ICCJ. Decizia nr. 6732/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6732/2012
Dosar nr. 22277/3/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 2221 din 7 martie 2009, reclamantul A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, solicitând instanţei să dispună anularea Dispoziţiei nr. 11584 din 17 aprilie 2009, prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 192 din 18 septembrie 2001, precum şi restituirea în natură sau în echivalent a suprafeţei de 1.286 mp, teren situat în str. Ştefan cel Mare, Bucureşti.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, este moştenitorul testamentar al defunctei Dobrescu Ana (care, la rându-i, a fost unica moştenitoare a soţului său, D.M.) şi, în această calitate, a formulat notificarea înregistrată din 18 septembrie 2009, solicitând restituirea suprafeţei totale de 7.500 mp teren (ce a aparţinut autorilor săi), teren situat în str. Ştefan cel Mare, Bucureşti.
Pârâtul a răspuns la notificare ca urmare a obligării de către instanţă prin hotărâre judecătorească, emiţând în acest sens dispoziţia a cărei anulare o solicită prin prezenta cerere.
Dispoziţia pârâtului a fost în sensul respingerii notificării, ca lipsită de obiect, cu motivarea că terenul solicitat a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4679 din 27 septembrie 1945.
Pârâtul, în mod eronat, a respins notificarea pentru întreaga suprafaţă de 7.500 mp, întrucât, aşa cum rezultă chiar din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 07 septembrie 1945, autorii săi nu au înstrăinat tot terenul ce îl deţineau în proprietate, ci, astfel cum rezultă din menţiunea de la art. art. 1 din acest act, din suprafaţa totală de 10.293,67 mp, situată în Bucureşti, str. Ştefan cel Mare, s-au înstrăinat doar 9.006,96 mp.
Din extrasul de carte funciară reiese că după înstrăinarea ce a avut loc în anul 1945 autorii reclamantului au mai rămas cu suprafaţa de 1.286 mp, ce se găseşte înscrisă în parcela 3/399, în anul 1946 (după înstrăinare).
Aceeaşi menţiune a fost făcută de Arhivele Statului în procesul verbal din 15 octombrie, depus în cauză, în sensul că la data de 09 mai 1946, prin dezmembrarea lotului 4 şi lotului 3, rămâne suprafaţa de 1 ha şi 0041 mp, înscrisă în CF (CF ataşată la procesul verbal).
Ca urmare, reclamantul a considerat că este cert că autorii săi nu au înstrăinat întreaga suprafaţă de teren şi că este îndreptăţit la restituire în natură a 1 ha şi 0041 mp, teren rămas în continuare în proprietatea autorilor săi.
Terenul a fost expropriat pentru construcţie de locuinţe şi pentru construirea ITB, aspect necontestat de pârât. Terenul în suprafaţă de 1.286 mp a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la solicitarea pârâtului şi depus la dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 974 din 08 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte, acţiunea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, a anulat Dispoziţia nr. 11584 din 17 aprilie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 1.286 mp situat în Bucureşti, sos. Ştefan cel Mare.
Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut că prin notificarea formulată din 18 septembrie 2001, Dobrescu Marioara şi reclamantul A.G. au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 7.500 mp teren situat în Bucureşti, str. Ştefan cel Mare, teren ce a aparţinut autorului lor.
Prin sentinţa civila nr. 112 din 18 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civila, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu reclamantul A.G., să emită dispoziţie motivată cu privire la imobilul ce formează obiectul notificării din 18 februarie 2001, efectuată prin intermediul BEJ - V.G.
Ca urmare a acestei hotărâri, la data de 17 aprilie 2009 a fost emisă Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 11584, prin care a fost respinsă notificarea formulată de Dobrescu Marioara şi A.G. ca rămasă fără obiect, reţinându-se că terenul notificat a fost înstrăinat în anul 1945, conform contractului de vânzare-cumpărare din 27 februarie 2009.
Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, moştenitorii numitului T.D., printre care şi M.T.D. (autorul reclamantului - conform certificatului de moştenitor din 09 februarie 1979, acesta lasă ca moştenitoare pe D.A., care, la rândul său, lasă ca moştenitor pe A.G., conform certificatului de moştenitor din 17 iunie 1996), au înstrăinat către Societatea Distribuţia Textilelor SA suprafaţa de 9.006,96 mp din totalul de 10.293,67 mp, situată în Bucureşti, şos. Ştefan cel Mare, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 20 septembrie 1945.
Deşi s-a vândut doar suprafaţa de 9.006,96 mp din imobilul de 10.293,67 mp, restul de 1.296 mp nefiind înstrăinaţi, aşa cum reiese din conţinutul înscrisului şi schiţa anexă, această suprafaţa de teren nu a fost individualizată şi, în consecinţă, rezultă că părţile (vânzătorii şi cumpărătorii) au rămas în indiviziune asupra terenului de 10.293,67 mp.
întregul teren a fost preluat de către stat, fără însă a rezulta din evidenţele primăriei care a fost temeiul acestei preluării şi persoanele de la care a fost efectuată preluarea.
Imobilul solicitat de reclamant a figurat după anul 1925 cu numerele 103, 105 şi 107 pe şos. Ştefan cel Mare şi, în prezent, o porţiune este afectată de elemente de sistematizare; o altă secţiune se află în incinta Uzinei de reparaţii R.A.T.B. De altfel şi din raportul de expertiza întocmit în cauză a rezultat aceeaşi situaţie de fapt.
Ca atare, tribunalul, reţinând că reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire şi, întrucât restituirea nu poate fi acordată în natură, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de teren de 1.286 mp.
La pct. 4 din actul de partaj se face referire la imobilul din Şos. Ştefan cel Mare, în suprafaţă de 24 de pogoane, imobil ce nu a fost partajat la acel moment, moştenitorii rămânând în indiviziune.
M.N.I., A.C.C., D.D. şi T.D., prin actul de partaj ulterior încheiat, aflat la fila 32 dosar apel, au convenit să continue stăpânirea în indiviziune asupra imobilului din şos. Ştefan cel Mare.
Succesorii menţionaţi au vândut, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 15 aprilie 1910 (filele 53-57), o suprafaţă totală de 29.472,80 mp (17.860 mp + 11.612,80 mp) din imobilul situat în şos. Ştefan cel Mare, asupra căreia se găseau în indiviziune, pentru ca, la data de 29 septembrie 1927, să înstrăineze o suprafaţă de 31.399 mp, de la aceeaşi adresă. De asemenea, prin actul autentificat sub nr. 10566/1926 s-a vândut şi suprafaţa de 6.489 mp.
Astfel cum rezultă din inventarul de avere mobilă şi imobilă rămasă de pe urma defunctului Dobrescu Toma, încheiat la 10 august 1935 (fila 29 dosar apel), acestuia i-a revenit cota de 1/1 din suprafaţa de 36.000 mp ce a rămas după înstrăinările anterioare.
De pe urma defunctului T.D. au rămas ca moştenitori M.D., N.D., C.D., Ş.D., D.P.Z., E.T., născută D., iar, de pe urma defunctului D.D., căruia i-a revenit cota de 1/1 din suprafaţa de 36.000 mp, au rămas ca moştenitori D.D.C., D.D.M., D.D.R. şi D.D.M.
Conform procesului - verbal nr. x/1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, succesorii defunctului D.N., respectiv ai defuncţilor D.T. şi D.D. erau înscrişi în cartea funciară cu o suprafaţă de 20.160 mp, situată în Bucureşti, str. Ştefan cel Mare (nr. parcelă 3/399).
