ICCJ. Decizia nr. 6782/2012. Civil. Acţiune în concurenţa neloială. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6782/2012
Dosar nr. 6294/118/2009
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţa, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Constanţa prin sentinţa civila nr. 4257/ COM din 3 august 2010 a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, invocată de pârâta SC C.A.S.F. SRL.
A admis, în parte, acţiunea reclamantei SC P.A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC C.A.S.F. SRL.
A fost obligată pârâta la schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea sintagmei „C.A.”, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 euro pe zi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri şi până la îndeplinirea obligaţiei de schimbare a denumirii.
A interzis folosirea de către pârâtă, în activitatea sa comercială prin aplicarea semnelor pe produse sau ambalaje, oferirea produselor sau serviciilor, utilizarea pe documentele societăţii pârâte şi în scop publicitar, a semnelor identice sa similare cu marca „C.A. ” .
A respins cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 lei.
A obligat pe pârâta SC C.A.S.F. SRL la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2,139 lei, reprezentând taxa timbru - 39 lei şi 2.100 lei onorariu de avocat.
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ca fiind îndreptată împotriva unei persoane tară calitate procesual pasivă.
Tribunalul a reţinut următorul cadru procedural:
Reclamanta SC P.A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.A.S.F. SRL şi a solicitat instanţei să dispună:
- obligarea pârâtei la schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea din aceasta a sintagmei „C.A.”,sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 de euro pe zi de întârziere în temeiul art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
- interzicerea folosirii de către pârâtă,în activitatea sa comercială,a tuturor semnelor identice sau similare cu marca „C.A.”, respectiv aplicarea semnelor pe produse sau ambalaje, oferta produselor sau serviciilor sub acest nume,sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 100 euro pe zi de întârziere;
- interzicerea utilizării atât pe documentele societăţii pârâte cât şi în scop publicitar a însemnului „C.A.”
- prezentarea listelor cu clienţii societăţii, cantitatea de marfa vândută, stocuri de marfa şî materii prime începând cu data de 09 septembrie 1008 pentru a se stabili cu exactitate beneficul nerealizat de către reclamant ca urmare a încălcării mărcii „C.A.”.
- obligarea pârâtei la plata despăgubirilor legale reprezentând contravaloarea publicităţii efectuate pentru popularizarea mărcii şi beneficiul nerealizat ca urmare a încălcării acesteia,sume ce urmează a ti cuantificate ulterior.
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi la publicarea hotărârii într-un ziar local de mare tiraj.
În motivarea acţiuni, reclamanta a arăta că începând cu anul 2002 a început să folosească în activitatea sa comercială un însemn grafic menit să deosebească produsele sau serviciile prestate de societate de cele aparţinând altor comercianţi, imagine grafică reprezentată de numele „C.A.” datorită faţadei clădirii în care reclamanta îşi are sediul principal. în anul 2008 reclamanta a obţinut de la Oficiu de Stat Pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.) prin certificatul de înregistrare a mărcii nr. 97559, valabil din septembrie 2008, numele „C.A.”,pe culoarea albastră, pentru prestarea următoarelor clase/servicii:6, 19, 20, 21, 35, 37, 39, 43, 45, servicii cuprinzând toate activităţile legate de servicii funerare prestate de comercianţi. Ulterior înregistrării mărcii, reclamanta a fost sesizată de un client asupra faptului că o altă societate comercială foloseşte nelegal şi cu rea credinţă marca „C.A.” pentru servicii funerare, prestând servicii de proastă calitate, asimilate cu marca înregistrată de reclamantă, inducând în eroare clienţii. Agentul economic care prestează aceste servicii este SC S.F.C.A. SRL care foloseşte abuziv şi cu rea credinţă marca „C.A.” Deşi notificată asupra acestei situaţii, pârâta a continuat să folosească în continuare marca menţionată prin producerea de contuzie în rândul clientelei.
În drept reclamanta a invocat prevederile art. 35, 89 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, art. 1 lit. c), art. 2, 3, 6 din Legea nr. 11/1991, art. 5, 6 şi urm. din O.U.G. nr. 100/2005.
