ICCJ. Decizia nr. 6965/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6965/2012
Dosar nr. 4488/2/2011
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1855F din 9 decembrie 2009, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.V.I. şi a intervenientului R.P.
A respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Comuna S., prin primar, Oficiul naţional al Monumentelor Istorice, Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul R.P.
A respins cererea de intervenţie principală formulată de acelaşi intervenient, pentru lipsa calităţii procesuale active.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren, în suprafaţă de 159,114 ha, situat în comuna S., sat H., judeţul Ialomiţa, cunoscut sub denumirea de „Moşia H." şi construcţia cunoscută sub numele „Conacul M." şi obligarea pârâtei Comuna S. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren cunoscut sub denumirea de „Moşia B.".
În proces a intervenit R.P., în calitate de intervenient accesoriu şi principal, care are calitatea de moştenitor a unei cote părţi din imobile.
După administrarea probatoriului, tribunalul a reţinut că reclamanta şi intervenientul nu au calitate procesuală activă.
Aceştia au arătat că M.M., decedat în anul 1923 fără descendenţi, a fost moştenit de fratele său, A.I.M., şi de nepoţii de soră predecedată, I.B., I.P. şi M.P.
Aceste susţineri sunt, însă, contrazise de înscrisurile aflate la dosar, din care rezultă că unica moştenitoare a lui M.M. a fost soţia sa, în baza unui legat universal.
De altfel, în toate actele de expropriere emise ulterior decesului lui M.M. apare soţia S.M.M., în calitate de legatară universală şi proprietară a bunurilor revendicate în cauză, iar reclamanta şi intervenientul nu au filcut dovada că sunt moştenitorii acesteia.
Prin decizia nr. 352A din 18 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă şi intervenient împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Instanţa de apel a reţinut că, la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, tribunalul nu a avut în vedere toate înscrisurile aflate la dosar privind succesiunea autorului M.M. şi şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe certificatul emis de Tribunalul Ilfov, prin care S.M.M. a acceptat sub beneficiu de inventar, în calitate de legatară universală a soţului, averea acestuia.
În cauză, a reţinut instanţa de apel, determinarea calităţii procesuale active este strict legată de fondul cauzei şi nu putea fi soluţionată tară administrarea tuturor probelor, inclusiv a expertizelor topo care să identifice suprafaţa revendicată, în raport de istoricul acestor terenuri.
Prin decizia nr. 2479 din 17 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Institutul Naţional al Patrimoniului împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a justificat soluţia de desfiinţare a hotărârii primei instanţe pe considerentul că nu au fost analizate toate înscrisurile şi că soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active impunea administrarea probei cu expertiză, dar nu a arătat care sunt înscrisurile neanalizate care au relevanţă juridică, argumentele pentru care aceste înscrisuri puteau fundamenta o anume soluţie şi a făcut în mod nelegal trimitere numai la probele invocate de una din părţile în litigiu, fără a justifica înlăturarea apărărilor şi susţinerilor celorlalte părţi.
Nici necesitatea efectuării unei expertize nu a fost argumentată de instanţa de apel, in condiţiile în care identificarea bunului nu constituie un argument în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
După rejudecare, prin decizia nr. 773A din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă şi intervenient.
Instanţa de rejudecare în apel a constatat că, din certificatul emis de Tribunalul Ilfov şi din actele de expropriere, rezultă că S.M.M. a fost unica moştenitoare a lui M.M., în baza unui legat universal înscrisurile din care reiese indubitabil calitatea de succesoare testamentară universală a soţiei defunctului, întocmite de către autorităţile statului, dovedesc calitatea soţiei de moştenitoare, fără a mai fi nevoie ca la dosar să se depună testamentul, ca înscris constatator al legatului.
De asemenea, din avizul din 18 februarie 1946 al Comisiunii pentru îndrumarea Aplicării Reformei Agrare din Judeţul Ilfov, reiese că la 23 august 1944, proprietară a moşiei H. era S.L.
În cauză nu s-a probat faptul că averea imobiliară a lui M.M. ar fi trecut în totalitate în proprietatea fratelui acestuia, A.I.M., câtă vreme există şi descendenţi de soră şi, de asemenea, nu s-a probat existenţa testamentului prin care Alexandru Ion M. ar fi dispus ca averea sa să treacă asupra unui singur nepot de soră, în persoana tatălui reclamantei.
