ICCJ. Decizia nr. 6855/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6855/2012
Dosar nr. 9443/2/2011
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 532 din 10 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor C.P. şi C.M., în sensul constatării trecerii fără titlu valabil, în proprietatea statului, a imobilului situat în Bucureşti, a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.
În fapt, s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada proprietăţii apartamentului prin contractul de construire din 9 martie 1973, respectiv procesul-verbal de predare-primire.
Prin Deciziile nr. 114 din 24 ianuarie 1989 şi nr. 2348 din 24 ianuarie 1989, s-a dispus trecerea cotelor de câte VI părţi din acest apartament, în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974.
S-a apreciat că deciziile emise în baza Decretului nr. 223/1974 contravin dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Constituţia României, în vigoare la acel moment, dispoziţiilor art. 481 C. civ. şi dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aşa încât preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil.
Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu a fost vândut pârâţilor-persoane fizice, prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă, întrucât primul capăt de cerere, deşi formulat distinct, reprezintă o premisă a acţiunii în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, respectiv verificarea titlului autorului pârâţilor.
S-a procedat la compararea titlurilor părţilor şi la analiza lor în lumina Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. S-a apreciat astfel că lipsa constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, conferă acestuia o deplină preferinţă în raport cu titlul fostului proprietar.
Foştii chiriaşi, actualii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, au un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanţii nu pot să invoce o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în sensul jurisprudenţei din cauzele Brumărescu, Străin, Pădurar şi alţii, întrucât, în aceste cauze, Curtea a avut în vedere inexistenţa totală a despăgubirii.
Prin Decizia civilă nr. 39 A din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în rejudecare, a respins, ca nefondat, apelul principal al reclamanţilor şi cererea de aderare la apel.
În esenţă, s-a reţinut că, în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanţa este ţinută a stabili care din părţi este deţinătoarea unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care statul să fi fost obligat la predarea apartamentului şi nici o hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâţi.
Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Reclamanţii nu au calitatea de titulari ai unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi restituit imobilul din litigiu.
De la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În condiţiile în care nici o instanţă sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut, reclamanţilor, în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conţinutul lor ilegalitatea naţionalizării, reclamanţii nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât aceste hotărâri judecătoreşti nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.
Dacă constatarea juridică a naţionalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparaţie.
Prin simplul fapt al constatării nulităţii titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamanţii nu sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie pentru a putea obţine restituirea în natură.
Aceştia nu pot obţine restituirea în natură a imobilului nici în baza legislaţiei interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001. Astfel, conform art. 18 lit. c) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Conform art. 45 alin. (2) din lege, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu a fost solicitată înăuntrul termenului de prescripţie de către reclamanţi, aşa încât, titlul de proprietate al pârâţilor este perfect valabil.
Prevederile Deciziei nr. 33/2008 au fost just interpretate de către instanţele anterioare, de vreme ce nu s-a reţinut încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi s-a acordat prioritate titularilor bunului în litigiu, respectiv cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Prin această decizie se reiterează un principiu al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi, cu atât mai puţin, de a dispune de ele, odată adoptată de către stat o soluţie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabilă, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare ale acestei soluţii.
În cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, Statul Român a fost obligat să implementeze măsurile necesare pentru a asigura despăgubirea beneficiarilor Legii nr. 10/2001, într-un termen rezonabil. S-a statuat totodată că abuzurile comise de statul comunist nu pot justifica comiterea unor noi abuzuri împotriva actualilor cumpărători ai imobilelor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 27 februarie 2012, pârâta I.G. şi (II) la data de 8 martie 2012, reclamanţii C.P. şi C.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte.
(I) Recurenta-pârâtă I.G. a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât în mod greşit instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor - persoane fizice, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, în condiţiile în care în proces nu figurează reprezentantul autorităţii administrativ-teritoriale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001.
Cât timp reclamanţii au pus în discuţie nevalabilitatea titlului statului, unitatea administrativ-teritorială avea calitate procesuală pasivă pentru soluţionarea primului capăt de cerere.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi pentru faptul că instanţa a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, în condiţiile în care deciziile administrative de preluare nu au fost anulate în prealabil, nefiind contestate de către reclamanţi.
