ICCJ. Decizia nr. 6962/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6962/2012
Dosar nr. 1434/108/2010
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Urmare rejudecării dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6882 din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa nr. 630 din 28 septembrie 2010 a admis excepţia litispendenţei, ridicată din oficiu în privinţa Dosarului nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad, a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arad, ridicată de pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru şi a reţinut cauza spre judecată în primă instanţă. A respins excepţiile netimbrării acţiunii, lipsei calităţii procesuale active şi interesului reclamantei, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, prescripţiei dreptului la acţiune, inadmisibilităţii acţiunii şi autorităţii de lucru judecat, ridicate de pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru. A admis acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită Greco - Catolică Arad - Centru împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru. A dispus rectificarea CF nr. C1. Arad, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei de sub X1. asupra imobilului înscris sub W1. cu nr. T1., constând în teren şi biserică str. M.E. şi revenirii acestui imobil la situaţia anterioară de CF de sub X1., respectiv în proprietatea reclamantei ca primă parohie a cultului „Biserica Română U.R.G.C.” în Arad sub denumirea „Comunitatea bisericii greco - catolice din Arad”. A obligat pe pârâtă să lase imobilul înscris în CF nr. C2. Arad T2. în deplină proprietate şi posesie reclamantei. A dispus O.C.P.I. Arad efectuarea cuvenitelor menţiuni în C.F. după rămânerea irevocabilă a hotărârii. Fără cheltuieli de judecată.
În rejudecare, potrivit considerentelor deciziei instanţei supreme, tribunalul a solicitat reclamantei să prezinte un istoric al cultului şi coala de CF nr. C1. Arad, tradusă oficial la foile A şi B şi să arate ce legătură există între imobilele înscrise în CF nr. C3. şi CF nr. C4. Arad cu cel înscris în CF nr. C1. Arad, legătura dintre fostul proprietar deposedat şi reclamantă, să explice modul în care au fost întrunite cele două cauze, respectiv dacă de fapt este una şi aceeaşi cauză.
Prin notele de şedinţă depuse, reclamanta a arătat că ambele acţiuni au acelaşi obiect, respectiv revendicarea imobilului înscris în CF nr. C1. Arad sub nr. T3. reprezentând biserică în str. M.E. împreună cu teren intravilan în suprafaţă de 245 mp, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Decretul-lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005; a mai arătat că reclamantei i-a fost recunoscută calitatea procesuală activă în revendicarea imobilelor înscrise în CF nr. C3. Arad şi nr. C4. Arad, depunând pentru aceste imobile extrase de CF din care a rezultat că în privinţa lor s-a restabilit situaţia anterioară de CF prin încheierea nr. 11861/1994.
În raport de aceste precizări, tribunalul, statuând cu prioritate asupra excepţiilor procesuale invocate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., a constatat că excepţia de litispendenţă ridicată din oficiu este fondată în privinţa Dosarului nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad, motiv pentru care a admis-o, cu menţiunea că acţiunile reclamantei privesc exclusiv imobilul înscris în CF nr. C1. Arad.
Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arad a fost găsită nefondată, deoarece potrivit art. 3 alin. (3) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalelor, din punct de vedere teritorial, de altfel fiind relevantă însăşi soluţia instanţei supreme de trimitere spre rejudecare la Tribunalul Arad, iar nu la altă instanţă.
Nici excepţia netimbrării acţiunii nu a fost primită, în raport de prevederile art. unic al Legii nr. 182/2005, prin care este aprobată şi modificată O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, prin introducerea unui nou alin. (4) ce dispune că acţiunile formulate în baza Decretului-lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru. Anterior scutirea legală a acestui gen de acţiuni reieşea din dispoziţiile art. 13 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei interesului nu au fost, de asemenea, primite, deoarece reclamanta întruneşte ambele cerinţe ale promovării acţiunii.
Astfel, reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului în calitate de continuatoare a fostului proprietar de sub B1 din CF nr. C1. Arad, T4., care a fost „Comunitatea bisericii greco-catolice din Arad” după cum a rezultat din traducerea realizată de traducător autorizat de Ministerul Justiţiei.
Din punct de vedere istoric, „Comunitatea bisericii greco-catolice din Arad” reprezintă în fapt prima parohie greco-catolică din Arad, al cărei prim locaş de cult a fost ridicat în ultima parte a secolului XVIII, iar noua biserică (din prezentul litigiu) a fost edificată de aceeaşi comunitate religioasă în 1912-1913 pe terenul (din prezentul litigiu) oferit de conducerea oraşului Arad.