Totodată, nu s-a dovedit că A.I.M. ar fi lăsat testament numai în favoarea unui nepot de soră, întrucât referirea la voinţa testamentară din 7 octombrie 1923 nu a fost probată. Oricum, aceasta ar fi devenit ineficientă prin actul din 11 octombrie 1924, care a revocat tacit orice alte acte de voinţă testamentară anterioare.
Că reclamanta nu este unica reprezentantă a singurei linii de descendenţi ai sorei lui A.I.M., rezultă şi din actul nr. A1./1925 al Tribunalului Ilfov în care se arată că defunctul a avut ca moştenitori mai mulţi colaterali denumiţi nepoţi de soră. De asemenea, din certificatul de calitate de moştenitor nr. M1. privind succesorii numitei Butculescu Irina, reiese că tatăl reclamantei era doar unul dintre cei 5 copii ai defunctei, care, la rândul ei, este fiica E.M., sora lui A.I.M.
Instanţa de rejudecare în apel a mai reţinut în ceea ce priveşte certificatul nr. C1./1924, emis de către Tribunalul Ilfov, potrivit art. 704 C. civ., în forma în vigoare la data emiterii acestuia, că declaraţia moştenitorului de acceptare a moştenirii sub beneficiul de inventar ar fi trebuit să fie făcută la grefa tribunalului de primă instanţă a districtului în care succesiunea este deschisă şi să fie înscrisă într-un registru. Or, certificatul provine de la Tribunalul Ilfov, fiind înregistrat cu nr. 9/1924.
Prin urmare, în toate înscrisurile, inclusiv în cele de expropriere, proprietarul imobilelor în discuţie este numita S.L.M., iar, potrivit adresei nr. AD1./2008, emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor, reclamanta a efectuat notificarea cu privire la proprietăţile care au aparţinut numitei S.L. sau S.M.M.
A mai reţinut instanţa de apel, că argumentele reclamantei se bazează pe o declaraţie pro causa, dată de o persoană fizică, probă care nu are forţa juridică necesară să desfiinţeze multitudinea de acte juridice menţionate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta M.V.I. şi intervenientul R.P.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 şi 9 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia atacată este nelegală.
Astfel, instanţa de apel, cu prilejul rejudecării, nu a respectat decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs, pentru că a preluat în mod automat argumentele primei instanţe, fără a analiza motivele de apel, înscrisurile la care s-a făcut referire şi fără a expune considerentele pentru care aceste motive au fost considerate neîntemeiate.
Recurenţii au mai arătat că hotărârea instanţei de apel este şi lipsită de temei legal, deoarece art. 480 C. civ. şi Cartea III Titlul I C. civ. anterior au fost greşit aplicate.
Imobilele în litigiu au fost proprietatea lui M.M., care a decedat în anul 1923, fără a avea descendenţi. Prin urmare, moştenitori au fost A.I.M., fratele defunctului şi nepoţii de soră predecedată, I.B., I.P. şi M.P.
Soţia defunctului M.M. nu a înlăturat de la moştenire pe autorii reclamantei şi intervenientului.
Certificatul de grefa din anul 1924, eliberat de Tribunalul Ilfov atestă doar declaraţia avocatului S.L. că aceasta acceptă sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală.
În plus, nu este probat nici pretinsul mandat acordat avocatului.
De altfel, reclamanta a contestat această ipoteză şi, faţă de împrejurarea că nu a existat nici un act de dispoziţie testamentară, sunt aplicabile regulile devoluţiunii legale a moştenirii.
Deşi prin motivele de apel au fost invocate toate aceste aspecte, instanţa de apel nu a făcut nici o referire în acest sens şi a ignorat art 1169 C. civ., potrivit căruia, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o probeze.
De asemenea, M.M. s-a căsătorit în Franţa cu S.L., iar potrivit legislaţiei vremii (art. 708, 720 din C. proc. civ. şi 176 C. civ.), contractul de căsătorie trebuia transcris în registrul tribunalului competent, sub sancţiunea nerecunoaşterii calităţii de soţ şi a efectelor civile ale căsătoriei.
Recurenţii au mai arătat că instanţele nu au avut în vedere încheierea din 11 noiembrie 1950, pronunţată de Judecătoria 2 Populară Bucureşti, prin care au fost omologate declaraţiile a doi martori care atestă faptul că M.B.M. este moştenitorul lui M.M., înscris ce demonstrează calitatea procesuală activă a reclamanţilor.
