ICCJ. Decizia nr. 7026/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7026/2012
Dosar nr. 15721/3/2007
Şedinţa din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 332 din 14 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului G.G., formulată de pârâţii D.G.F.P. Prahova, C.N. Poşta Română şi A.V.A.S.; s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată de pârâta D.G.F.P. Prahova; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor D.G.F.P. Prahova, Consiliul local Ploieşti, Prefectura Judeţului Prahova, SC R. SA, A.V.A.S.; Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a respins cererea formulată de reclamantul G.G. în contradictoriu cu D.G.F.P. Prahova, Consiliul Local Ploieşti, Prefectura Judeţului Prahova, SC R. SA, A.V.A.S., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă şi ca neîntemeiată în contradictoriu cu pârâta C.N. Poşta Română.
Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Prin notificarea nr. 2929 din 3 aprilie 2001 adresată Prefecturii Judeţului Prahova, petentul G.G. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, în conformitate cu art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Ploieşti, Piaţa V. (fostă Piaţa S., fost G.D., judeţul Prahova) imobil care a fost demolat, în locul său fiind ridicată actuala construcţie a P.T.T.R., invocând că este posesorul a aproximativ 6% din capitalul social al Băncii U., ce a avut sediul în imobilul sus menţionat, părinţii săi G.G. şi G.A., al căror moştenitor este, fiind acţionari la această bancă.
Notificarea a fost înaintată de către Prefectura Prahova către C.N. Poşta Română SA.
Prin Hotărârea nr. 37 din 29 martie 2002 C.N. Poşta Română SA a dispus respingerea cererii de retrocedare a imobilului, reţinându-se că din actele depuse de reclamant rezultă că imobilul a aparţinut Societăţii Anonime Banca U., astfel că cererea nu se încadrează în art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, instanţa a reţinut că este neîntemeiată deoarece reclamantul este cel care a formulat notificarea ce a fost respinsă prin hotărârea C.N. Poşta Română.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a reţinut, de asemenea, că este neîntemeiată deoarece reclamantul nu a formulat o acţiune în pretenţii pentru plata de despăgubiri ca urmare a exproprierii imobilului, ci ca urmare a parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001, notificarea fiind formulată în termen legal.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D.G.F.P. Prahova, Consiliul Local Ploieşti, Prefectura Judeţului Prahova, SC R. SA, A.V.A.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice s-au reţinut următoarele:
Notificarea a fost adresată Prefecturii Judeţului Prahova care a înaintat-o unităţii deţinătoare şi anume pârâta C.N. Poşta Română SA care a şi emis decizia contestată şi deci, numai această pârâtă are calitate procesuală pasivă.
S-a reţinut ca fiind nefondată susţinerea reclamantului, în sensul că potrivit art. 22 notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricărei autorităţi, că toate pârâtele chemate în judecată ar avea obligaţia de a soluţiona notificarea sau că le-ar fi opozabilă hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
Referitor la susţinerea reclamantului potrivit cu care ar avea calitate procesuală pasivă şi SC R. SA, deoarece şi ea ar deţine parte din imobil, s-a reţinut de către instanţă că, atâta timp cât nu a fost investită cu soluţionarea notificării, aceasta nu poate avea calitate procesual pasivă.
Pe fondul contestaţiei, tribunalul a reţinut că reclamantul este moştenitor al părinţilor săi G.G. şi G.A., conform certificatelor de moştenitor nr. M1. şi M2., care au avut calitatea de acţionari ai unei persoane juridice.
S-a mai reţinut că potrivit art. 31 din Legea nr. 10/2001, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) din acest act normativ au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, însă probele administrate de reclamant nu sunt suficiente pentru a se stabili toate elementele cerute de Legea nr. 10/2001 în vederea calculării ponderii participaţiei autorilor reclamantului, deoarece deşi a depus acţiunile nominative pe care le-au deţinut părinţii săi, nu a dovedit structura acţionarului la momentul naţionalizării.
În ce priveşte situaţia juridică a imobilului pentru care se pretind măsuri reparatorii s-a reţinut că acesta a fost proprietatea Băncii U.F.P. şi este compus din teren în suprafaţă de 1790 mp situat în Ploieşti, Bd. I., din care o suprafaţă de 1040 mp, ocupată de clădiri distruse sau deteriorate în urma bombardamentului, a fost expropriat în baza Legii nr. 171 din 31 mai 1947.
Astfel, prin decizia de expropriere nr. 11 din 15 septembrie 1948 emisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, a fost declarată expropriată proprietatea Societ Ano Rom I. din piata G.I.v.S., compusă din teren în suprafaţă de 1657,92 mp, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece din probele administrate nu rezultă că Banca U.F.P. s-ar fi transformat în societate imobiliară.