Pârâta SC C.A.S.F. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Pe cale de excepţie, pârâta a invocat lipsa calităţii procesual active a reclamantei, întrucât din actele depuse nu rezultă că această marcă vizează activităţi de servicii funerare.
Totodată,pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii sub două aspect. Primul aspect, relativ la inadmisibilitatea cererii de a interzice unui terţ să folosească în denumirea sa comercială marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica natura serviciului prestat, cum este cazul pârâtei şi ai doilea aspect, relativ la incidenţa prevederilor din Legea nr. 11/1991 doar în cazul folosirii mărcii de către un alt comerciant astfel încât activitate este de natură să se producă o contuzie cu cea folosită legitim de un alt comerciant. Cum reclamanta nu a făcut dovada protecţie mărcii pentru servicii funerare, acţiunea exercitată în temeiul Legii nr. 11/1991 este inadmisibilă.
Faţă de motivarea expusă instanţa a calificat excepţia ca apărare de fond urmând a fi analizată ca atare.
Pe fondul cauzei, pârâta a susţinut că schimbarea denumirii sale nu are nici o legătură cu marca invocată de reclamantă, că acesta avea posibilitatea de a formula recurs împotriva încheierii judecătorului delegat la registrul comerţului prin care s-a dispus modificarea denumirii sau opoziţie la hotărârea de schimbare a denumirii. Cu privire la care vecinătatea sediilor celor doua societăţi, prelinsă de reclamantă, pârâta a arătat că la adresa respectivă deţine doar un punct de lucru.
Pârâta Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (O.N.R.C.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive cu motivarea că aspectele legate de atribuirea denumirii unei societăţi comerciale sunt supuse controlului judecătorului delegat la registru care a admis cererea de modificare a actelor constitutive şi menţionarea în registrul comerţului.
Prin încheierea motivată pronunţată la data de 20 octombrie 2009, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a O.N.R.C.
În soluţionarea cererilor cu care a fost investită instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta SC P.A. SRL deţine conform certificatului de înregistrare a mărcii nr. 97559 din 09 septembrie 2008, marca înregistrată „C.A.” pentru produsele şi serviciile menţionate expres în anexă, între care cele incluse în clasa 45. S-a reţinut din adresa din 22 octombrie 2010, O.S.I.M. prin care s-a detaliat clasificarea Nisa pentru clasa de servicii 45, că marca este înregistrată pentru activităţile de organizarea reuniunilor religioase, pompe funebre, pompe funebre servicii, servicii de incinerare. De asemenea, potrivit actului constitutiv al societăţii reclamanta este autorizată să desfăşoare aceste activităţi comerciale, ele fiind incluse în obiectul său de activitate. Ca titulară a mărcii pentru produsele şi serviciile respective, reclamanta justifică calitatea sa procesual activă în exercitarea acţiunii pentru protecţia mărcii, existând identitate între titularul dreptului şi titularul acţiunii, motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesual active a fost respinsă.
S-a constatat că şi pârâta, la rândul său, desfăşoară aceleaşi activităţi circumscrise serviciilor funerare.
S-a reţinut că reclamanta, ca prestator al serviciilor respective, este cunoscută sub denumirea „C.A.” datorită faptului ca imobilul unde îşi desfăşoară activitatea are faţada vopsită în culoarea albastră. La rândul său pârâta, datorită denumirii inscripţionate pe faţadă este identificată sub aceeaşi denumire, ceea ce conduce la crearea unei stări de confuzie sub acest aspect.
S-a concluzionat că atât reclamanta cât şi pârâta sunt cunoscute la nivelul clientelei sub denumirea de „C.A.”, ceea ce este de natură să creeze confuzie între acestea .
Sub aspectul drepturilor conferite celor două societăţi asupra acestei sintagme, instanţa a reţinut că reclamanta având înregistrată marca respectivă este îndreptăţită la protecţia mărcii,având un drept exclusiv asupra sa. La rândul său pârâta, ca urmare a înregistrării în registrul comerţului a denumirii conţinând sintagma amintită, are dreptul de a folosi denumirea ca firmă. Denumirea firmei nu este însă constitutivă de drepturi în sensul Legii nr. 84/1998, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 26/1990. Conform art. 35 alin. (1) lit. a) titularul mărcii înregistrate poate cere instanţei competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială fără consimţământul său un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice pentru care marca a fost înregistrată.
