ICCJ. Decizia nr. 6854/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6854/2012
Dosar nr. 5090/2/2011
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 12 mai 2006 sub nr. 15127/299/2006, reclamanta D.M.R. a chemat în judecată pârâţii O.G.S., O.M. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 02 aprilie 1982 de notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, încheiat între T. - F.A.S., în calitate de vânzătoare şi pârâţii O.G.S., O.M. în calitate de cumpărători, având ca obiect imobilul situat Bucureşti, str. F., sector 1 compus din teren în suprafaţă de 246,77 mp şi construcţie-apartament cu şase camere şi dependinţe.
La data de 12 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că renunţă la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. F., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 246,77 mp şi parte din construcţia situată pe acest teren ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 3345 din 02 martie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a anulat ca netimbrată cererea, iar prin decizia civilă nr. 1514/A din 23 noiembrie 2007, a fost admis apelul, declarat de reclamantă, a fost anulată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei, a fost reţinută competenţa materială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei şi a fost înaintat dosarul Registraturii Generale, în vederea repartizării aleatorii spre soluţionare.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta după ce a indicat, după preţuirea ei, valoarea obiectul cererii de chemare în judecată şi, întrucât pârâţii au contestat valoarea imobilului, s-a dispus efectuarea unei expertize pentru a determina valoarea reală a imobilului revendicat.
Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că valoarea imobilul revendicat este de 1.927.000 RON - terenul şi 4.260.500 RON - construcţia.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalele judecă, în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde ROL, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor în materia fondului funciar.
După repartizarea aleatorie, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 19502/3/2008.
Prin încheierea din data de data de 27 iunie 2008, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a dispus suspendarea judecării cauzei pentru lipsa părţilor.
La data de 7 aprilie 2009, reclamanta D.R.M. a formulat cerere de repunere pe rol.
La termenul din 29 mai 2009, acordat pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei, tribunalul a constatat lipsa părţilor, astfel că a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, ca neîntemeiată, având în vedere că şi la acest termen părţile au lipsit.
La data de 1 iulie 2009, pârâţii O.G.S. şi O.M. au solicitat tribunalului să constate perimată cauza având în vedere că a rămas în nelucrare mai mult de un an, cerere întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 248 şi art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1221 din 23 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia perimării şi a constatat perimată acţiunea formulată de reclamanta D.M.R. în contradictoriu cu pârâţii O.G.S., O.M. şi Municipiul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pricina a rămas în nelucrare în intervalul 27 iunie 2008 - 1 iulie 2009, mai mult de 1 an, din vina părţilor.
S-a mai reţinut de către instanţă că nu se apreciază ca fiind un act de diligentă, cererea formulată de reclamantă la 7 aprilie 2009, deoarece aceasta a lipsit la termenul acordat, dovedind lipsă de interes ca şi la termenul din 27 iunie 2008, când a fost dispusă suspendarea cauzei.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta D.M.R., iar prin decizia civilă nr. 285/R din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti, pentru continuarea judecăţii în apel.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că la data de 7 aprilie 2009 reclamanta prin Societatea de Avocaţi C. şi R. au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.
Prin rezoluţia din 14 aprilie 2009 s-a stabilit termen pentru judecata cererii de repunere pe rol la 29 mai 2009, pentru când s-a dispus şi citarea părţilor.
S-a constatat că pentru termenul din 29 mai 2009 nu s-a îndeplinit procedura de citare cu niciuna dintre părţi, deşi în practicaua încheierii se afirmă că procedura a fost legal îndeplinită.
Prin încheierea din 29 mai 2009 s-a respins cererea de repunere pe rol, ca neîntemeiată şi s-a menţinut măsura suspendării, întrucât nici una din părţi nu a fost prezentă şi nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Potrivit art. 85 C. proc. civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri, în speţă- cererea de repunere pe rol - decât, după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea dispune altfel.
În speţă nu s-a făcut citarea şi nici părţile nu s-au înfăţişat, iar legea nu dispune altfel.