Totodată, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase sunt persoane juridice, iar părţile lor componente locale sunt de asemenea persoane juridice.
Acelaşi act normativ enumeră la art. 17, ca părţi componente locale ale cultelor religioase: comunităţi, parohii, unităţi, grupe.
Şi mai edificator, identitatea dintre comunităţile locale ale cultului greco-catolic şi parohiile acestuia rezultă din art. 1 al Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic.
Actualmente, anexele nr. 1 şi 2 la H.G. nr. 1218/2008 privind recunoaşterea Codului de Drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi al Codului de Drept Canonic al Bisericilor Orientale prevăd la art. 515 că „parohia este o comunitate precisă de credincioşi, constituită în mod stabil în cadrul bisericii (…)”, iar la art. 518 se instituie regula generală ca parohia „să fie teritorială, adică să-i cuprindă pe toţi credincioşii unui teritoriu precis (…)”.
S-a constatat că reclamanta are indiscutabil interes în promovarea prezentei acţiuni, deoarece imobilul pe cale îl revendică este în posesia pârâtei, aceasta din urmă contestându-i reclamantei calitatea de fost proprietar al imobilului şi de entitate îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990, sub acest aspect şi pârâta având în mod evident calitate procesuală pasivă în cauză.
În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Decretul-lege nr. 115/1938 nu sunt incidente în cauză, deoarece dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după modificarea Decretului-lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2000, atunci când procedura prevăzută de acest act normativ a devenit una jurisdicţională, anterior acestei modificări procedura fiind una pur administrativă; în plus întreaga procedură s-a definitivat abia după Legea nr. 182/2005, care a detaliat condiţiile de exercitare a acţiunii civile de către reclamantă, astfel cum se regăsesc în prezent.
Mai mult, întrucât reclamanta a solicitat rectificarea de CF ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, acţiunea acesteia este imprescriptibilă conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
Inadmisibilitatea acţiunii prin prisma temeiurilor de drept pe care se întemeiază nu a fost primită, deoarece reclamanta a respectat procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările şi completările ulterioare, procedură instituită tocmai în scopul rezolvării situaţiei juridice a lăcaşului de cult ce a aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).
În speţă, s-a constatat că nu există autoritate de lucru judecat, deoarece prin sentinţa civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 416/A din 12 decembrie 2006 pronunţată în Dosar nr. 5563/A/2005 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin nerecurare s-a statuat doar că dreptul de proprietate asupra imobilului din CF nr. C1. Arad T1. nu a făcut obiectul unei judecăţi în care să se tindă la rectificarea situaţiei de CF care aparent indica drept proprietar tabular sub B3 pe pârâtă, procesul anterior dintre părţi referindu-se doar la imobilul înscris în CF Arad; de altfel, în considerentele deciziei sus-menţionate s-a arătat că reclamanta a promovat o cerere pentru constatarea preluării nelegale a imobilului din CF nr. C1. Arad în Dosarul nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad.
În fapt, din probele administrate în cauză coroborate cu recunoaşterile făcute de părţi cu ocazia exprimării poziţiei procesuale, tribunalul a reţinut că în baza Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, imobilul înscris în CF nr. C1. Arad cu nr. T1., aflat în proprietatea comunităţii bisericii greco-catolice din Arad (în fapt aceeaşi cu Parohia Unită Greco-Catolică Arad) şi pe care respectiva comunitate religioasă a construit un lăcaş de cult (biserică) a fost atribuit în proprietate pârâtei Parohia Ortodoxă Română din Arad (centru), care în prezent exercită posesia asupra imobilului.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 182/2005.
Acest act normativ are un evident caracter reparator, fiind subsecvent Decretului-lege nr. 9/1989, prin care Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost recunoscută oficial, act normativ care abrogând o serie de acte normative emise de regimul comunist, condamnă fără echivoc caracterul discriminator, nedrept şi grav prejudicial al acestor reglementări, printre care se înscrie şi Decretul - lege nr. 358/1948.
Prin Decretul nr. 358/1948 s-a stabilit în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult încetează a mai exista. Totodată s-a prevăzut că averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor şi instituţiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribui în parte către Biserica Ortodoxă Română.