Instanţa a mai reţinut că la dosarul cauzei nu s-a depus titlul de proprietate care să ateste deţinerea terenului în patrimoniul Societăţii Anonime Banca U. la care autorii reclamantului au fost acţionari.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul G.G.
Prin decizia civilă nr. 498 A din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta C.N. Poşta Română SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea a reţinut următoarele considerente:
Din toate probele administrate, inclusiv răspunsurile date de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Arhivele Naţionale nu s-a putut identifica un act de proprietate pe numele Banca U.F.P.
La dosar s-a depus doar o matricolă pe perioada 1955 – 1957 din care rezultă că proprietar al imobilului din str. S. a fost I.O.L.L. Căminul, terenul având o suprafaţă de 1062 mp.
Din încheierea de şedinţă nr. 6444 din 15 septembrie 1948, pronunţată în Dosarul nr. 746/1948 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, rezultă că s-a dispus exproprierea proprietăţii Societ. Ano. Rom. I. din str. Piaţa S. şi trecută în proprietatea Direcţiei Generală P.T.T., autoarea cererii de expropriere.
Din compararea conţinutului matricolei depusă la dosar cu încheierea de şedinţă nr. 6444 din 15 septembrie 1948, rezultă că este vorba de aceeaşi adresă S., dar cu dimensiuni diferite ale terenului.
În anul 1955, terenul apare în proprietatea I.O.L.L. Căminul, pe teren găsindu-se şi o clădire pentru care aceasta plătea impozit.
Din aceeaşi încheiere, rezultă că în afară de terenul expropriat de la Societ. Ano. Rom. I. au mai fost expropriate şi construcţii, precum şi împrejmuirea din fier de la faţadă.
Reclamantul afirmă că toate construcţiile au fost bombardate în 1945.
Cu toate acestea, dacă s-ar lua în considerare susţinerea reclamantului că Banca U. s-a transformat în Societ. Ano. Rom. I., atunci încheierea de şedinţă contrazice susţinerile sale cu privire la construcţii, de vreme ce în anul 1948 existau construcţiile.
Reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada că terenul expropriat s-a aflat în patrimoniul fostei Bănci U. după data de 6 martie 1945 pentru a fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, într-un înscris sub semnătură privată se afirmă că Societ. Ano. Rom. I. ar fi fost proprietară încă din anul 1944 şi că averea expropriată a fost proprietatea celor 280 de salariaţi sindicalişti, funcţionari particulari din industrie şi instituţii economice din Ploieşti, iar 25% din valoare era proprietatea Sindicatului funcţionarilor particulari din Ploieşti.
Este adevărat şi faptul că la dosar se mai află un înscris, dar nesemnat, în care se arată că Banca U. s-ar fi transformat în Societ. Ano. Rom. I.
Nu există însă nici un înscris din care să rezulte modul în care a operat aceasta pretinsă transformare, respectiv de transmitere a activului şi pasivului fostei Bănci U.
În consecinţă, Curtea a apreciat că reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada că a fost asociat la Societ. Ano. Rom. I. şi de asemenea nu a făcut dovada că Banca U. a avut în proprietate terenul pretins după 6 martie 1945 şi că acest teren a fost preluat de stat.
Faptul că terenul expropriat de la Societ. Ano. Rom. I. ar fi unul şi acelaşi cu terenul pe care l-a avut Banca U. înainte de anul 1944 nu-l îndreptăţeşte pe reclamant la măsuri reparatorii, atâta timp cât nu a făcut dovada că a fost şi acţionar la Societ. Ano. Rom. I., prin preluarea acţionarilor fostei Bănci U.
Cu privire la motivul de apel vizând greşita admitere a excepţiilor lipsei calităţii procesual pasive, Curtea a considerat ca fiind nefondat, deoarece în calea contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au calitatea de părţi titularul notificării şi persoana care a răspuns la notificări, deoarece numai între acestea s-a stabilit un raport juridic de drept substanţial.
Faptul că toţi pârâţii chemaţi în judecată ar fi beneficiat într-un mod sau altul de expropriere este nerelevant, deoarece obligaţia de a răspunde la notificare aparţine numai deţinătorului imobilului şi nu oricărei alte persoane care ar fi beneficiat de bunul expropriat.
Nu se poate reţine încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece acest text de lege priveşte doar opozabilitatea depunerii în termen a notificării şi nu o obligaţie erga omnes de a răspunde la notificare.
Este adevărat faptul că C.N. Poşta Română SA avea obligaţia să emită decizie numai pentru partea din imobil pe care o deţine, dar acest fapt nu atrage calitatea procesual pasivă a SC R. SA, atâta timp cât aceasta nu a fost sesizată cu notificare şi nu a soluţionat notificarea.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul G.G., în susţinerea căruia a formulat următoarele critici:
În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul arată că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de persoană îndreptăţită, prin care a solicitat măsuri reparatorii în echivalent valoric pentru imobilul (construcţie şi teren) proprietatea Băncii U.
