrunite cerinţele art. 4 alin. (2) corob. cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte tipul de măsuri reparatorii prevăzute de lege, deşi restituirea în natură este prioritară (fiind reglementată ca atare prin chiar dispoziţiile art. 1 alin. (1) din lege), Înalta Curte constată că faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză, ea nu este posibilă, având în vedere soluţia ce decurge din prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, recurenţilor reclamanţi li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condiţiile legii speciale - Tilul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât întregul imobil este înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost confirmată în instanţă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă - Decizia civilă nr. 1987 din 7 octombrie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Referitor la ultima critică formulată, prin care s-a susţinut incompatibilitea judecătorului de la prima instanţă, faţă de participarea sa la pronunţarea deciziei civile din apel în cauza privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte constată că recurenţii reiterează această susţinere formulată şi prin motivele de apel, fără a critica dezlegarea dată acesteia de instanţa de apel, în raport cu dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. şi faţă de constatarea instanţei a obiectului şi cauzei juridice diferite al celor două cauze, precum şi observarea pasivităţii acestora în a formula cerere de recuzare; ca atare, cum acest motiv de recurs nu dezvoltă vreo critică de nelegalitate, instanţa de recurs nu îl poate analiza.
Potrivit celor deja redate, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul reclamanţilor, decizia recurată va fi modificată în tot, astfel că, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 296 C. proc. civ., se va admite calea de atac a reclamanţilor, urmând ca sentinţa apelată să fie schimbată în tot, iar pe fond, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se va admite contestaţia reclamanţilor; drept urmare, se va anula Dispoziţia nr. 2710 din 17 septembrie 2009, contestată în cauză, şi se va dispune obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din litigiu.
Se va face aplicarea art. 274 C. proc. civ., pentru cheltuielile de judecată efectuate de recurenţi în această fază procesuală, potrivit chitanţei depuse la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.F. K.M. şi M.R.A., împotriva Deciziei nr. 140 din 8 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Modifică în tot decizia recurată.
Admite apelul formulat de reclamanţii M.F. K.M., M.R.A., împotriva Sentinţei nr. 200 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Sibiu, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa, în sensul că:
Admite contestaţia.
Anulează Dispoziţia nr. 2710 din 17 septembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Sibiu.
Obligă pe pârât la emiterea unei dispoziţii cu propunere de despăgubiri către reclamanţi, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Sibiu, înscris în CF Sibiu, nr. top X (casă cu grădină în suprafaţă de 1.134 mp) şi nr. top Y (grădină în suprafaţă de 140 mp).
Obligă pe intimatul-pârât Municipiul Sibiu prin primar, la plata către recurenţii reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6736/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6765/2012. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
