ICCJ. Decizia nr. 6966/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6966/2012
Dosar nr. 7044/2/2011
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei sector 5 Bucureşti, F.M.C.M. a solicitat, în baza art. 480-481 C. civ. şi în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S., Consiliul General al municipiului Bucureşti şi T.N., să se constate, prin hotărârea ce se va pronunţa, nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului situat în Bucureşti, str. Dr. C.S., sector 5, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 360 mp şi să se dispună obligarea pârâtului T.N. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie respectivul imobil, dobândit prin efectul sentinţei civile nr. 2331 din 8 martie 2000, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3053 A din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti.
Prin cererea precizatoare, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a pârâtei T.E.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 4159 din 10 iunie 2008 a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi valoarea estimată a imobilului revendicat.
Prin sentinţa nr. 121 din 2 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea în revendicare în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii T.N. şi T.M.R.
S-a constatat că prin încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2008, tribunalul a respins excepţia netimbrării cererii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.A. A.P.P.S., a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a admis excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti, s-a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., tinzând la readucerea bunului în patrimoniul său. Cum respectivul pârât nu are posesia imobilului, tribunalul a apreciat că nu există identitate între acesta şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu se numără printre cele preluate abuziv în perioada 1945-1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care s-a reţinut aplicabilitatea şi a dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, în raport şi de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a reţinut că pârâtul a dobândit imobilul prin efectul sentinţei civile nr. 2331/2000, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3053A/2000, după ce anterior, prin H.G. nr. 858/1996, imobilul fusese trecut în administrarea R.A. A.P.P.S.
S-a constatat astfel că dreptul de proprietate al pârâtului este statuat printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a suplinit consimţământul vânzătorilor la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, reţinându-se în atare condiţii că pârâtul a încheiat respectivul contract cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate, instanţa a avut în vedere criteriile de preferinţă instituite de Legea nr. 10/2001, constatând că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil celui al reclamantei, aceasta din urmă având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. c) din legea specială de reparaţie.
A fost avută în vedere şi decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii prin care s-a statuat asupra concursului dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie şi legea specială, precum şi faptul că solicitarea reclamantei nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 119A din 16 februarie 2010 a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut de către instanţa de apel că în mod greşit au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a R.A. A.P.P.S. şi a Consiliului General al municipiului Bucureşti, fiind, de asemenea, greşit respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere, constatându-se că reclamanta are un interes real şi actual de a solicita constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului în litigiu.
Curtea de apel a constatat totodată că, ulterior pronunţării deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte, în cauza Flaimbat împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, reţinând faţă de această stare de fapt că a existat o ingerinţă şi că nu este necesar a se clarifica problema dacă această ingerinţă urmărea sau nu un scop legitim pentru că oricum nu respectă cerinţa proporţionalităţii.
Decizia pronunţată în apel a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 3025 din 31 martie 2011, urmare admiterii recursurilor pârâţilor, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa supremă a constatat că printre motivele de apel nu s-au identificat criticile relative la modalitatea în care au fost soluţionate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a R.A. A.P.P.S. şi a Consiliului General al municipiului Bucureşti ori cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes a cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat.
S-a reţinut astfel încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a dreptului la apărare al părţilor, în dezbaterea cărora nu au fost puse aspectele analizate în considerentele deciziei în susţinerea soluţiei de desfiinţare a sentinţei tribunalului, precum şi a principiului disponibilităţii, curtea de apel trimiţând cauza spre rejudecare la prima instanţă pentru motive neinvocate de părţi şi lăsând nesoluţionat apelul declarat.
Rejudecând după casare, prin decizia nr. 22A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta a formulat împotriva sentinţei următoarele critici: a) instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul nu a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995; b) hotărârea care stabileşte dreptul de proprietate al pârâţilor este inopozabilă reclamantei; c) în mod eronat, instanţa a reţinut preferabilitatea titlului pârâţilor în baza art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, invocând practica C.E.D.O. în cauzele Păduraru, Străin şi Porţeanu împotriva României; d) instanţa nu a analizat circumstanţele particulare ale speţei, deoarece în acest caz nu se poate vorbi de buna credinţă a subdobânditorului; e) tribunalul a apreciat în mod eronat că reclamanta nu este titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la C.E.D.O., invocând practica Curţii Europene în cauza Viaşu împotriva României.
S-a reţinut că imobilul în litigiu a fost transferat în proprietatea pârâtului în baza sentinţei civile nr. 2331 din 8 martie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, instanţa pronunţându-se neechivoc în sensul menţionat şi stabilind „transferat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Dr. C.S., sector 5, în persoana reclamantului T.N.”.