În ce priveşte strict motivele de recurs s-a constatat că recurenţii au angajat Societatea de Avocaţi C. şi R. pentru susţinerea cererii de repunere pe rol, plătind în acest scop şi un onorariu.
Rezultă că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 248 C. proc. civ., deoarece nu este vina părţii în ce priveşte rămânerea în nelucrare a cauzei, atâta timp cât s-a formulat o cerere de repunere pe rol şi nu s-a putut pune concluzii pe această cerere pentru că nu s-a procedat la citarea părţilor.
După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 19502/3/2008, la data de 26 aprilie 2010.
Prin sentinţa nr. 331 din 23 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 19502/3/2008, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 12 mai 2006 sub nr. 15127/299/2006, reclamanta solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 02 aprilie 1982 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, având ca obiect imobilul situat Bucureşti, str. F. sector 1 compus din teren in suprafaţa ce 246,77 mp şi construcţie-apartament cu şase camere şi dependinţe.
Această cerere a fost precizată ulterior în temeiul art. 132 C. proc. civ., respectiv la data de 12 ianuarie 2007 când reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care s-a renunţat la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanţa rămânând învestită să soluţioneze numai" cererea în revendicare.
În această cerere, reclamanta a arătat explicit că revendicarea priveşte restul imobilului, care nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanta a pretins că dreptul său de proprietate are la bază dreptul de proprietate al mamei sale, numita T. - F.A.S., care la rândul ei a dobândit dreptul de proprietate de la mama sa, numita T.E. şi care a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36511/1938.
A susţinut reclamanta că la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare, mama sa T. - F.A.S. nu mai putea înstrăina bunul, deoarece acesta nu se mai afla în totalitate în patrimoniul său, fiind deja expropriat pentru spaţiu excedentar.
Apărările invocate de reclamantă nu au fost susţinute de probele administrate de aceasta, obligaţia probaţiunii revenindu-i potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.
Mai mult, dovedind îndeplinirea procedurilor administrative obligatorii la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a fost depusă autorizaţia de înstrăinare nr. I1.F/30 martie 1982 emisă de Consiliul Local al sectorului 1, din care rezultă că la data înstrăinării apartamentul avea suprafaţa şi compunerea susţinute de către pârâţi şi confirmată prin actul de vânzare-cumpărare, precum şi de concluziile expertizei tehnice efectuate de dl. expert A.V. (ds. 15127/200/2006).
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta D.M. a formulat apel, arătând că actul de înstrăinare al mamei sale nu a fost decât o promisiune de vânzare-cumpărare, că nu a renunţat la capătul de cerere privind nulitatea actului prin care pârâţii au cumpărat imobilul, că actele depuse au fost greşit interpretate şi că pârâţii nu posedă un act de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin decizia nr. 62A din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiunea iniţială formulată de reclamanta D.M.R., s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantei cu pârâţii persoane fizice, pentru imobilul în litigiu, precum şi obligarea pârâţilor de a-i lăsa În proprietate şi posesie imobilul litigios.
Prin cererea aflată la Dosar nr. 15127/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta a depus o precizare a cererii iniţiale prin care a arătat că renunţă la judecarea capătului de cerere cu care sesizase iniţial instanţa, privind constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea sa T. - F.A.S. şi pârâţii persoane fizice din prezenta cauză, act autentificat sub nr. V1./1982 la fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 Bucureşti.
Acceptându-se că cererea nu a fost semnată personal de către reclamantă, instanţa a constatat că aceasta a fost depusă conform încheierii din data de 12 ianuarie 2007, pronunţată în acelaşi dosar al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în şedinţă publică şi discutată în prezenţa reclamantei asistată de apărător, reclamanta necontestând actul de renunţare la cerere.
Cu privire la acţiunea în revendicare, s-a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare de mai sus, autoarea reclamantei a înstrăinat pârâţilor imobilul în litigiu, un apartament sistem duplex - subsol, parter, etaj şi pod, terenul aferent trecând în proprietatea Statului Român în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974.