S-a constatat că în cauză pârâta foloseşte pentru serviciile şi produsele circumscrise aceleiaşi activităţi de servicii funerare sub denumirea „C.A.” fără a avea consimţământul reclamantei şi chiar în condiţiile în care reclamanta i-a cerut în mod expres să se abţină de la această practică. Prin denumirea înregistrată „C.A.S.F.” pe care o foloseşte în activitatea comercială cu conotaţia de însemn distinctiv, pârâta încalcă drepturile exclusive asupra mărcii reclamantei „C.A.”, fiind dovedită starea de confuzie existenta la nivelul clientelei între cele două societăţi.
Au fost reţinute prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) şi s-a apreciat că pentru situaţia în care numele comercial este utilizat într-o asemenea manieră încât încalcă prin el însuşi dreptul la marcă sancţiunea reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este singura în măsură să asigure protecţia drepturilor conferite de marcă titularului său.
S-a mai constatat că sunt îndeplinite condiţiile aplicării protecţiei mărcii în conflict cu un semn, în cauză denumire comercială.
Astfel, s-au reţinut ca dovedite faptul că pârâta îşi foloseşte numele comercial în activitatea comercială, faptul că pârâta foloseşte o sintagmă identică mărcii, tară consimţământul reclamantei, acest din urmă aspect fiind necontestat.
S-a constatat că este îndeplinită şi condiţia relativă ia folosirea sintagmei în legătură cu serviciile oferite, într-un asemenea mod încât se stabileşte o legătură între „C.A.” ca sintagmă, care este inclusă în denumirea comercială şi bunurile comercializate şi serviciile prestate.
S-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia care se referă la capacitatea semnului de a afecta funcţia mărcii. În cazul pârâtei numele comercial este folosit de aceasta pentru a-şi desemna serviciile, neavând alt însemn înregistrat ca marcă. S-a constatat că riscul de confuzie a fost, martorii arătând că denumirea şi marca sunt identic percepute ca element de distincţie a serviciilor prestate.
Constatând îndeplinirea condiţiilor protecţiei mărcii s-a admis cererea şi s-a dispus obligarea pârâtei la schimbarea denumirii societăţii prin înlăturarea sintagmei „C.A.” şi i s-a interzis folosirea în activitatea sa comercială să aplice semnele pe produse sau ambalaje, să ofere produse sau servicii, să utilizeze pe documentele societăţii şi în scop publicitar a însemnelor identice sau similare cu marca „C.A.”. Deoarece executarea obligaţiei stabilite în sarcina pârâtei implică faptul personal al acesteia, hotărârea nefiind susceptibilă de executare silită, instanţa a admis cererea reclamantei de stabilire în sarcina pârâtei a obligaţiei de plată a daunelor cominatorii de 100 euro pe zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la îndeplinirea obligaţiei principale.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 30.000 euro reţinându-se că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii cheltuielilor de publicitate efectuate pentru promovarea mărcii „C.A.” şi la beneficiul nerealizat ca urmare a folosirii abuzive de către pârâtă a sintagmei respective. în ce priveşte cheltuielile cu publicitatea s-a reţinut că acestea sunt anterioare momentului obţinerii certificatului de înregistrare a mărcii astfel încât nu pot fi calificate ca fiind cheltuieli de publicitate a mărcii, în accepţiunea Legii nr. 84/1998. Sub aspectul cererii de obligare a pârâtei la plata beneficiului nerealizat de către reclamantă, s-a constatat că nu s-a făcut dovada unui asemenea prejudiciu.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Constanţa prin decizia nr. 7/ COM din 20 ianuarie 2011 a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
S-au invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii, în temeiul art. 5-6 din Legea nr. 11/1991, art. 6, art. 25 alin. (1), art. 43, alin. (2)-(3), art. 30 din Legea nr. 26/1990, art. 3 alin. (2) lit. a)-c), art. 5, art. 35 alin. (1)-(3), art. 38 alin. (1), lit. a), art. 48 alin.(1), Site, art. 86 din Legea nr. 84/1998.