Potrivit art. 21 din Lege notificarea a fost înregistrată la Prefectura in a cărei raza s-a aflat imobilul preluat abuziv.
Prefectura judeţului Prahova a înaintat notificarea către CN Posta Romana SA, care deţinea imobilul împreună cu pârâta SC R. SA.
Susţine recurentul că împrejurarea că nu a notificat unităţile deţinătoare ale imobilului, pentru că un a ştiut că acestea deţin imobilul, nu poate avea ca efect pierderea dreptului la despăgubiri, respectiv pierderea dreptului de a beneficia de dispoziţiile legii speciale.
Ambele unităţi deţinătoare aveau obligaţia de a soluţiona notificarea emiţând dispoziţia in condiţiile procedurii prevăzute de art. 21 din Lege.
Instanţele de fond şi apel au pronunţat hotărâri lovite de nulitate întrucât în mod greşit au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R. SA, motiv pentru care recurentul susţine că se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Totodată, susţine că instanţele de fond şi apel au pronunţat hotărâri nelegale, întrucât nu s-au pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii şi prematurităţii invocate de SC R. SA, motivarea instanţei de apel cu privire la această susţinere fiind în sensul că prin nesoluţionarea excepţiei nu s-a adus niciun prejudiciu reclamantului şi nu ar fi condus la realizarea unui folos al acestuia, cu alte cuvinte reclamantul un avea niciun interes in soluţionarea excepţiei.
Şi pentru acest motiv, susţine recurentul că se impune admiterea recursului întrucât în dispozitivul hotărârii nu s-a dispus asupra admiterii sau respingerii excepţiilor, deşi instanţa avea obligaţia potrivit art. 137 C. proc. civ. sa se pronunţe asupra excepţiilor înainte de a intra in finalul dezbaterilor.
Recurentul susţine ca hotărârile sunt nelegale şi sub aspectul respingerii pe fond a contestaţiei.
Curtea de Apel a reţinut că reclamantul nu a făcut niciun fel de dovadă că a fost asociat la Societ. Ano. Rom. I. şi că Banca U. a avut in proprietate terenul pretins, care după data de 06 martie 1945 a fost preluat de stat.
Recurentul susţine că a depus la dosar înscrisuri cu care a dovedit că proprietatea Societ. Ano. Rom. I. cu sediul in Ploieşti, str. Piaţa S. a fost expropriată şi trecută în proprietatea Direcţiei Generale P.T.T., autoarea cererii de expropriere, situaţie ce rezultă din încheierea de şedinţă nr. 6444 din 15 septembrie 1948 pronunţata in Dosarul nr. 746/1948 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Menţiunea din încheierea de şedinţa nr. 6444/1948, în sensul că pe terenul situat in str. S. se aflau construcţii şi o împrejmuire de fier nu contrazice afirmaţiile reclamantului-recurent în sensul că toate construcţiile au fost bombardate.
De altfel, în motivarea notificării adresată Prefecturii Judeţului Prahova, reclamantul a arătat că solicită acordarea de despăgubiri băneşti in conformitate cu art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul care a fost demolat, în locul său fiind ridicată actuala construcţie a P.T.T.R.
Se mai susţine că prin înscrisurile depuse, fotografiile şi expertiza efectuată în cauză de expertul M.S., coroborate cu încheierea nr. 6444/1948 a Curţii de Apel Bucureşti şi cu răspunsurile la interogatoriu dat de SC R. SA, a dovedit că imobilul expropriat este în prezent amplasat in Piaţa V. şi a aparţinut Băncii U. care a purtat şi denumirea de Societ. Ano. Rom. I.
În faza apelului s-au făcut mai multe adrese la autorităţile Statului pentru a se depune titlul de proprietate pentru imobil, dar acestea au refuzat să dea informaţii sau să depună înscrisuri, recurentul susţinând că refuzul nejustificat al autorităţilor de a comunica instanţei datele care rezulta din actele şi evidentele lor trebuie sancţionat in temeiul art. 1081 pct. 2 lit. f) C. proc. civ.
Se mai susţine că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la originalul acţiunilor emise de Banca U. (şi care se afla in Casa de valori a instanţei) pe care părinţii reclamantului-recurent le-au deţinut în procent de 6%.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Ceea ce contestă în primul rând recurentul reprezintă împrejurarea că notificarea a fost soluţionată de pârâta CN Poşta Română SA, deşi aceasta deţine doar o parte din imobil, cealaltă parte fiind deţinută de pârâta SC R. SA, împrejurare în raport de care, în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia .
Critica este nefondată şi nu poate fi primită pentru considerentele ce succed.