Apărarea pârâtei potrivit căreia reclamanta nu a respectat procedura specială prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu fost găsită întemeiată, deoarece din actele existente la dosarul cauzei a rezultat că reclamanta a invitat-o pe pârâtă la dialog, însă reprezentanţii pârâtei nu s-au prezentat la întâlnirea fixată la data de 17 martie 2006 cu motivaţia că problema imobilului în litigiu a fost rezolvată prin decizia civilă nr. 416/A/12 decembrie 2005 a Tribunalului Arad.
Nici obiecţiunea pârâtei privind numărul mai mare al credincioşilor ce aparţin cultului ortodox şi care nu doresc restituirea imobilului către reclamantă nu a fost găsită întemeiată; s-a constatat că nu există la dosar o probă în sensul unui anumit număr al credincioşilor celor două culte, ori al dorinţei acestor credincioşi. De altfel, dacă în procedura desfăşurată în faţa comisiei mixte, dorinţa credincioşilor este asimilată prin aviz consultativ, respectiv aflarea acestei dorinţe este obligatorie, în procedura jurisdicţională, s-a constatat că această dorinţă nu are nicio semnificaţie juridică, deoarece rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorităţii voturilor exprimate în acest sens de credincioşi.
Mai mult, modul de modificare a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea a 3 alineate noi, subsecvente celui iniţial a fost considerat de tribunal ca arătând că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranşat potrivit regulilor de drept comun referitoare la proprietate, iar nu conform simplei dorinţe a credincioşilor.
Cu alte cuvinte, atât datorită caracterului absolut şi opozabilităţii erga omnes a dreptului de proprietate, cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., s-a apreciat de către tribunal că ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ, ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri - persoane fizice care o alcătuiesc.
Întrucât caracterul nelegal, discriminatoriu şi opresiv al Decretului-lege nr. 358/1948 a fost deja stabilit prin voinţa legiuitorului, tribunalul a constatat în plus că noţiunea de „atribuire” folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu aceea de proprietate.
Faţă de aceste considerente, acţiunea reclamantei a apărut ca fiind întemeiată prin prisma dispoziţiilor Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., astfel că tribunalul a admis-o.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 1013/A din 15 septembrie 2011, prin care s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.
S-a constatat de către instanţa de apel că prin acţiunea civilă de faţă (conexă cu acţiunea civilă ce face obiectul Dosarului nr. 12644/C/2005 al Judecătoriei Arad), reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică Arad - Centru a solicitat retrocedarea imobilului, în calitate de continuatoare a fostului proprietar, astfel cum apare înscris în CF nr. C1. Arad, sub B1 nr. T3., respectiv „Comunitatea bisericii Greco-Catolice din Arad”, aspect confirmat şi de traducerea depusă la dosar rejudecare, realizată de un traducător autorizat de Ministerul Justiţiei, situaţie, în raport de care, în mod corect s-a reţinut că reclamanta a justificat calitate procesuală activă.
De asemenea, s-a constatat că reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolită Arad - Centru justifică interes în promovarea prezentei acţiuni, deoarece imobilul în litigiu, revendicat, se află în posesia pârâtei Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru, care îi contestă reclamantei atât calitatea de fost proprietar al imobilului, cât şi de beneficiar la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, s-a constatat că în mod corect s-a reţinut că raportat la obiectul cauzei - rectificare de CF, acţiunea este imprescriptibilă conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut că imobilul în litigiu, înscris în CF nr. C1. Arad, nr. T1., aflat în proprietatea Comunităţii Bisericii Greco-Catolice din Arad şi pe care aceasta a edificat un lăcaş de cult (biserică) a fost atribuit în proprietatea pârâtei Parohia Ortodoxă Română din Arad (Centru) în baza Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, aceasta fiind cea care exercită şi în prezent posesia asupra imobilului.
Prin Decretul nr. 358/1948 s-a stabilit, în urma revenirii comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român, că organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult (greco-catolic) încetează a mai exista, iar averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor şi instituţiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribui, în parte, către Biserica Ortodoxă Română.
Acţiunea civilă de faţă, prin care reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolită Arad - Centru a solicitat să se constate abrogat temeiul preluării de către pârâtă a imobilului în litigiu; nulitatea şi respectiv anularea încheierii de CF nr. C2. şi pentru imobilele din CF nr. C3., C4., C1. şi cea a imobilului din CF nr. C5. Arad înscrisă sub B3 a fost întemeiată pe dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 182/2005, reclamanta respectând şi procedura prevăzută de acest act normativ, procedură instituită tocmai în scopul rezolvării situaţiei juridice a lăcaşului de cult ce a aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).
