ICCJ. Decizia nr. 6856/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6856/2012
Dosar nr. 886/1/2011*
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17 iulie 2007, sub nr. 25804/3/2007, reclamantul M.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.500.000 RON cu titlu de daune materiale şi morale, pentru paguba suferită ca urmare a condamnării la pedeapsa de 5 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, computate în detenţiune preventivă, dispuse prin sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi decizia nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 1326 din 18 octombrie 2007 a aceleiaşi instanţe, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, şi s-a respins acţiunea ca atare.
Această soluţie a fost menţinută prin decizia nr. 63A din 4 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conform căreia s-a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
Prin decizia nr. 5904 din 15 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de reclamant şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au fost casate ambele hotărâri şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că instanţele nu au dat dovadă de rol activ, în sensul administrării de probe pentru a stabili dacă depăşirea termenului de prescripţie este sau nu imputabilă reclamantului.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 95 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 2.500.000 RON daune materiale şi morale pentru paguba suferită în urma condamnării pe nedrept la pedeapsa sus-menţionată.
Prin decizia nr. 286A din 6 mai 2009, Curtea de Apel Bucureştim secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat sentinţa indicată mai sus şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal, considerând că această instanţă nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum stabilise, în mod obligatoriu, instanţa de recurs.
Prin decizia nr. 613 din 3 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia nr. 286 din 6 mai 2009 şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
Instanţa de recurs a constatat că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prescripţia dreptului la acţiune curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar termenul de prescripţie este de 3 ani, reclamantul fiind şi în prezent în termen de a solicita daunele cu care a învestit instanţa.
În rejudecare, prin decizia nr. 582A din 22 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului la suma de 70.000 euro, echivalent în RON la data plăţii. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 125/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, reclamantul a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior. S-a reţinut că reclamantul a făcut parte din organizaţia religioasă „R.A.” şi a participat la excursia organizată în vara anului 1956 la schitul R., unde stareţul T.A. a ţinut meditaţii cu caracter duşmănos regimului social politic de atunci, a luat parte la discuţiile ce s-au desfăşurat în anii 1956 şi 1957, la domiciliul coinculpatului M. şi la mânăstirea P., când, pe lângă manifestările politico-religioase, a făcut şi el afirmaţii ostile orânduirii socialiste, susţinând schimbarea acesteia.
Din biletul de eliberare nr. E1., rezultă că petentul a executat în întregime pedeapsa la Penitenciarul G., în perioada 15 noiembrie 1958 - 16 septembrie 1963.
Prin decizia civilă nr. 16 din 8 aprilie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva acestei sentinţe şi l-a achitat pe inculpat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii sus-menţionate, înlăturând şi pedeapsa complimentară a confiscării averii, reţinând că asociaţia „R.A.” a avut caracter religios, fără a viza schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ.
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că, prin condamnarea pentru care, ulterior, s-a dispus achitarea, s-a cauzat persoanei vătămate un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, care au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţe de ordin fizic, determinate de pierderea confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, din cauza condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi sursele de venit.
Constatând că sunt întrunite cerinţele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţia României, având în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie de daune morale, precum şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a considerat că se impune repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite de reclamant prin condamnare, stabilind că suma de 70.000 euro reprezintă o sumă de bani echitabilă pentru anii de detenţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin decizia nr. 7650 din 31 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant şi de pârât şi, ca tardiv, recursul declarat de Parchet.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţie care, în majoritate, a fost admisă prin decizia nr. 5272 din 13 septembrie 2012 a acestei instanţe. În consecinţă, s-a anulat, în parte, decizia contestată, în ceea ce priveşte respingerea recursului declarat de Parchet, ca tardiv, acordându-se termen de judecată a căii de atac.
În motivarea recursului, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut următoarele:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.).
Art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a stabilit limitarea cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor condamnate politic, în funcţie de categoria persoanelor care le solicită, la un cuantum maxim după cum urmează:
- pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei condamnări administrative cu caracter politic - 10.000 de euro.
Totodată, la art. II din O.U.G. nr. 62/2010, se stipulează că: „Dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei O.U.G.”.
Instanţa de apel a ignorat prevederile legale citate mai sus, care, în raport de data judecării cauzei, impuneau acordarea unor despăgubiri în cuantum maxim de 10.000 euro, având în vedere aplicabilitatea imediată a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010 şi la procesele în curs, pentru care nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar, pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar actele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus-menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010, iar, în termenul de 45 zile la publicare, Parlamentul, respectiv Guvernul, nu au reuşit să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că, în prezent, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/2009 şi-au încetat, pe de deplin, efectele juridice.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii introductive, ca neîntemeiată.
În dosar nu s-a depus întâmpinare la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte modificarea cuantumului despăgubirilor acordate prin decizia atacată, în raport de dispoziţiile art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.
Astfel, art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, obligatorie în soluţionarea prezentului recurs, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În consecinţă, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii textelor de lege sus-menţionate, nu mai există temei juridic pentru limitarea cuantumului despăgubirilor acordate în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) la sumele de bani indicate în dispoziţiile legale respective.
Critica vizând aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă, cu consecinţa încetării efectelor produse de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este, de asemenea, neîntemeiată, raportat la decizia în interesul Legii nr. 12/2011.
Problema de drept care se pune, în prezentul litigiu, este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, se pronunţase în apel decizia atacată (nr. 582 din 22 octombrie 2010), cauza fiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Prin urmare, în mod corect, Curtea de Apel a procedat la soluţionarea pretenţiilor reclamantului în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 582 A din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6823/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6857/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