Este nelegală susţinerea instanţei de apel că autorităţile române ar fi recunoscut calitatea de moştenitor a S.L., pentru că actele de moştenitor trebuie dovedite prin mijloacele de probă prevăzute de lege, iar actele autorităţilor au fost acte de administrare, nu de dispoziţie.
De altfel, menţionarea numelui soţiei fostului proprietar în actele de expropriere nu dovedeşte calitatea de moştenitor, ci preluarea abuzivă.
Au mai arătat recurenţii, că reclamanta şi intervenientul au făcut dovada de pe urma succesiunii lui A.I.M. prin testamentul acestuia întocmit la data de 7 octombrie 1923 şi prin încheierea din 11 noiembrie 1950 a Judecătoriei 2 Populară.
Motivul pentru care a fost întocmit un nou testament la 11 octombrie 1924 nu a fost vreo modificare de voinţă a testatorului, ci faptul că unul din exemplarele celui întocmit anterior nu s-a mai găsit la locul său.
Reclamanta nu a susţinut nici un moment că este singura moştenitoare a lui M.M., motiv pentru care a şi arătat că este moştenitoarea tatălui său, care are vocaţie succesorală concretă atât la moştenirea lui A.I.M., cât şi a I.B., iar intervenientul R.P., la care instanţa de apel nu se referă în nici un fel, vine la moştenire pe linia E.P., sora predecedată a lui M.M.
Criticile formulate de recurenţi permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Sub un prim aspect, recurenţii susţin că instanţa de apel, cu prilejul rejudecării, nu a respectat decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs.
Cu privire la această susţinere, se constată că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi a Justiţie a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, constatând că motivarea hotărârii primei instanţe de apel nu a respectat dispoziţiile art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., pentru că nu a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impunea desfiinţarea sentinţei primei instanţe.
În condiţiile în care instanţa de recurs nu a rezolvat nici o problemă de drept în cauză şi nici nu a dat îndrumări instanţei de rejudecare ce anume probatorii trebuie administrate, problema nerespectării deciziei de casare nu se putea ivi decât în situaţia în care instanţa de rejudecare în apel ar fi făcut aceeaşi greşeală ca prima instanţă de apel, şi anume, nu şi-ar fi motivat hotărârea.
Or, în cauză, hotărârea instanţei de apel a fost amplu motivată, iar înscrisurile depuse de părţi la dosar au fost minuţios analizate, răspunzând cerinţelor deciziei de casare care sancţionase hotărârea recurată exact sub acest aspect.
Au mai susţinut recurenţii, că hotărârea atacată este nemotivată, pentru că nu au fost analizate motivele de apel, înscrisurile la care s-a făcut referire în apel şi motivele pentru care au fost considerate neîntemeiate.
Verificând această susţinere, se reţine că motivele de apel au vizat aceleaşi chestiuni ca cele care fac obiectul criticilor prezentului recurs, chestiuni la care instanţa de apel a răspuns în totalitate.
Este nereală susţinerea că aceasta ar fi preluat în mod automat argumentele primei instanţe, pentru că analiza din apel este mult mai amplă şi laborioasă decât cea a primei instanţe şi a avut în vedere şi alte mijloace de probă şi apărări propuse de părţi, inclusiv în faza de judecată a apelului.
Nereală este şi susţinerea că instanţa de apel nu a prezentat argumentele pentru care a respins criticile formulate în apel şi nu a luat în considerare înscrisurile la care s-a făcut referire în cererea de declarare a căii de atac, în condiţiile în care motivarea hotărârii instanţei de apel a fost concepută şi structurată exact ca o replică la susţinerile din apelul declarat de reclamantă şi intervenient.
Este, într-adevăr, adevărat că instanţa de apel a avut în vedere în analiza sa mai ales calitatea de moştenitor al reclamantei şi mai puţin pe cea a intervenientului, dar acest fapt nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii, din moment ce cele două persoane se prevalau de aceeaşi calitate de moştenitori ai fratelui şi surorii lui M.M., soluţia dată cu privire la unul din ei interesând deopotrivă şi pe celălalt.
Principalele apărări şi critici ale recurenţilor pornesc de la premisa că, în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că S.L.M. este singura moştenitoare a proprietarului iniţial, M.M. şi nici a faptului că efectele căsătoriei celor doi au fost recunoscute pe teritoriul României.
Cu privire la aceste aspecte, trebuie arătat că la dosar nu există copia testamentului pe care M.M. l-ar fi lăsat soţiei sale şi nici dovezile privind îndeplinirea formalităţilor cu privire la căsătorie, reglementate de dispoziţiile art 720 din fostul C. proc. civ.