În acest context juridic, autoarea reclamantei a înstrăinat nu doar o parte, ci întreaga construcţie, aşa cum, de altfel, reiese şi din Autorizaţia de înstrăinare emisă sub nr. F1. din 30 martie 1982 de fostul Consiliu Popular al Sectorului 1 Bucureşti.
În baza acestor considerente, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că reclamanta nu mai poate invoca un drept de proprietate asupra construcţiei, drept pe care autoarea sa l-a înstrăinat integral către pârâţi.
Cu privire la terenul aferent, a reţinut că ulterior anului 1990, legiuitorul român a adoptat norme speciale de reparaţie pentru persoanele ce au fost prejudiciate de Statul Român, prin preluarea proprietăţii în perioada 1945 - 1989, sub diferite forme.
Aşa fiind, reclamanta avea obligaţia statuată în baza legii şi a practicii recente a C.E.D.O.. în cauza Atanasiu, de a apela la legile speciale de reparaţie, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun fiind recunoscută a avea eficienţă doar în subsidiarul căii speciale.
În speţă, reclamanta nu a făcut o atare dovadă, a cererii de restituire pe calea specială, a terenului aferent construcţiei, astfel încât, respingerea acestui capăt de cerere este justificată.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta a formulat recurs pe care la motivat la 20 februarie 2012 şi 13 martie 2012.
Prin cererea depusă la 20 februarie 2012, reclamanta a susţinut, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată fără cercetarea probelor şi punerea lor în discuţie şi fără analizarea legalităţii declaraţiilor părţii adverse.
A arătat că foarte multe termene de judecată au fost ocupate cu problema taxei judiciare de timbru şi solicită aplicarea în recurs a Legii nr. 287/2009 care introduce pentru prima oară conceptul de masa patrimonială „fiduciară."
Reclamanta a solicitat ca recursul să fie calificat drept apel şi să fie cercetată cauza sub toate aspectele.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9, reclamanta arată că dovada calităţii de proprietar o putea face doar aceasta şi nu partea adversă aşa cum a reţinut instanţa.
A invocat şi împrejurarea că s-au nesocotit motivele de apel formulate de reclamantă şi notele sale prin care a subliniat faptul că în CF a fost şi este intabulat parţial acest imobil pentru cei 78 mp construiţi, din cei 287mp.
În final, a arătat că citarea părţilor s-a făcut incomplet atât la fond, cât şi la apel, în sensul că pârâta O.M. a lipsit din citaţii.
Prin motivele formulate la 13 martie 2012, reclamanta a susţinut următoarele motive de recurs indicând şi temeiul de drept al acestora.
În raport de art. 304 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., a susţinut că judecătorul I.P. nu a participat la judecata pe fond a cauzei că s-a alocat prea mult timp unei excepţii legate de taxa judiciară de timbru şi nu, s-a alocat timp pentru a se intra în discutarea probelor.
Invocând art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta a arătat că a susţinut declinarea soluţionării cauzei către o instanţă de contencios administrativ faţă de faptul că imobilul se afla în proprietatea statului la data întocmirii contractului.
În raport de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că a fost lipsită de apărare în toată faza procesuală a apelului şi că nu a renunţat la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului, această renunţare fiind făcută de apărătoarea sa fără a fi încuviinţată, motiv pentru care a renunţat la asistenţa dată de aceasta.
În susţinerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanţa de apel s-a instituit în apărător al părţii adverse, că prin Autorizaţia de înstrăinarea nr. I1. din 30 martie 1982 s-a înstrăinat doar apartamentul de la etajul 1, că în mod greşit s-a apreciat lipsa probelor în dosar şi că a solicitat să se reevalueze memoriul la expertiza expertului V.A. şi adresa primăriei în care se menţionează clar că O.G. are doar un drept de folosinţă pentru 78 mp teren şi 140 mp construcţii, probe care au fost trecute cu vederea de către instanţă.
Invocând şi art 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a considerat că hotărârea este pronunţată cu greşita aplicare a art. 296 C. proc. civ., în raport de care a susţinut că i-a fost agravată situaţia în propria cale de atac prin refuzarea căii de recurs şi declinarea cauzei la o altă instanţă unde ar fi putut solicita analizarea şi cercetarea probelor.