S-a constatat că hotărârea menţionată este inopozabilă reclamantei, deoarece nu a participat la dezbateri, reprezentând, în ceea ce o priveşte, numai un fapt juridic, fiind permisă dovada contrară. Totuşi, dovada contrară şi anume transferul dreptului de proprietate cu încălcarea Legii nr. 112/1995 şi reaua credinţă a părţilor din proces la încheierea contractului comportă distincţii: a) în cazul în care dovada contrară urmăreşte anularea titlului de proprietate al pârâtului pe cale de excepţie, dovada este inadmisibilă ca şi apărarea pe cale de excepţie însăşi, deoarece acţiunea este prescrisă în baza art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, ceea ce nu poate fi dovedit pe calea acţiunii nu poate fi dovedit nici pe cale de excepţie, conform dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în interpretare per a contrario; în contextul menţionat, s-a constatat că este inutil în prezentul proces a se dovedi că imobilul a fost transferat în proprietatea pârâtului cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu rea credinţă, deoarece titlul de proprietate al pârâtului nu poate fi anulat nici pe calea acţiunii şi nici pe calea excepţiei; b) cazul în care prin administrarea dovezii contrare se urmăreşte realizarea unei simple apărări în raport de dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 reţinute de instanţa de fond, atunci, instanţa de apel a precizat că apărarea este inutilă deoarece prezentului proces nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanta nu a contestat sub nicio formă valabilitatea titlului pârâtului, ci numai eficienţa juridică a acestuia, în raport de titlul ei de proprietate, care este mai vechi şi mai bine caracterizat.
De aceea, s-a constatat că instanţa de fond a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 18 lit. c) în mod inutil, invocarea acestui text de lege nefiind necesară în speţă.
Comparând titlurile de proprietate ale părţilor din proces, instanţa a constatat că numai pârâtul a prezentat un titlu de proprietate asupra imobilului, constând în sentinţa civilă nr. 2331 din 8 martie 2000 care este constitutivă de drepturi în favoarea acestuia cu privire la bunul în litigiu.
Reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului, prin decizia nr. 1660 din 19 mai 1987, în baza decretului nr. 223/1974, aspect necontestat în prezentul proces.
Este adevărat că prin Legea nr. 10/2001, preluarea a fost declarată abuzivă şi că în cauza Viaşu împotriva României, C.E.D.O. a constatat că atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, a adoptat o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire.
Însă reclamanta nu a dovedit în prezentul proces că îndeplineşte condiţiile de restituire a bunului în natură în raport de legislaţia care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate, adică în raport de Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că este posibil ca reclamanta să poată dovedi, în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cel puţin un drept la despăgubire, însă, în prezent, nu are niciun titlu de proprietate asupra imobilului, iar în prezentul proces nu se discută asupra noţiunii de „bun” în sensul Convenţiei în general, instanţa necontestând dreptul reclamantei la un „bun” în sensul menţionat, însă a precizat că reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, aspect esenţial în acţiunea în revendicare.
Aşa cum şi Curtea Europeană a reţinut în cauza Atanasiu împotriva României (M. Of. nr. 778/2010), transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Or, reclamanta nu a prezentat nicio hotărâre judiciară sau administrativă de restituire în natură a imobilului în litigiu şi nici nu are un alt titlu de proprietate asupra imobilului, de vreme ce acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de reclamantă în cauzele Străin, Porţeanu, Păduraru s-a constatat că nu este aplicabilă în speţă, deoarece în acele cazuri dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut de instanţe, cu efect retroactiv (par.65 - Păduraru, par.33 - Porţeanu, par.43 - Străin).
De aceea, instanţa de apel a respins apelul, completând motivarea instanţei de fond şi precizând că în limitele art. 480 C. civ., reclamanta nu are niciun titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, astfel că, în mod legal cererea sa în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta F.M.C.M.
A arătat că este necesar a se stabili cu exactitate dacă avea în mod concret posibilitatea de a se prevala de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, faţă de conţinutul textului de lege şi faţă de natura juridică a actului în baza căruia pârâţii stăpânesc în prezent imobilul în litigiu.
Întrucât textul vorbeşte de un act juridic de înstrăinare, recurenta a apreciat că, având în vedere natura juridică a actului în temeiul căruia pârâţii îşi justifică calitatea de proprietari, care nu posedă atributele unui act juridic de înstrăinare, susceptibil a fi anulat pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii/în anulare, nu avea deschisă o atare posibilitate.