Ulterior, aceştia au vândut, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1943, o suprafaţă de 9.791,70 m.p. din imobilul situat în Bucureşti, şos. Ştefan cel Mare, pentru ca, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 septembrie 1945, să înstrăineze, din suprafaţa rămasă de 10.293,67 mp, o suprafaţă de 9.006,96 mp, rămânând o suprafaţă de 1.286 mp, cea care face obiectul notificării nr. 192/2001.
Aceste date sunt confirmate şi de raportul de expertiză întocmit în cauză de expert ing. Neagoe R. Ioan.
Potrivit adresei din 12 decembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, imobilul cu adresa Ştefan cel Mare a fost înscris în Cartea Funciară din 1940 cu procesul verbal nr. x/1940.
Instanţa de apel a constatat că reclamantul A.G., în calitate de succesor al defunctei Dobrescu Ana (la rândul ei, unica moştenitoare a soţului său, Dobrescu Mihai), este îndreptăţit la măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul teren de 1.286 mp, situat în Bucureşti, Şos. Ştefan cel Mare.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu a contestat calitatea de persoană îndreptăţită a notificatorului A.G. (cel care a formulat prezenta contestaţie), astfel încât, potrivit principiului „tantum devolutum tantum apellaturn ” , raportat la dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat doar critica legată de conţinutul notificării, cu referire la obiectul cererii de restituire/ măsuri reparatorii.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că notificarea din 18 septembrie 2001 formulată de Dobrescu Marioara şi A.G. a vizat restituirea în natură a suprafeţei de 7.500 m.p. ce revine din cota de 9.000 mp (adică 1/1 din suprafaţa totală de 36.000 m.p.) din şos. Ştefan cel Mare, proprietatea autorului D.T.
Ulterior, petentul A.G. a precizat că din terenul de 10.293 m.p. s-a vândut o suprafaţă de 9.006 m.p., astfel încât solicită să i se restituie suprafaţa de 1.286 m.p., în calitatea sa de moştenitor al defunctului Dobrescu Mihai, fiul defunctului Dobrescu Toma.
Ca atare, completarea adusă notificării, prin care reclamantul a lămurit obiectul pretenţiilor sale, nu justifică atitudinea pârâtului, care, prin dispoziţia contestată, a înţeles să facă referire doar la suprafaţa pretinsă iniţial, iar nu la cea pe care A.G. a identificat-o în urma ataşării extraselor de carte funciară (respectiv la 7.500 mp, în loc de 1.286 mp).
În acest context, tribunalul a reţinut în mod corect că suprafaţa de 1.286 mp, pe care a identificat-o expertul, este cea rămasă vânzătorilor după vânzarea terenului de 9.006,96 mp şi că pârâtul în mod eronat a respins notificarea pentru întreaga suprafaţă de 7.500 m.p. (nepronunţându-se în ceea ce priveşte diferenţa rămasă).
În privinţa preluării abuzive a imobilului litigios, tribunalul a constatat că întregul teren a fost preluat de către stat, fără însă a rezulta din evidenţele primăriei care a fost temeiul acestei preluări şi persoanele de la care a fost efectuată preluarea.
În speţă, sarcina probei proprietăţii, precum şi a deţinerii legale a terenului la momentul deposedării abuzive a fost făcută de contestatorul A.G., în conformitate cu art. 3 alin. 1 lit. a şi art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât, în cauză, pentru imobilul în litigiu nu s-a putut face dovada formală a preluării de către stat, faptul că acesta se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, de care pârâtul trebuia să ţină cont. De altfel, pârâtul nici nu a contestat acest aspect, ci doar a susţinut că nu s-a făcut dovada proprietăţii.
Nu poate fi primită apărarea pârâtului, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât existenţa şi întinderea dreptului de proprietate în litigiul pendinte au fost deja probate, nefiind nevoie de aplicarea unei prezumţii în acest caz, prin raportare la actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului, cu consecinţa schimbării acesteia, în sensul respingerii acţiunii reclamantului A.G..