Concluzionând, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, cu luarea în calcul a tuturor probelor administrate.
Recursul va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Se constată că, prin cererea introdusă la data de 1 mai 2006, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 02 aprilie 1982 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, pentru ca prin precizarea depusă la 12 ianuarie 2007 să renunţe la cererea de chemare în judecată cu privire constatarea nulităţii absolute, solicitând lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilul situat în Bucureşti, str. F., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 246,77 mp şi parte din construcţia situată pe acest teren, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 2 aprilie 1982, instanţa rămânând investită să soluţioneze doar acţiunea în revendicare.
Analizând motivele de recurs depuse la date diferite se constată că acestea sunt formulate în termen şi, în urma sistematizării lor, se apreciază ca nefondate.
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea dacă reclamanta putea să revendice imobilul construcţie şi teren, respectiv dacă aceasta avea un drept de proprietate asupra acestuia.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, în sensul că reclamanta nu putea invoca un drept de proprietate asupra construcţiei pentru că acesta a fost înstrăinat integral către pârâţi, iar cu privire la teren a reţinut că acesta intră sub incidenţa unor norme speciale de reparaţie, acţiunea în revendicare având eficienţă doar în subsidiarul căii speciale.
Referitor la această problemă, se constată că autoarea reclamantei T. - F.A.S. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. F., sector 1, în suprafaţă de 246,77 mp, către pârâţii O.G.S. şi M., în anul 1982, terenul aferent urmând prevederile Legii nr. 58/1974. Prin urmare dreptul de proprietatea asupra acestui imobil nu putea fi transmis recurentei reclamante întrucât a fost înstrăinat în anul 1982 către pârâţi, iar la judecata cererii pentru constatarea nulităţii actului de vânzarea cumpărare, recurenta reclamantă a renunţat prin cererea precizatoare.
Referitor la celelalte susţineri, se constată că recurenta reclamantă a invocat aproape toate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. însă nu toate criticile formulate intră sub incidenţa textelor legale invocate.
Nelegala alcătuire a completului de judecată constituie motiv de ordine publică şi poate fi invocat direct în recurs, însă critica formulată de reclamantă nu intră sub sfera de aplicabilitate a art. 304 pct. 1 şi 2 C. proc. civ. Astfel se constată că domnul judecător I.P. a făcut parte din completul de judecată care a soluţionat apelul de la primul termen de judecată până la pronunţare, în cauză neexistând nici una din ipotezele prevăzute de textul invocat.
Cu privire la motivul întemeiat pe pct. 3, se constată că în mod legal instanţa de apel prin încheierea de la 12 decembrie 2012 a respins cererea de declinare a competenţei materiale a instanţei, întrucât faţă de obiectul cauzei care îl constituie „revendicare imobiliară", în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., competenţa materială revine secţiei civile a instanţei şi nu celei de contencios administrativ.
În raport de pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă lipsa sa de apărare la judecata apelului, apreciind astfel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text şi art. 6 din C.E.D.O.
Prin drept la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor. Din această perspectivă, dreptul la apărare include în conţinutul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a exercita căile legale de atac, de a recuza pe judecători etc. Dreptul la apărare în sens material se realizează şi prin modul de organizare a sistemului judiciar, inclusiv a structurii controlului hotărârilor judecătoreşti netemeinice sau nelegale.
În sens formal, prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată.
Legislaţia procesuală consacră şi alte dispoziţii de natură a garanta realizarea efectivă a dreptului de apărare. în acest sens, sunt dreptul părţilor de a solicita amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 156 C. proc. civ.), dreptul părţilor de a depune concluzii scrise, obligaţia instanţei de a acorda cuvântul părţilor etc.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante aceasta nu a fost lipsită de apărare, beneficiind de toate prerogativelor recunoscute de lege. Astfel, aceasta a solicitat probe care i-au fost încuvinţate, a formulat excepţii procesuale care au fost analizate, a formulat cerere de ajutor public beneficiind de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina sa. Prin urmare, nu se poate reţine că recurenta reclamantă a fost lipsită de apărare la judecata apelului.