Având în vedere că obiectul prezentei cauze îl constituie contestaţia formulată împotriva dispoziţiei prin care a fost soluţionată notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are numai emitentul dispoziţiei contestate, astfel cum rezultă din conţinutul art. 26 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 care prevede expres că în situaţia atacării în justiţie a dispoziţiei, entitatea care a emis această dispoziţie va adopta o poziţie procesuală raportată la probele de la dosar.
În acest mod au decis şi instanţele de fond, statuând că au calitatea de părţi, titularul notificării şi persoana care a răspuns notificării, deoarece numai între acestea s-a stabilit un raport juridic de drept substanţial.
Este nerelevant faptul că toţi pârâţii chemaţi în judecată ar fi beneficiat într-un mod sau altul de expropriere, deoarece obligaţia de a răspunde la notificare aparţine numai deţinătorului imobilului sesizat cu notificare, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001 şi nu oricărei alte persoane care ar fi beneficiat de bunul expropriat.
Această concluzie se impune cu atât mai mult, faţă de dispoziţiile legale menţionate, în cadrul contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cum este cazul în speţă.
Ca atare, având în vedere că pârâta CN Poşta Română SA este persoana juridică care a emis decizia contestată, critica recurentului sub acest aspect nu poate fi primită.
Mai susţine recurentul că hotărârile instanţelor sunt nelegale, întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi prematurităţii invocate de SC R. SA, instanţa de apel motivând critica cu privire la acest aspect în sensul că prin nesoluţionarea excepţiilor nu s-a adus niciun prejudiciu reclamantului.
Şi această critică este nefondată.
La termenul din 6 februarie 2008, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor toate excepţiile invocate, iar în ce priveşte excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii invocate de SC R. SA, a apreciat că nu se impune examinarea distinctă a acestora, întrucât argumentele invocate în susţinerea ei sunt aceleaşi ca în cazul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, asupra căreia s-a pronunţat în sensul admiterii.
Oricum, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel, reclamantul nu justifică interes în invocarea acestui aspect, întrucât excepţiile au fost invocate de un pârât, ca mijloc de apărare în favoarea sa, iar o eventuală nesoluţionare a acestora l-ar putea prejudicia pe pârât şi, nicidecum pe reclamant, care are interes să-i fie admisă acţiunea.
În ce priveşte fondul contestaţiei, reclamantul formulează critici cu privire la situaţia de fapt şi la probe, care nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Î n raport de probele administrate, curtea de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Reclamantul este unicul moştenitor al autorilor săi, G.G. şi G.A., conform certificatelor de moştenitor nr. M1. şi M2., care au avut calitatea de acţionari la Societatea Anonimă Banca U.
În ce priveşte situaţia juridică a imobilului pentru care reclamantul pretinde măsuri reparatorii, s-a reţinut că acesta a fost proprietatea Băncii U.F.P. şi este compus din teren în suprafaţă de 1790 mp situat în Ploieşti, Bd. I., din care o suprafaţă de 1040 mp, ocupată de clădiri distruse sau deteriorate în urma bombardamentului, a fost expropriat în baza Legii nr. 171 din 31 mai 1947.
Instanţa a mai reţinut că la dosarul cauzei nu s-a depus titlul de proprietate care să ateste deţinerea terenului în patrimoniul Societ. Ano. Banca U. la care autorii reclamantului au fost acţionari.
Totodată, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că a fost asociat la Societ. Ano. Rom. I., de la care s-a preluat imobilul şi de asemenea nu a făcut dovada că Banca U. a avut în proprietate terenul pretins şi că acest teren a fost preluat de stat.
Ca atare, acesta este motivul pentru care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant, iar nu împrejurarea că nu a adresat notificarea unităţilor deţinătoare ale imobilului, astfel cum se susţine prin motivele de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiţie esenţială pentru aplicarea drepturilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul (sau autorul său) să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat, nefiind suficientă dovedirea statutului de acţionar al autorului, ci şi deţinerea în proprietate de către persoana juridică a unui imobil, care să fi fost preluat la data naţionalizării societăţii.
Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi au fost asociaţi la Societ. Ano. Rom. I. de la care s-a preluat imobilul şi de asemenea nu a făcut dovada că Banca U., la care autorii lui au deţinut acţiuni, a avut în proprietate terenul pretins şi că acest teren a fost preluat de stat.
În faţa instanţei de recurs, cauza a suportat mai multe termene, din care unul dintre acestea, la solicitarea recurentului reclamant, în vederea depunerii la dosar a înscrisurilor în dovedirea pretenţiilor sale. La termenul din 1 noiembrie 2012, recurentul a depus la dosar un set de înscrisuri, prin care însă nu poate face dovada că este îndreptăţit la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Pentru considerentele expuse, în raport cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei civile nr. 498A din 08 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7030/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6968/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