în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii deoarece, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare nu se poate pronunţa decât în limitele sesizării sale, iar prin notificarea formulată de către Dobrescu Marioara şi A.G. (sub nr. 192 din 18 septembrie 2001) aceştia au solicitat doar restituirea în natură a suprafeţei de teren de 7.500 mp ce revine din cota de 9.000 mp (1/4 din cea totală de 36.000 mp) din Şos. Ştefan cel Marc, conform actului transcris sub numărul 1089/1895.
Aşadar, solicitarea contestatorului nu a vizat efectiv suprafaţa de 10.293,67 mp (reţinută de către instanţa de fond în considerente), iar suprafaţa de aproximativ 9.000 mp a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 septembrie 1945, în mod legal fiind respinsă notificarea, ca fiind rămasă fără obiect.
Recurentul-pârât a mai susţinut că raţionamentul instanţei de apel cu privire la suprafaţa de teren de 1.286 mp este eronat în condiţiile în care nu s-a făcut dovada efectivă, indubitabilă a preluării acestei suprafeţe în proprietate a statului şi că în cauză s-a făcut o aplicare greşită a art. 24 din Legea nr. 10/2001, având în vedere suprafaţa de teren efectiv preluată în proprietatea statului menţionată în decretul de expropriere, iar obligarea sa la emiterea unei dispoziţii cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 1.286 mp, situat în Bucureşti, Şos. Ştefan cel Mare fost nr. 103 este esenţialmente nelegală.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
În faza procesuală a apelului, prin încheierea din 31 mai 2011 (fila 90 dosar apel), instanţa de apel, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiza topo privind identificarea imobilului în litigiu care să aibă ca obiective următoarele: dacă suprafaţa de teren de 1.286 m.p., rămasă după vânzarea terenului de 9.006,96 m.p., din suprafaţa de teren de 10.293,67 mp, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 1945, face parte din imobilul proprietatea defunctului D.N., proprietate indicată în actul de partaj nr. 1089/1895; dacă poate fi identificată suprafaţa solicitată de 1.286 m.p. ca fiind înscrisă în cartea funciară; dacă suprafaţa de teren de 1.286 m.p. face parte din suprafaţa de 24 de pogoane indicată în actul de partaj nr. 1089/1945 şi în ce măsură această suprafaţă de teren de 1.286 m.p., astfel identificată, este afectată de utilităţi.
Concluziile raportului de expertiză efectuat de expert ing. N.R.I. au fost în sensul că terenul în suprafaţă de 1.286 m.p., situat în Bucureşti, Şos. Ştefan cel Mare, sector 2, nu este afectat de reţele edilitare şi face parte din suprafaţa de teren rezultată din actele de proprietate aflate la dosarul cauzei; că din lotul B, conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 1945, a fost vândută o suprafaţă de teren de 9.006,96 mp din suprafaţa de teren de 10.293,67 mp, situat în str. Ştefan cel Mare, rămânând în proprietatea vânzătorilor o suprafaţă de 1.286 mp, înscrisă în cartea funciară şi că, întrucât suprafaţa de 1.286 m.p. face parte din suprafaţa lotului B, rezultă fără dubiu că este inclusă în terenul de 24 de pogoane indicat în actul de partaj voluntar din 1895, nr. 1089.