În esenţă în fapt s-au indicat următoarele critici:
- instanţa de fond a procedat la o interpretare netemeinică şi nesistematică a prevederilor art. 38 din Legea nr. 84/1998, în speţă nepunându-se problema aplicării prevederilor acestui articol, ci problema conflictului dintre o marcă şi o denumire comercială şi a căii prin care acest conflict poate fi soluţionat;
- în cazul conflictului dintre o marcă aparţinând unui comerciant şi o denumire comercială aparţinând unui comerciant concurent, titularul mărcii nu are deschisă calea unei acţiuni în contrafacere, ci exclusiv calea acţiunii comerciale în anularea înregistrării firmei, în conflictul declanşat trebuind invocată şi dovedită anterioritatea dreptului de proprietate intelectuală, impunându-se cercetarea legitimităţii folosirii firmei comerciale;
- faţă de conflictul marcă - nume comercial, reclamanta putea să solicite numai interzicerea unui semn comercial asemănător sau identic cu marca şi nu denumirea comercială a mărcii;
- necesitatea de a se observa anterioritatea numelui comercial al pârâtei, faţă de data înregistrării mărcii reclamantei, care cu rea-credinţă a făcut demersurile necesare pentru înregistrarea la OSÎM a mărcii respective, în dauna titularului de drept anterior.
Curtea a admis apelul, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii apelate şi respingerii acţiunii ca nefondate reţinând în motivare următoarele considerente:
În contextul solicitărilor formulate prin acţiune s-a constatai că reclamanta este titulara unui drept de proprietate intelectuală - dreptul la marca „C.A.” - obţinut conform prevederilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, prin certificatul de înregistrare a mărcii valabil din septembrie 2008, eliberat de Oficiul de Stat pentru Investiţii şi Mărci (O.S.I.M.) pentru clasele/ servicii: 6, 19, 20, 21, 35, 37, 39, 43 şi 45.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse In Legea privind mărcile şi indicaţiile geografice, cap. VI denumit „Drepturi conferite de marcă ” art. 36 alin. (1), înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii”, iar potrivit alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, titularul mărcii are la îndemână acţiune în instanţă pentru a obţine interdicţii pentru terţi ca aceştia să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul său elemente protejate ale mărcii sale.
S-a reţinut că în speţa nu se pune problema aplicării art. 36 din Legea nr. 84/1998, ci problema conflictului dintre o marcă şi o denumire comercială şi a căii prin care acest conflict poate fi soluţionat, pentru că, litigiul nu priveşte conflictul dintre marcă şi un semn distinctiv folosit ca marcă de către un comerciant.
În atare condiţii, s-a apreciat că dispoziţia legală invocată de reclamantă ca temei al cererii sale, conţine doar o enumerare exemplificaţi vă a măsurilor a căror instituire o poate solicita doar titularul mărcii (înregistrată) prin cererea de chemare în judecată, în situaţia apariţiei unui conflict între o marcă şi un semn pentru produse sau servicii, adică un semn care ar îndeplini condiţiile de fond de registrabilitate prevăzute de art. 3 lit. a) din Legea 84/1998, raportat la art. 5 din lege. S-a observat însă că, în speţă, litigiul poartă asupra conflictului dintre o marcă aparţinând unui comerciant şi o denumire comercială aparţinând altui comerciant concurent.
Aşa fiind, s-a reţinut că înregistrarea în Registrul Comerţului a denumirii unei firme asigură distinctivitatea denumirii comercianţilor potrivit art. 38 cu referire la art. 39 din Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare, care fac vorbire despre necesitatea existenţei caracterului distinctiv al unei firme, precum şi de obligaţia oficiului registrului comerţului de a verifica existenţa disponibilităţii unei firme ori embleme, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 39 alin. (8) din lege, situaţie de fapt ce nu creează drepturi de proprietate industrială, acestea fiind supuse unor reglementări speciale.