La dosar există, însă, copia conformă cu originalul a certificatului nr. C1. din 1 februarie 1924 eliberat de grefa Tribunalului Ilfov, prin care se certifică că avocatul C.A.P., în calitate de procurator al d-nei S.M.M., autorizat cu procura autentificată de Legatiunea Regală a României în Franţa, a declarat verbal şi prin petiţia înregistrată la nr. 1795 din 28 ianuarie 1924, că aceasta acceptă sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală a defunctului său sot, decedat la 3 octombrie 1923.
Este adevărat că un astfel de certificat nu face dovada calităţii de moştenitor şi a îndeplinirii formalităţilor de recunoaştere a căsătoriei pe teritoriul României, dar este un înscris emis de oficialităţi competente române şi, până la dovada contară, face dovada veridicităţii celor cuprinse în conţinutul său şi a realităţii constatărilor persoanei care l-a întocmit
Or, în condiţiile în care acest înscris nu a fost defăimat ca fals, el atestă faptul că, la 1 februarie 1924, căsătoria soţilor M. fusese recunoscută de autorităţile române ale vremii, că a existat testamentul pe care S.M.M. l-a acceptat şi că avocatul care a făcut declaraţia a prezentat toate dovezile împuternicirilor sale legale.
În plus, trebuie menţionat faptul că moştenirea lui M.M. a făcut obiect de dispută în instanţă şi în anul 1946 în cadrul procesului purtat între soţia acestuia şi un alt pretins moştenitor, G.G., care a şi solicitat suspendarea procedurii exproprierii, aşa cum rezultă din avizul Comisiei pentru îndrumarea aplicării reformei agrare.
Acelaşi aviz probează că, potrivit art. 19 din Legea reformei agrare, situaţia juridică a proprietarilor este aceia constatată la data de 23 august 1944, dată la care proprietara imobilelor figura S.L.
De altfel, calitatea S.M.M. de soţie a lui M.M. şi de moştenitor al acestuia nu a fost pusă nici o clipă la îndoială de reclamanta care, prin notificarea adresată Ministerului Culturii şi Cultelor la 15 mai 2008, a arătat în termeni lipsiţi de echivoc că solicită să nu se procedeze la înstrăinarea, în orice fel, a proprietăţilor ce au aparţinut S.L.M., iar prin declaraţia dată pe proprie răspundere la 15 iulie 2008 în Frankfurt a arătat că S.A., cunoscută şi ca S.L.A.M., S.L.W., S.M.M.L., S.L.E., S.L.M. a fost soţia unchiului său, M.M.
De fapt, demonstrării calităţii S.M.M. de unic moştenitor testamentar al soţului său, este mai puţin importantă în cauză pentru dovedirea calităţii procesuale active a reclamantei şi intervenientului, care trebuiau să dovedească faptul că sunt moştenitorii lui M.M.
Recurenţii susţin că nu au fost îndepărtaţi de la succesiunea lui M.M. de soţia acestuia, pentru că acesta a mai avut un frate şi o soră care l-au moştenit.
Cu toate acestea, raţionamentul şi probatoriul propus de reclamanţi se opreşte doar la dovedirea calităţii de moştenitor ai fratelui şi surorii lui M.M., tară a se face vreo dovadă că aceştia au fost moştenitorii fratelui său.
Toate înscrisurile la care se face trimitere în cererea de declarare a apelului şi a recursului probează doar calitatea de descendenţi şi moştenitori ai lui A.M. şi E.P., motiv pentru care în mod corect instanţa de apel le-a înlăturat, constatând că ele nu dovedesc calitatea autorilor reclamantei şi intervenientului de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului.
Or, în condiţiile în care fostul proprietar a avut o soţie supravieţuitoare şi a existat un testament, reclamanţii trebuiau să demonstreze că aceasta a fost îndepărtată prin orice fel de la moştenire, astfel încât autorii lor au devenit singurii moştenitori.
Aceasta pentru că, în ciuda susţinerilor recurenţilor, potrivit C. civ. în vigoare la data decesului lui M.M., soţia supravieţuitoare avea drept de moştenire legală atunci când intra în concurs cu rudele colaterale, dispoziţiile privind uzufructul viager aplicându-se doar atunci când existau descendenţi.
Or, o asemenea probă nu a fost făcută în cauză.
Faţă de cele mai sus expuse, recursul declarat este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V.I. şi de intervenientul P.R. împotriva deciziei nr. 773 A din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6966/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6962/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