În ceea ce priveşte greşita reţinere a renunţării la judecata capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 2 aprilie 1982 încheiat de Notariatul de Stat al Sectorului 1, Bucureşti, se constată, contrar susţinerilor recurentei reclamante, că prin cererea depusă la Judecătoria sector 1 Bucureşti, dosar fond, s-a formulat o cererere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat să se ia act de faptul că renunţă la judecata acestui capăt de cerere. Acest aspect a fost cuprins în încheierea de la 12 ianuarie 2007 şi necontestat ulterior de reclamantă chiar dacă a renunţat la mandatul dat avocaţilor săi.
În raport de art. 6 C.E.D.O., invocat de recurenta reclamantă, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.
Or, în acest scop, instanţa a dispus toate măsurile permise de lege pentru a asigura desfăşurarea judecăţii cu respectarea dreptului la apărare al recurentei reclamante şi al principiului disponibilităţii în procesul civil.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat, în esenţă, faptul că, instanţa s-a instituit în apărător al părţii adverse, reţind lipsa probelor, deşi la dosar sunt sute de înscrisuri depuse şi a solicitat reevaluarea memorului său, a expertizei şi a adresei primăriei din care rezutlă că O.G. are doar un drept de folosinţă.
Cu privire la aceste motive de recurs se constată că acestea au fost invocate pur formal, în realitate, recurenta reclamantă nesusţinând nici una din criticile ce intră sub incidenţa acestor texte legale.
Se constată însă că susţinerile acesteia vizează analiza situaţiei de fapt prin reevaluarea probelor, ceea ce, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G.nr. 138/2000.
Invocând dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., în sensul că în mod greşit i s-a refuzat calificarea căii de atac a apelului drept recurs, fiind lipsită de posibilitatea de a solicita analizarea situaţiei de fapt şi cercetarea probelor creîndu-i-se astfel o situaţie mai grea decât prin hotărârea atacată.
Conform dispoziţiilor invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de art. 296 C. proc. civ., ce se circumscrie art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, apelantului necreându-i-se în propria cale de atac o situaţia mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Se constată că prin încheierea din şedinţa publică de la 31 octombrie 2011, instanţa după ce a pus în discuţie calificarea căii de atac, a calificat-o drept apel, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 3 pct. 2 C. proc. civ.
Procedând în acest fel, instanţa nu i-a creat apelantei reclamante o situaţie mai grea decât prin hotărârea atacată şi mai mult calificând calea de atac drept apel, instanţa i-a permis apelantei o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fond cât şi cu privire la cele de drept, în raport de efectul devolutiv al apelului, respectiv, în limitele stabilite de apelantă, în raport de principiul disponibilităţii şi doar cu privire la ceea ce a judecat prima instanţă, nefiind posibil să se modifice elementele de la prima instanţă şi nici să se formuleze cereri noi.
Cât priveşte invocarea pentru prima dată în recurs a dispoziţiilor cu privire la masa fiduciară, instituţie introdusă prin Legea nr. 287/2009 privind C. civ., se constată că acestea sunt fomulate omisso medio ceea ce este inadmisibil.
În ceea ce priveşte criticile legate de taxa judiciară de timbru şi necitarea intimatei O.M., se constată că, în sarcina apelantei, instanţa de apel a reţinut obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru în sumă de 31.403 RON, faţă de care apelanta a formulat cerere de ajutor public şi apoi reexaminare, cereri care au fost soluţionate conform normelor procedurale, şi după lămurirea acestuia, instanţa a trecut la judecata pe fond.
Cu privire la necitarea intimatei pârâte O.M., se constată că această parte a fost citată la toate termenele de judecată în apel, nefiind reală susţinerea recurentei că citarea părţilor a fost incompletă.
Nefondată este şi critica potrivit căreia reclamanta este proprietara tabulară a terenului de 78 mp, întrucât aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul că deţine un bun actual cu privire la imobilul în litigiu, potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Pentru motivele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.R. împotriva deciziei nr. 62A din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6855/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6853/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