(II) Recurenţii-reclamanţi C.P. şi C.M. au susţinut că, în circumstanţele cauzei pendinte - fiecare dintre părţi deţine un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu - operaţiunea care se impunea a fi realizată era compararea de titluri, în acest sens existând criterii de preferabilitate consacrate de jurisprudenţa instanţelor.
Instanţa de apel, în operaţiunea de comparare de titluri, s-a raportat la prevederile articolului 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, urmărind a stabili care dintre părţi este deţinătoarea unui bun în sensul acestei prevederi.
Cât timp instanţa a stabilit caracterul ilegal al preluării imobilului de către stat, având ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la bunul litigios, în cauză, există un bun în patrimoniul reclamanţilor, iar nu al pârâţilor, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Prin art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-a consacrat accesul liber la justiţie, ca drept fundamental.
Îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare, prin impunerea ca unic mijloc de recunoaştere a drepturilor, calea legii speciale, reprezintă o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces în justiţie.
Este adevărat că prin Decizia nr. 33/2008 a Instanţei Supreme se face trimitere la principiul specialia generalibus derogant, legea ce ar putea crea premisele unei interpretări în sensul preferabilităţii titlului cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, dar în aceeaşi decizie se face trimitere şi la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în faţa legislaţiei interne, când există contradictorialitate între norme.
Prin hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României s-a reţinut ineficienţa sistemului de acordare a despăgubirilor şi inexistenţa oricărei garanţii cu privire la durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale.
În lipsa unui context legislativ eficient, fostul proprietar pierde dreptul său de proprietate, într-un mod nereglementat de vreo normă de drept, în vreme ce unui act juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor de valabilitate, respectiv cu un neproprietar, i se oferă eficienţă, realizând practic un transfer de drept real de la o parte care nicicând nu a dobândit acest drept de proprietate, către un terţ.
Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voinţă între vânzător şi cumpărător, a cărui valabilitate trebuie analizată prin prisma art. 948 C. civ., respectiv consimţământ, capacitate, obiect şi cauză. În cazul în care dreptul transferat nu aparţine vânzătorului, este evident ca acesta nu se transmite cumpărătorului. Buna-credinţă nu poate valora drept de proprietate, în lipsa unui titlu provenit de la adevăratul proprietar.
Susţinerea instanţei de apel, în sensul că adevăratul proprietar are posibilitatea de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, înseamnă înlocuirea, în mod artificial şi dincolo de voinţa proprietarului, a dreptului de proprietate, cu un drept la despăgubire.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente;
(I) În privinţa recursului pârâtei, hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, atunci când instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor - persoane fizice în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât aprecierea instanţei s-a întemeiat în mod corect atât pe circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, cât şi pe regimul juridic al acţiunii în revendicare (compararea de titluri).
Astfel, s-a avut în vedere că primul capăt de cerere, deşi formulat distinct, reprezintă o premisă a acţiunii în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, respectiv pe verificarea titlului autorului pârâţilor.
Din această perspectivă, se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâţilor - persoane fizice, cumpărătoare ale imobilului în litigiu de la stat.
În acest context procedural, instanţele anterioare au procedat la compararea titlurilor părţilor aflate în conflict judiciar şi la analiza lor în lumina Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că, în proces, nu figurează şi reprezentantul autorităţii administrativ-teritoriale, nu poate constitui un argument pertinent pentru modificarea soluţiei pronunţate pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât principiul disponibilităţii este cel ce configurează cadrul procesual de învestire şi acesta trebuie să se raporteze exclusiv la voinţa reclamanţilor.
Nici cea de-a doua critică a recurentei-pârâte nu poate fi primită pe acelaşi temei de drept procesual - art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă - întrucât deciziile administrative de preluare a imobilului au fost date în aplicarea Decretului nr. 223/1974, constatat neconstituţional de către instanţe, prin raportare la dispoziţiile art. 8 şi 10 din Constituţia României, în vigoare la acel moment, competenţa instanţelor judecătoreşti de control al constituţionalităţii legilor, în aceste circumstanţe, fiind de necontestat.
