ICCJ. Decizia nr. 6857/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6857/2012
Dosar nr. 9737/279/2009
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 239 din 21 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 9737/279/2009 s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului S.M. prin procurator S.D.M. având ca obiect „caducitate decret de expropriere”.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin acţiunea formulată de reclamantul S.M., aşa cum a fost precizată la data de 14 iunie 2010, s-a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Piatra Neamţ, să se constate caducitatea decretului de expropriere nr. D1. în ceea ce priveşte trecerea în proprietatea statului a suprafeţei de 810 m.p. teren situat în Piatra Neamţ, str. P.R., care a aparţinut mamei sale S.V.
În motivare a susţinut că decretul de expropriere nu şi-a produs efectele, întrucât terenul de 810 m.p. a rămas în posesia autoarei sale, iar ulterior, a sa, astfel că decretul a devenit caduc, neproducându-şi niciodată efectele.
Prin decretul de expropriere nr. D1., din proprietatea autoarei reclamantului, S.V., s-a expropriat o suprafaţă de teren de 810 m.p. pentru care i s-a stabilit o despăgubire de 1822 RON.
Prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert A.F. a fost identificată suprafaţa de 810 m.p. ce a făcut obiectul decretului nr. D1., ocazie cu care s-a constatat că o suprafaţă de 173 m.p. din acel teren are în prezent, destinaţia de cale publică de acces, fiind ocupată de str. D.E.
Aşadar terenul a fost utilizat (chiar dacă doar parţial) în scopul pentru care a fost expropriat, respectiv pentru utilitate publică.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 susţinând că deşi terenul a fost expropriat, a rămas în folosinţa familiei sale şi că nefiind utilizat în scopul pentru care a fost preluat, decretul a devenit caduc.
Or, dacă raportăm dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 care prevăd: „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică”, şi la exproprierile care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ (situaţie în care termenul de 1 an se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994) se deduce că, în speţa de faţă, lucrările de utilitate publică au fost nu „doar începute”, ci şi finalizate.
Cum caducitatea este ineficacitatea unui act juridic valid care nu a produs încă efecte şi care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului actului, ceea ce înseamnă că pentru constatarea caducităţii este necesar ca actul în discuţie să nu-şi fi produs nici măcar parţial efectele până la data învestirii instanţei, acţiunea reclamantului este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.M., prin care a criticat soluţia primei instanţe, susţinându-se faptul că instanţa era obligată ca după efectuarea şi depunerea expertizei să ceară pârâtului să facă dovada momentului la care s-a realizat calea de acces, pentru a se stabili dacă în cauză operează sau nu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994. S-a invocat că decretul de expropriere este caduc, atâta timp cât nu şi-a produs efectele, în sensul că, pe terenul respectiv nu sunt realizate lucrări de construcţii care să se încadreze în categoria „clădirilor comerciale şi tehnico-edilitare” şi a „blocurilor de locuinţe, creşe, cămine nefamilişti;” „modernizare de străzi” în scopul edificării cărora a fost adoptat decretul nr. D1.
Prin decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Critica referitoare la neefectuarea de către prima instanţă a unei adrese către intimată din care să rezulte data la care s-a realizat calea de acces a fost înlăturată în condiţiile în care acest termen nu a fost prevăzut de decretul de expropriere şi nu poate prezenta relevanţă.
Nu a fost îmbrăţişat punctul de vedere al recurentului conform cu care decretul de expropriere emis anterior Legii nr. 33/1994 ar fi caduc dacă lucrările de utilitate publică nu au fost realizate în termen de 1 an de la data actului de expropriere deoarece ar contraveni principiului privind neretroactivitatea legii.
S-a considerat că în cazul imobilelor expropriate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994 - cazul speţei de faţă - termenul de 1 an prevăzut de art. 35 se calculează de la data intrării în vigoare a legii sus - menţionate şi, evident, numai în măsura în care lucrările pentru realizarea cărora s-a dispus exproprierea „nu au fost începute”.
Ori, probele administrate în cauză - înscrisuri şi expertiză - fac dovada că aceste lucrări au fost realizate chiar dacă este vorba despre o utilizare parţială a terenului în scopul pentru care a fost expropriat - respectiv pentru utilităţi publice.
Astfel, atât concluziile expertizei Apostol efectuată la prima instanţă cât şi cele ale expertizei G. efectuată în apel au confirmat faptul că o suprafaţă de 173 m.p. din terenul expropriat are destinaţia de cale publică de acces fiind ocupată de str. D.E.
A fost înlăturată şi critica referitoare la nedispunerea din oficiu de către prima instanţă a unei cercetări locale. Aceasta deoarece instanţa nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil; obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantului în condiţiile art. 1169 C. civ.
Nici critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol nu a fost primită. Astfel, s-a reţinut că privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiţii: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat.
Exigenţa legalităţii impune ca măsura să fie prevăzută de lege pentru a putea fi justificată, ori, măsura exproprierii era prevăzută de decretul nr. D1. De asemenea, măsura era justificată de o cauză de utilitate publică. Este îndeplinită şi cea de a treia condiţie, atâta timp cât trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu plata unei despăgubiri în sumă de 1822 RON, fiind îndeplinită şi obligaţia pozitivă a statului prin oferirea unei compensaţii financiare proprietarului terenului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.M.
În susţinerea acestuia, invocând formal dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat, în esenţă că acţiunea sa trebuia admisă, măcar în parte, întrucât celei mai mari porţiuni din terenul expropriat, respectiv 637 mp nu i s-a găsit nici în timpul procesului o destinaţie de utilitate publică.
În acest sens, a susţinut că trebuia analizat detaliat cazul în speţă, în funcţie de destinaţia particulară a fiecărei porţiuni de teren.
A mai arătat că menţinerea în proprietatea publică a unui teren preluat din proprietatea privată pentru edificarea unor construcţii, fără ca acest lucru să se realizeze este o mare nedreptate ce încalcă dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu atât mai mult cu cât terenul este în stăpânirea sa efectivă.
Cu privire la suprafaţa de 173 mp, recurentul-reclamant a considerat că era necesar răspunsul expertului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în cauză pentru a se stabili dacă terenul „amenajat” are destinaţia de stradă, însă instanţa a apreciat neconcludent acest răspuns.
Recursul este nul, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare:
Conform art. 3021 lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.
În speţă, deşi recurentul-reclamant a indicat ca temei legal al criticilor formulate pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., se constată că, aşa cum au fost expuse mai sus, dezvoltarea acestora vizează în esenţă aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi aprecierea probelor, critici care nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar pe calea recursului.
Criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii recurate.
Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Chiar dacă în expunerea de motive a cererii de recurs se face referire strict formală la dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, fără să fie enunţate situaţiile concrete vizate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), critica nu poate fi primită şi analizată din perspectiva unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât ceea ce se contestă sunt concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză şi care au relevat că terenul în litigiu (în cea mai mare parte) a fost utilizat scopului pentru care a fost expropriat, respectiv s-a realizat o cale publică de acces.
În fapt, este vorba de o nemulţumire a părţii recurente faţă de concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză ceea ce în recurs este o evidentă critică de netemeinicie (de apreciere eronată a concluziilor rapoartelor de expertiză).
Faţă de cele expuse mai sus, precum şi faţă de faptul că recurentul reclamant nu a invocat nici vreun motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., să constate nul recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6856/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 6855/2012. Civil → |
|---|