Decretul-Lege nr. 126/1990 are un vădit caracter reparator, el este subsecvent Decretului-Lege nr. 9/1989 prin care Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) este recunoscută oficial, abrogă o serie de acte emise de regimul comunist şi condamnă caracterul discriminator şi prejudicial al acestor reglementări, între care şi Decretul-Lege nr. 358/1948.
Pornind de la caracterul nelegal, discriminatoriu al Decretului-Lege nr. 358/1948, curtea de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a stabilit că noţiunea de „atribuire” folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată celei de proprietate.
Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv încheierea de CF nr. 3701/1913, reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolită Arad - Centru a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit prin donaţie.
În baza Decretului nr. 358/1948 (în prezent abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989), imobilul a fost luat din proprietatea şi posesia reclamantei şi trecut în proprietatea pârâtei Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru, care şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea notarială nr. C2.
Decretul-Lege nr. 9/1989, care a abrogat în mod expres o serie de acte normative emise în perioada regimului comunist, între care şi Decretul-Lege nr. 358/1948, a subliniat că aceste reglementări „prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor, desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state”.
Prin urmare, s-a reţinut că pârâta nu mai justifică un titlu în posesia imobilului în litigiu, întrucât un act normativ abrogat nu mai este susceptibil de a produce niciun efect de la momentul abrogării sale (în cazul în speţă de la emiterea Decretului-Lege nr. 9/1989), în caz contrar acest fapt echivalând cu o încălcare flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului şi o violare a principiilor generale ale dreptului, precum şi o golire de conţinut a actelor juridice cu caracter reparator adoptate faţă de cultul greco-catolic (prin art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat cu Legea nr. 182/2005).
Faţă de această împrejurare, având în vedere şi dispoziţiile art. 29 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, republicată, ce consacră libertatea conştiinţei, raportat la înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a procedat la admiterea acţiunii civile, făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, aşa cum a fost completat de Legea nr. 182/2005, obligând pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul reprezentat de Biserica din str. M.E. împreună cu teren intravilan în suprafaţă de 245 mp, întrucât, în urma abrogării Decretului nr. 358/1948, aceasta îl deţine fără niciun titlu valabil.
În consecinţă, apelul declarat de pârâtă a apărut ca nefondat şi în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a fost respins ca atare.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a respins petitul privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, ca nedovedite.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
A criticat decizia prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu a pus în discuţie şi nici nu a analizat cererea sa de amânare a judecăţii pentru organizarea apărării şi angajarea unui apărător, transmisă prin fax anterior începerii dezbaterilor asupra fondului cauzei, fiindu-i încălcat astfel dreptul la apărare şi la un proces echitabil, soluţionarea cauzei făcându-se şi cu încălcarea principiului fundamental al contradictorialităţii, motiv pentru care a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.
Pârâta a criticat în continuare decizia sub aspectul faptului că nu s-a pronunţat asupra unor motive de apel, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului cauzei, cel puţin cu privire la obiectul Dosarului nr. 12644/55/2005 al Judecătoriei Arad. Astfel, referindu-se la acţiunea în constatare nulitate şi anulare încheiere CF, întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Decretul - lege nr. 9/1989, art. 1201 C. civ. şi art. 34 pct. 3 din Decretul - lege nr. 115/1938, ce face obiectul dosarului menţionat, a arătat că instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra acesteia.
A precizat totodată că este aceeaşi situaţia şi în ceea ce priveşte excepţia de litispendenţă, admisă de prima instanţă, deşi este evident că obiectul prezentului dosar nu este o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Decretului - lege nr. 126/1990 ci este, cum s-a apreciat prin decizia de casare nr. 187/2007 a Curţii de Apel Timişoara, o acţiune în nulitate şi anulare încheiere CF.
A mai arătat că nu au fost analizate de către curtea de apel nici motivele referitoare la excepţiile de netimbrare a acţiunii, necompetenţei materiale a Tribunalului Arad, a lipsei calităţii sale procesuale pasive, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes.
A menţionat, de asemenea, că în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele pentru care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat.