(II) În privinţa recursului reclamanţilor, criticile de pretinsă nelegalitate nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:
Instanţele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situaţiei juridice a fiecărei părţi cu interese contrare din dosarul de faţă, după cum urmează:
S-a reţinut astfel că atât reclamanţii, cât şi pârâţii exhibă titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil, reclamanţii în baza contractului de construire din 9 martie 1973 şi a procesului-verbal de predare-primire, iar pârâţii în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, o hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâţi, ceea ce înseamnă că acesta beneficiază pe deplin de prezumţia de legalitate.
Cât timp nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu a fost solicitată înăuntrul termenului de prescripţie, titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat, iar susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la cercetarea condiţiilor de valabilitate ale contractului în contextul cauzei pendinte, total irelevante.
În circumstanţele cauzei pendinte, instanţa a interpretat corect dispoziţiile legale atât în raport cu legislaţia şi jurisprudenţa europeană, cât şi în raport de jurisprudenţa naţională - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie - concluzionând corect că nu se poate realiza în cauză o analiză comparativă a drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - a statuat în termeni expliciţi "concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
Principala clarificare pe care această decizie a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care impune verificarea existenţei unui "bun" sau a unei "speranţe legitime" în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
În operaţiunea concretă de comparare de titluri, instanţa de apel în mod corect s-a raportat la prevederile articolului 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, urmărind a stabili care dintre părţi este deţinătoarea unui bun în sensul acestor prevederi.
În cauza Atanasiu şi alţii, pronunţată la data de 12 octombrie 2010, instanţa de contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii.
Prin urmare, critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu poate fi primită, cât timp aceştia nu pot susţine existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin speranţa legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
Reclamanţii nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, aceştia nefăcând dovada că au obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari iar, în dispozitiv, să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
În aceeaşi cauză Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricţie în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor şi de a-şi alege condiţiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din ţară, ci să facă o evaluare şi a timpului necesar pentru realizarea obiectivului".
Mai mult, este de reţinut că, în mod consecvent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă, nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
O eventuală admitere a acţiunii în revendicare împotriva pârâţilor ar aduce atingere acestui drept real şi ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situaţie pârâţii urmând să fie privaţi de un bun, iar consecinţele adoptării unor norme neconforme cu Convenţia ar urma să fie suportate de un particular, şi nu de Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova şi Pine împotriva Republicii Cehe şi Raicu contra României.
Pentru toate aceste considerente nu pot fi primite criticile privind nesocotirea prevederilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la accesul liber la justiţie.
De asemenea, nu se poate face nici o confuzie între accesul efectiv la instanţă şi aplicarea principiului specilia generalibus derogant, principiu care se aplică atunci când sunt în concurs o lege specială şi una generală şi, în acelaşi timp, operează principiul securităţii raporturilor juridice. Acest principiu specialia generalibus derogant, vorbeşte de înlăturarea legii generale şi aplicarea legii speciale şi nu de lipsirea căii de atac. Înlăturarea dispoziţiilor generale şi aplicarea celor speciale nu este tot una cu lipsirea unei căi de atac efective.
Împrejurarea că prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României s-a reţinut ineficienţa sistemului de acordare a despăgubirilor şi inexistenţa oricărei garanţii cu privire la durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale, nu reprezintă un argument pentru modificarea soluţiei pronunţate, întrucât obiectul disputei judiciare de faţă este restituirea în natură a imobilului în litigiu, şi nu plata de despăgubiri.
Nu poate fi primită critica conform căreia s-ar înlocui, prin soluţia pronunţată, în mod artificial şi dincolo de voinţa proprietarului, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu cu un drept la despăgubire, întrucât o astfel de posibilitate de rezolvare a conflictului judiciar este prescrisă de normele legii speciale, asupra cărora instanţa de apel a insistat în mod particular.
Caracterul real al acţiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terţ care a dobândit în mod legal proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.P. şi C.M. şi de pârâta I.G. împotriva Deciziei nr. 39A din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6857/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6854/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