S-a constatat că legiuitorul a înţeles că, pentru a exista elementul distinctiv între două denumiri care sunt asemănătoare, trebuie sa fie introdus un element care să deosebească cele două denumiri, element care poate consta în orice menţiune, aşa cum rezultă din teza finală a art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, potrivit căreia „ când o firmă nouă este asemănătoare cu alta trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod”.
În acest context instanţa de apel a apreciat că apelanta pârâtă a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 38 din Legea nr. 26/1990, sens în care s-a pronunţat şi judecătorul delegat Ia Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care a admis cererea de înregistrare în registrul comerţului, considerând că formalităţile legale, inclusiv cele referitoare la denumire, sunt îndeplinite.
Denumirea unei societăţi comerciale reprezintă un drept personal nepatrimonial al persoanei juridice, iar dispariţia denumirii poate interveni doar în măsura în care persoana juridică îşi schimbă denumirea ori îşi încetează existenţa. Curtea a apreciat în consecinţă că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a admis în parte acţiunea dedusă judecăţii, obligând apelanta pârâtă la schimbarea denumirii societăţii, prin eliminarea din aceasta a sintagmei „C.A.”, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 euro/ zi întârziere.
S-a reţinut că numele unei societăţi comerciale reprezintă un element de identificare obligatoriu al oricărei persoane juridice, indiferent de forma societăţii, în timp ce marca potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 este un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane. Marca face parte din categoria semnelor distincte, principala ei funcţie fiind aceea de diferenţiere a produselor/serviciilor persoanei fizice sau juridice titulară a mărcii, de alte produse/ servicii identice sau similare, ea realizând individualizarea acestora cu anumite caracteristici, indicând provenienţa lor.
S-a apreciat că în accepţiunea legii, marca este considerată un accesoriu al produsului, un mijloc fiabil de identificare al acestuia şi a reputaţiei de care se bucură pe piaţă, îndeplinind astfel o funcţie concurenţială, atât timp cât, în definiţia dată legiuitorul a precizat că marca este un semn distinctiv.
În cazul cuvintelor, nume sau denumiri, acestea devin aplicabile ca marcă şi le este garantată protecţia, numai dacă îmbracă o formă caracteristică, specifică şi nu forma generică şi necesară a cuvântului deoarece, interpretarea contrară ar permite unei persoane să monopolizeze clasa/clasele de produse/ servicii, soluţie care ar intra în contradicţie cu spiritul legii.
Spre deosebire de marcă, s-a reţinut că firma este reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care în art. 30 alin. (1) prevede că, firma reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
Din analiza cele două definiţii legale, Curtea de apel a reţinut că, asemănarea dintre firmă şi marcă este dată de posibilitatea utilizării cuvintelor - nume sau denumiri - pentru construcţia acestora. Diferenţa dintre acestea este dată de faptul că în timp ce numele sub care se exercită comerţul individualizează comerciantul, numele din care este formată marca individualizează produsul sau serviciul.
În contextul dat, s-a apreciat că între cele două concepte nu se poate pune semnul egalităţii şi, mai mult, marca poate fi apropriată, atât de persoane fizice şi juridice care au calitate de comerciant, cât şi de persoane fizice sau juridice fără această calitate, în timp ce firma este caracteristică exclusiv comercianţilor, fiind prevăzută de lege ca un element obligatoriu de identificare a acestora în circuitul comercial şi civil.
Au fost reţinute, cu titlu de exemplu, o serie de deosebiri între firmă şi marcă:
- firma este un element obligatoriu, în timp ce marca este facultativă;
- orice persoană fizică sau juridică având calitatea de comerciant poate fi titulara unui drept de proprietate asupra unuia sau mai multor mărci, pe când desfăşurarea activităţii nu poate 11 tăcută de o firmă decât sub o singură denumire;
- dobândirea dreptului asupra mărcii este condiţionată de înregistrarea acesteia în Registrul Naţional al Mărcilor, în timp ce dreptul de folosinţă asupra firmei reprezintă efectul înregistrării comerciantului în Registrul Comerţului;
- protecţia mărcii este asigurată în condiţiile Legii nr. 84/1998, atât pe tărâmul dreptului civil, cât şi a dreptului penal, în timp ce protecţia firmei nu se realizează decât prin acţiunea în concurenţă neloială.
