ICCJ. Decizia nr. 6744/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6744/2012
Dosar nr. 855/1/2012
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul B.L. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 800.000 euro, în echivalent în RON la data efectuării plătii, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentinţa nr. 645 din 29 martie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj pentru infracţiunea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale" prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen. şi pentru măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 29 august 1951 - 15 februarie 1954.
Prin sentinţa civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la data efectuării plăţii. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus ca, în cazul eliberării unei copii de pe hotărâre, să se menţioneze pe aceasta caracterul politic al condamnării.
Împotriva sentinţei Tribunalului Prahova au declarat apel reclamantul B.L. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Prahova.
Ambele părţi au formulat critici în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale. Statul Român a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor morale acordate de prima instanţă, iar reclamantul a solicitat admiterea apelului său şi schimbarea sentinţei, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor morale în cuantumul solicitat prin acţiune.
Prin decizia nr. 40 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 500 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
Examinând decizia apelată în raport de criticile formulate şi ţinând cont de efectele deciziilor nr. 1354/2010, 1358/2010 şi 1360/2010 pronunţate de Curtea Constituţională, Curtea de Apel a reţinut că apelul declarat de Statul român este fondat, deoarece, ulterior pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantului, s-au publicat în M. Of. al României deciziile Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Referitor la apelul formulat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii textului legal care a constituit temeiul de drept al acţiunii, nu pot fi menţinute ca valide drepturi acordate de prima instanţă întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunţa deliberat o hotărâre nelegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
S-a mai reţinut că, în condiţiile în care, prin art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010 s-a introdus la art. 322 pct. 10 C. proc. civ. un nou caz de revizuire, pentru situaţia în care decizia de constatare a neconstituţionalităţii a fost pronunţată ulterior rămânerii definitive a hotărârii, este evident că pentru hotărârile care nu sunt definitive, înlăturarea efectelor dispoziţiei constatată neconstituţională stă în sarcina instanţei de apel.
Argumentul apelantului în sensul că acţiunile ilicite ale statului împotriva sa i-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, care a influenţat relaţiile sociale şi a adus atingere dreptului său la libertatea individuală, a fost înlăturat cu motivarea că instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării, iar această constatare este de natură a acoperi prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.L. criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea căii de atac reclamantul a susţinut următoarele:
Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece apelantul Statul român a criticat sentinţa exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor acordate de prima instanţă, solicitând diminuarea sumei în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale generează un tratament juridic diferenţiat în privinţa unor persoane aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul nr. 12 la această Convenţie.
Prin hotărârea primei instanţe reclamantul a dobândit un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect nesocotit de instanţa de apel.
Instanţa avea text de lege în baza căruia să soluţioneze acţiunea reclamantului (art. 998 C. civ.), iar respingerea acţiunii pentru inexistenţa temeiului juridic echivalează cu o denegare de dreptate, prohibită de art. 3 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 157 din 13 ianuarie 2012, a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva deciziei nr. 40 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima critică, aceasta nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (care vizează inadvertenţe între obiectul cererii de chemare în judecată şi ceea ce instanţa a hotărât), ci aspectul invocat de recurent se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul unei pretinse încălcări de către instanţa de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecăţii în apel.
Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanţei superioare împreună cu toate aspectele de fapt şi de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).
Acest principiu nu împiedică însă invocarea, de către oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. prevede în mod expres că: „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
În speţă, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de apel, s-a pus în discuţia părţilor incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apărătorul reclamantului şi reprezentantul Ministerului Public, prezenţi la acel termen, punând concluzii pe acest aspect.
Efectele deciziilor de neconstituţionalitate asupra litigiului aflat în curs de soluţionare pe rolul instanţei de apel reprezintă o problemă de ordine publică, pe care instanţa a fost îndrituită să o pună în discuţie din oficiu, chiar dacă apelantul pârât nu a invocat-o. De altfel, apelantul pârât nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică în motivele de apel, deoarece Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, ulterior înregistrării cererii de apel (27 mai 2010), fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii instanţei de apel.
Constatând că instanţa de apel nu a încălcat limitele judecăţii, ci a pronunţat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuţie din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.
Referitor la criticile formulate de reclamant în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut, de asemenea, că nu sunt fondate în raport de decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă, ori, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte neexaminarea de către instanţa de apel a acţiunii în pretenţii formulate de reclamant din perspectiva art. 998 şi art. 999 C. civ., Înalta Curte a constatat că o asemenea cerere nu a fost formulată în faţa instanţei de apel, iar pe de altă parte, ar fi fost şi inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Această soluţie nu reprezintă o denegare de dreptate, aşa cum susţine recurentul, ci este consecinţa unui alt principiu care guvernează procedura apelului (şi care se constituie, în acelaşi timp, într-o limită - cea de-a doua limită.
- a efectului devolutiv al apelului), şi anume, acela că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum indicaţi), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
La data de 03 februarie 2012, B.L. a formulat un memoriu prin care a învederat că înţelege să conteste decizia nr. 157 din 13 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În motivare, B.L. a susţinut, în esenţă, că instanţele trebuiau să studieze dosarul şi să hotărască dacă cererea sa e întemeiată şi că, în calitatea de cetăţean român, trebuie să-i fie asigurată respectarea drepturilor pe care nu le-a avut în perioada cât ţara a fost condusă de regimul comunist iar respingerea acţiunii sale, ca nefondată de către instanţele de apel şi recurs nu este justificată.
La termenul din 2 noiembrie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare pe care o va admite pentru considerentele care succed.
Căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate, sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres şi limitativ stabilite prin dispoziţiile art 317 C. proc. civ. şi ale art. 318 C. proc. civ.
Potrivit art. 317 C. proc. civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
- când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
- când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond."
Totodată, potrivit art. 318 C. proc. civ. „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."
Astfel, cazurile în care poate fi promovată contestaţia în anulare obişnuită sunt două: când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Contestaţia în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Textul are în vedere greşelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Prin urmare, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii.
În speţă, criticile formulate de contestator nu vizează niciuna din neregularităţile procedurale prevăzute expres şi limitativ de art. 317 şi 318 C. proc. civ., ci privesc pretinse greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale care au avut ca rezultat respingerea ca nefondată a acţiunii sale, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009.
Cum criticile invocate de contestatorul B.L. nu pot fi încadrate în vreunul din motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ., contestaţia în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE
MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.L. împotriva deciziei nr. 157 din 13 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6745/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 6742/2012. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