Având în vedere concluziile expertizei, instanţa de apel în mod corect a reţinut că, deşi prin notificarea din 18 septembrie 2001, D.M. şi A.G. au solicitat iniţial restituirea în natură a suprafeţei de 7.500 m.p. ce le revenea din cota de 9.000 m.p. (adică 1/1 din suprafaţa totală de 36.000 m.p.) din şos. Ştefan cel Mare, proprietatea autorului D.T., ulterior, petentul A.G. a lămurit obiectul pretenţiilor sale, prin completarea la notificare formulată la data de 11 martie 2003 (fila 189 dosar fond) precizând că din terenul în suprafaţă de 10.293 mp a fost vândută o suprafaţă de 9.006 m.p. conform contractului de vânzare-cumpărare din anul 1945, rămânând în proprietatea antecesorilor săi suprafaţa de 1.286 mp, pe care înţelege să o solicite şi că, aşa fiind, pârâtul în mod nelegal a respins notificarea ca rămasă fără obiect, prin dispoziţia contestată, acesta făcând referire doar la suprafaţa solicitată iniţial prin notificare (de 7.500 mp) şi nu la cea pe care A.G. a identificat-o în urma ataşării extraselor de carte funciară (respectiv, suprafaţa de 1.286 mp), critica recurentului-pârât în sensul că nu se putea pronunţa decât în limitele sesizării prin notificare fiind nefondată.
În ce priveşte întinderea dreptului de proprietate al autorilor intimatului reclamant, se constată că instanţa de apel cu respectarea exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a demonstrat temeinicia pretenţiilor intimatului, pornind de la autorul comun iniţial al acestuia (D.N., decedat în 1895), urmărind şirul succesiunilor consecutive de la autorul comun iniţial, dar şi al înstrăinărilor ce au intervenit de-a lungul timpului; totodată, instanţa de apel s-a raportat în mod legal la suprafaţa de 10.293 mp (întinderea dreptului de proprietate al autorului proxim - D.T., astfel cum a rezultat din înscrisurile cauzei, acte doveditoare în sensul celor prevăzute de art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007) din care s-a înstrăinat suprafaţa de teren de 9.006 mp, precum şi la precizarea pretenţiilor intimatului reclamant în acest sens (restituirea terenului de 1.286 mp, în calitatea sa de moştenitor al defunctului D.M., fiul defunctului D.T.), precizare făcută încă din etapa administrativă, la 11 martie 2003 şi pe care recurentul a ignorat-o.
Ca atare, această precizare a notificării, prin care reclamantul a lămurit obiectul pretenţiilor sale, nu justifică soluţia dispusă de pârât prin dispoziţia contestată, care a înţeles să facă referire doar la suprafaţa pretinsă iniţial, iar nu la cea pe care A.G. a identificat-o în urma ataşării extraselor de carte funciară (respectiv la 7.500 mp, în loc de 1.286 mp), după obţinerea actelor doveditoare (ceea ce, faţă de data adoptării dispoziţiei - 17 aprilie 2009, se încadra în prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Titlul I din Legea nr. 247/2005.
Nefondată este şi critica recurentului-pârât vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel, în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. ” , alin. (2) dispunând că: „În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Normele metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la pct. 24.1. prevăd că: „înscrisurile menţionate la art. 24 alin. (1) din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate”, iar la pct. 24.2. că: „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.”
In raport de textele legale citate, se constată că instanţa de apel judicios a reţinut că nu poate fi primită apărarea pârâtului, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât în litigiul pendinte dovada proprietăţii, precum şi a deţinerii legale a terenului la momentul deposedării abuzive a fost făcută de reclamant A.G., cu înscrisurile depuse la dosar, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, nefiind nevoie de aplicarea unei prezumţii în acest caz, prin raportare la actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Pe de altă parte, referitor la dovada preluării abuzive, întrucât cu privire la imobilul respectiv nu este evidenţiată modalitatea de preluare în proprietatea statului, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea prezumţiei legale instituite prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 care, la Cap. 1 Principiile de soluţionare a notificărilor, Pct. 1 lit. e) prevăd: „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă”; or, o atare prezumţie nu a fost răsturnată de către recurent (cel împotriva căruia prezumţia funcţionează).
Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată ca nefondate criticile de nelegalitate a deciziei pronunţate de instanţa de apel, formulate de recurentul-pârât, recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 800/ A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6198/2012. Civil. Acţiune în declararea... | ICCJ. Decizia nr. 6782/2012. Civil. Acţiune în concurenţa... → |
|---|