A făcut astfel cunoscut, că în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului înscris în CF nr. C1. Arad, acesta a făcut deja obiectul unei revendicări şi acţiuni în justiţie, iar prin sentinţa civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia nr. 416/A din 12 decembrie 2006 a Tribunalului Arad şi irevocabilă prin nerecurare, s-a statuat, în contradictoriu şi cu reclamanta, că reclamanta de sub B1 din CF nr. C1. Arad nu are niciun drept de proprietate asupra imobilului, iar menţiunea de sub B1 urmează a fi radiată.
Un alt motiv de recurs a privit reţinerea eronată de către instanţa de apel, în lipsa oricăror probe, a stării de fapt potrivit căreia reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care proprietarul originar al imobilului a fost altul, respectiv Comunitatea greco-catolică din Arad.
A mai fost criticată aprecierea în mod greşit a temeiului de drept al acţiunii, şi anume Decretul - lege nr. 126/1990, când în realitate reclamanta şi-a întemeiat în mod expres cererea din Dosarul nr. 12644/55/2005 pe dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 34 pct. 3 din Decretul - lege nr. 115/1938.
Pe fondul cauzei a apreciat că acţiunea este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu era posesoarea de fapt a imobilului şi nici nu justifica un titlu asupra imobilului înscris în CF C1. Arad, care, aşa cum rezultă din înscrisul depus la dosarul de fond, are ca proprietar tabular o altă persoană decât reclamanta, iar teza acreditată de reclamantă şi însuşită fără rezerve de instanţă, potrivit căreia parohia este una şi aceeaşi cu comunitatea este eronată. A considerat că judecătorul cauzei era obligat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. să verifice chiar şi din oficiu dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 17 din Decretul nr. 177/1948, în vigoare la data introducerii acţiunii, precum şi a celor cuprinse la art. 37 din acelaşi act normativ.
A arătat, pe de altă parte, că faptul că Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat nu justifică rectificarea tabulară în baza art. 36 pct. 4 din Legea nr. 7/1996 deoarece Decretul - lege nr. 126/1990 care a abrogat Decretul nr. 358/1948 nu retroactivează, iar urmare abrogării nu s-a procedat la restabilirea situaţiei anterioare, fiind prevăzute proceduri speciale de reconstituire sau retrocedare a bunurilor fostelor biserici greco - catolice.
Astfel, prin Decretul nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica Română U.R.G.C., iar art. 2 din acest act normativ prevede că bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 328/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma, identificarea şi inventarierea acestora urmând să se facă de o comisie formată din reprezentanţi ai statului şi ai bisericii respective numită prin hotărâre de Guvern. În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult şi casele parohiale care au aparţinut bisericii greco - catolice şi au fost preluate de biserica ortodoxă română, art. 3 din Decretul nr. 126/1990 precizează că situaţia juridică a acestora se va stabili de o comisie formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin respectivele bunuri.
Or, în speţă, reclamanta, fără a respecta cerinţele impuse de art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990 şi substituindu-se dorinţei credincioşilor a solicitat direct imobilul înscris în CF C1., erijându-se în proprietar.
Recursul este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Se reţin ca fiind întemeiate criticile ce privesc neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990, contrar considerentelor instanţelor fondului.
Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult, instanţa de apel nu a stabilit în mod corect cadrul normativ special în care pot fi valorificate asemenea pretenţii.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Faţă de această reglementare cu caracter special, întrucât era învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa de apel trebuia să constate şi să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor (majoritari ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul.
Pretinzând revendicarea lăcaşului în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), se reţine că alineatele acestui text de lege trebuie interpretate sistematic şi ţinând seama de finalitatea legii.
Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alineatele 2 - 4 prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă.
De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
Învestită cu o astfel de cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care statul român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (deciziile nr. 23/1993 şi nr. 49/1995).
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicţională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.
Astfel, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate (a se vedea în acest sens şi jurisprundenţa C.E.D.O., respectiv cauza Raicu împotriva României).
Se reţine totodată ca fiind fondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel, cu referire în principal la cele privind excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita admitere a excepţiei litispendenţei, aceasta nu poate fi primită, nefiind subsumabilă motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât vizează o operaţiune de administrare a dosarelor.
Pentru cele ce preced, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, urmând a fi analizate ca apărări şi celelalte motive de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad - Centru împotriva deciziei nr. 1013/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6965/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6883/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