Instanţa de apel a concluzionat că firma este independentă faţă de marcă, o interpretare contrară ar conduce la alterarea funcţiilor firmei şi ale mărcii, lipsindu-le de finalitatea urmărită de legiuitor.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apei Constanţa a declarat recurs reclamanta care a criticat decizia nr. 7/COM/2031 ca fiind lipsită de temei legal şi pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt recurenta a prezentat istoricul cauzei şi evoluţia activităţilor desfăşurate în cadrul societăţii reclamante, având în vedere condiţiile de activitate ale celor două firme în conflict care desfăşoară activităţi de aceeaşi natură şi a raporturilor de rudenie dintre asociaţii celor două firme.
S-au reiterat concluziile degajate din declaraţiile martorilor audiaţi în fondul cauzei, în sensul că au existat situaţii în care dorind să se adreseze societăţii reclamante pentru prestarea serviciilor, datorita faptului că societatea Casa Albastră - Servicii Funerare SRL deţine firma în care este inserată sintagma „C.A.”, au ajuns să se adreseze societăţii pârâte, fiind într-o stare de eroare asupra persoanei.
În susţinerea motivului de recurs invocat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), s-a criticat faptul că instanţa de apel a apreciat că prevederile art. 36 alin. (1) şi (2) se referă la utilizarea de către terţ a unui semn identic mărcii, iar nu a denumirii sale, respectiv a denumirii terţului şi că pe cale de consecinţă nu se pune problema aplicării art. 36 din Legea nr. 84/1998 pentru ca litigiul nu priveşte conflictul dintre o marcă şi un semn distinctiv folosit ca marcă de către un comerciant.
Cu privire la acest aspect s-a arătat că instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte scopul art. 5(1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EBC (abrogată de Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 oct. 2008 dar care menţine în esenţă aceleaşi, dispoziţii cu privire la marcă) articol transpus în legislaţia română prin dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 - referitor la protejarea funcţiei mărcii de indicare a originii comerciale. În toate situaţiile în care o marcă intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ se aplică regulile prevăzute de art. 36, indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.
În cazul în care semnul este un nume comercial trebuie avut în vedere prevederile art. 6 din Directiva (corespunzător art. 39 din legea română) care impun o condiţie suplimentară: verificarea loialităţii folosirii semnului.
Recurenta a mai invocat decizia cadru CJCE în această materie (cazul C-17/06 Celine) potrivit căreia există patru condiţii pentru aplicarea protecţiei mărcii cu un semn, pentru toate cazurile prevăzute la art. 5 lit. a) şi lit. b), toate acestea fiind îndeplinite în speţă. SC C.A.S.F. SRL foloseşte, fără consimţământul titularei mărcii, numele comercial în activitatea comercială, în legătură cu serviciile oferite.
În cazul în care semnul nu este fixat pe produsul oferit în mod efectiv spre comercializare, dar există o folosire a semnului în legătură cu bunuri şi servicii se stabileşte o legătură între numele comercial şi bunurile comercializate sau serviciile pe care le prestează terţul. In speţă, numele comercial SC C.A.S.F. SRL, denumire ce cuprinde marca înregistrată de reclamantă şi anume „C.A.” este folosit în activitatea comercială pentru a face cunoscut potenţialilor clienţi serviciile prestate de pârâtă.
Recurenta a mai criticat aprecierea instanţei de apel care a considerat îndeplinită de către intimată condiţia distinctivităţii denumirii comercianţilor prevăzută de art. 38 din Legea nr. 26/1990, atâta timp cât elementul verbal al mărcii înregistrate de reclamantă este redat în întregime în denumirea comercială a intimatei pârâte, iar prin indicarea categoriei de servicii oferite, identică celor două părţi, nu se reuşeşte decât crearea unei confuzii şi mai mari în rândul clientelei.
În aceste condiţii este esenţial să se stabilească dacă utilizarea semnului, în speţă a denumirii comerciale, constituie o utilizare în sensul art. 5 alin. (1) din Directivă şi dacă utilizarea semnului aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii înregistrata de subscrisa şi în special, funcţiei sale esenţiale, aceea de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor.
În privinţa ultimei condiţii referitoare ia capacitatea semnului de a afecta funcţia mărcii de garantare a originii s-a criticat faptul ca instanţa de apel a reţinut independenta firmei faţă de marcă pornind de Ia premisa că un nume comercial nu poate fi niciodată perceput ca marcă întrucât „numele sub care se exercita comerţul individualizează comerciantul iar numele din care este formata marca individualizează produsul sau serviciul ” , fără a ţine seama de faptul ca intimata nu are nici o marcă şi foloseşte semnul comercial pentru a-şi desemna serviciile.
Numele comercial al intimatei – SC C.A.S.F. SRL îndeplineşte funcţiile specifice mărcii, de individualizare a serviciilor şi poate intra în conflict cu orice altă marcă folosita pentru servicii similare (chiar identice în cazul de faţă), dovedirea funcţiei de marcă nefiind în acest caz intrinsec legata de operaţiunea materială de aplicare a semnului pe produs sau ambalajul acestuia.
Intimata SC C.A.S.F. SRL a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului cu cheltuieli de judecată.
S-a susţinut că pârâta desfăşoară activitatea comercială de pompe funebre şi similare, încă dinainte de 1997, activitate ce s-a desfăşurat iniţial în cadrul Asociaţiei familiale N., din care, ulterior au fost înfiinţate două societăţi comerciale; SC N. şi fiii SRL înfiinţată în anul 2002, (schimbată ulterior în anul 2008 în SC C.N.S.F. SRL) şi, respectiv, SC N.M. SRL, înfiinţată in anul 2004, cu nr. de înregistrare la O.R.C. - X (schimbată tot în anul 2008 în SC C.A.S.F. SRL).
Astfel, ca urmare a îndeplinirii dispoziţiilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 26/1990, s-a admis cererea de înregistrare în registrul comerţului a noii denumiri de „Casa Albastră - servicii funerare", considerau du-se îndeplinite toate formalităţile legale, inclusiv cele privitoare la nume.
Intimata pârâtă a susţinut că înregistrarea în luna imediat următoare, adică septembrie 2008, de către recurenta reclamantă SC P.A. SRL, a mărcilor cu aceeaşi denumire, şi anume, „C.A.” şi „C.N.”, reprezintă doar o manifestare a relei credinţe a acesteia, în scopul de a afecta activitatea comercială desfăşurată, de către pârâtă, drept dovadă şi decizia pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, în cadrul Dosarului nr. 59109/3/2011 prin care se admite acţiunea în anularea mărcii cu denumirea „C.N.”, acţiune formulată împotriva recurentei reclamante SC P.A. SRL.
În acest context, pârâta a apreciat ca fiind evident că niciun moment, nu a folosit numele „C.A.” în detrimentul adversarei sale, care la data respectivă nu figura înregistrată cu această denumire.
S-a mai apreciat, referitor la prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, că instanţa de apel în mod corect a reţinut că aceste dispoziţii se referă la utilizarea de către un terţ a unul semn identic mărcii şi nu la denumirea acestuia, denumire ce are scopul de a identifica persoana juridică.
Mai mult decât atât, numele unei societăţi comerciale reprezintă un element de identificare şi are rolul de a individualiza comerciantul, în timp ce marca este facultativă şi individualizează produsul sau serviciul.
În cauză a formulat o întâmpinare şi O.S.I.M., care a solicitat admiterea recursului şi menţinerea sentinţei tribunalului, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare intimata a solicitat constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi.
Cu privire la această din urmă intimată s-a reţinut că soluţia primei instanţe care a admis această excepţie a rămas definitivă, nefiind atacată cu apel.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este nelegală, recursul fiind admis pentru considerentele ce urmează.
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat, printr-o greşită interpretare a reglementărilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, faptul că nu poate exista conflict între marcă şi numele comercial, de vreme ce aceste două semne comerciale au funcţii diferite potrivit legii.
Funcţiile diferite ale celor două noţiuni - marcă şi firmă - corect stabilite, sub acest aspect de instanţa de apel, nu contracarează, făcând imposibilă o acţiune în constatarea încălcării drepturilor cu privire la marcă prin utilizarea, ca nume comercial, a titulaturii folosite de altă parte ca marcă.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998 (pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, art. 35, în redactarea în vigoare a legii la momentul introducerii acţiunii), înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii, în virtutea căruia acesta poate cere instanţei competente să interzică terţilor să folosească, tară consimţământul titularului, în activitatea lor comercială a unui semn identic sau asemănător cu marca, cu privire la care există un risc de confuzie, în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
Legea condiţionează folosirea semnului de îndeplinirea unei activităţi comerciale dar nu limitează modalitatea de materializare a semnului care, se poate regăsi aşadar, inclusiv în firma comerciantului, care nu poate fi exterioara activităţii sale comerciale.
Având în vedere principiul izvorât din adagiul ubi lex non distinguere nec nas distinguere dehemus, printr-o greşită interpretare a dispoziţiilor mai sus indicate, nu s-a intrat în examinarea sintagmei „C.A.” folosită de ambele părţi, pentru a se stabili dacă există o atingere în exercitarea drepturilor conferite reclamantei prin înregistrarea mărcii sale, din faptul folosirii de către pârâtă a firmei sale în activitatea comercială desfăşurată de aceasta, din perspectiva reglementării conţinute de art. 36 din Legea nr. 84/1998, sub aspectul drepturilor conferite titularului mărcii şi, corelativ, a obligaţiilor impuse terţilor.
Chiar dacă în art. 36 alin ! din Lege nu se precizează expres, din redactarea utilizată de legiuitor rezultă că actele încriminate sunt de folosire a semnului ca marcă, cu funcţia specifică de a distinge produsele sau serviciile unui comerciant de celelalte produse sau servicii oferite pe piaţă, spre deosebire de numele comercial care identifică întreaga activitate a comerciantului, fără să o lege în mod necesar de bunurile sau serviciile oferite de acesta.
Cu toate acestea, în junsprudenţa I.C.C.J. s-a stabilit în mod constant că utilizarea de către un comerciant a unui nume comercial identic sau similar cu o marcă aparţinând altuia poate să creeze confuzie cu privire la originea bunurilor sau serviciilor celor doi comercianţi şi să producă implicit un conflict între cele două drepturi de proprietate, a cărui rezolvare impune apelul la justiţie.
Cât priveşte calea de urmat - de care s-a preocupat instanţa de apel în examinarea tăcută - este adevărat că reglementările în vigoare privesc modalităţi specifice pentru anularea mărcii (în temeiul Legii nr. 84/1998) şi, respectiv, pentru anularea înregistrării numelui comercial (în temeiul Legii nr. 26/ 1990 privind registrul comerţului). Cum verificarea în acest din urmă temei nu ar releva decât condiţiile de registrabilitate strict prevăzute de art. 38 (în sensul că firma sub care exercită activitatea şi semnează un comerciant, se deosebeşte de cele deja existente), iară să se identifice existenţa unor eventuale alte drepturi de proprietate pe care înregistrarea unei firme le-ar putea încălca, îndrumarea reclamantei spre o atare procedură nu ar putea asigura acesteia valorificarea dreptului său de proprietate intelectuală, vătămat prin încălcarea pretinsă,
Ca urmare, se constată că instanţa de apel, nu a observat pretenţiile formulate prin acţiunea introductivă de instanţă şi printr-o greşită apreciere, în sensul că în cauză nu este incident art. 36 din Legea nr. 84/1998, şi-a limitat examinarea la constatarea diferenţelor dintre marcă şi firmă, fără să continue demersul analitic pentru a determina existenţa unor asemănări în exploatarea sintagmei în discuţie de către cele două părţi, în vederea confirmării sau infirmării pretenţiilor formulate, prin care s-a reclamat în mod expres existenţa unui conflict între marca reclamantei şi firma pârâtei ce conduce Ia un risc de confuzie în percepţia publicului.
Constatând că în cauză a fost dovedit motivul de recurs invocat, prin realizarea condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., pentru considerentele arătate, s-a admis recursul şi s-a casat decizia Curţii de Apel Constanţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.A. SRL împotriva deciziei nr. 7/ COM din data de 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6732/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3502/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