A criticat astfel decizia curţii de apel care nu a ţinut seama de cele menţionate, ignorând că hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi nu putea fi anulată prin promovarea unei acţiuni şi nici prin exercitarea căilor de atac, reclamanta neavând calitatea de parte în respectivul litigiu.
În aceste condiţii, a apreciat că singura sa posibilitate de a dobândi imobilul preluat în mod abuziv este reprezentată de promovarea unei acţiuni în revendicare, care îi asigură accesul la justiţie.
În sprijinul argumentelor sale, recurenta a făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008, arătând că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constanţă pe acest aspect.
A arătat că în soluţionarea acestei acţiuni, instanţa de fond ar fi trebuit să ţină cont de faptul că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, ceea ce a făcut ca dreptul de proprietate să nu fie transferat în mod valabil acestuia.
A solicitat a se avea în vedere argumentele expuse pe larg cu privire la acest aspect, pornind de la cele statuate de C.E.D.O. în cauza Viasu împotriva României, urmând a se stabili că reclamanta este titulara unui bun, în sensul art. 1 din Protocol, în contextul în care imobilul în litigiu era exceptat de la înstrăinare, Legea nr. 112/1995 prevăzând sancţiunea nulităţii actelor care nesocoteau această interdicţie.
Faptul că pârâţii deţin imobilul în litigiu în baza unei hotărâri judecătoreşti nu a fost considerat de recurentă de natură a le oferi acestora o protecţie absolută, în condiţiile în care nefiind parte în acel litigiu, reclamanta, în calitate de verus dominus nu a avut posibilitatea de a-şi exprima poziţia cu privire la eludarea unei interdicţii exprese (cea din Legea nr. 112/1995), care, dacă nu ar fi fost eludată, ar fi dus la restituirea imobilului în litigiu către reclamantă.
Făcând distincţie între efectele pe care hotărârea judecătorească le produce faţă de părţi şi între părţi, recurenta a arătat că faţă de ea respectiva hotărâre nu face dovada absolută a respectării condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995 şi implicit a validităţii dreptului de proprietate al pârâţilor, instanţa având obligaţia de analiza toate aceste aspecte, aşa cum prevede decizia nr. 33/2008.
Prin concluziile orale s-a invocat de către apărătorul intimatei - pârâte T.M.R. excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, care va fi înlăturată, constatându-se că deşi nu a fost precizat formal textul de lege cuprins la art. 304 C. proc. civ. pe care se întemeiază recursul, criticile formulate permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de articolul menţionat.
Recursul este însă nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
În cauză, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, formulată după adoptarea Legii nr. 10/2001, recurenta susţinând că promovarea acesteia reprezenta singura posibilitate de a dobândi imobilul preluat în mod abuziv, cu trimitere la dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
Nu pot fi primite respectivele critici, constatându-se că prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Ca atare, în speţă s-ar ridica problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, în măsura în care reclamanta s-ar prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Maria Athanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Astfel, fiind învestite cu o acţiune în revendicare pe dreptul comun promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţele au avut de analizat dacă reclamanta justifică un drept de proprietate, posibil de a fi valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată legea specială de reparaţie.
Este evident, în lumina celor expuse mai sus, că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare şi cum susţine prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate, în condiţiile în care titlul său nu a fost confirmat jurisdicţional anterior pentru a se putea prevala de el în cadrul acţiunii în revendicare.
Întrucât dreptul de proprietate aflat anterior în patrimoniul recurentei şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, soluţia din acţiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la faptul că nu s-a ţinut cont de aspectul că nu se putea prevala de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, faţă de conţinutul textului de lege şi faţă de natura juridică a actului în baza căruia pârâţii stăpânesc în prezent imobilul în litigiu, având în vedere că ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluţiei este împrejurarea că reclamanta, iniţiatoarea demersului judiciar, nu a reuşit să demonstreze că este titulara actuală a dreptului a cărei protecţie a pretins-o.
Referitor la inopozabilitatea hotărârii care constituie titlul pârâţilor, invocată de recurentă, se constată că pentru terţi, aceasta are caracterul unei prezumţii relative, ce poate fi răsturnată prin proba contrară, fără a da naştere direct la drepturi şi obligaţii în sarcina reclamantei.
Prin urmare, fiind protejată de principiul relativităţii, în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligaţii în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părţi în proces, în acelaşi timp, reclamanta nu poate nega situaţia juridică născută din faptul existenţei unei hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte efectele respectivei hotărâri judecătoreşti, se reţine că având în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, partea care a câştigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin aceasta într-o nouă judecată, fără ca respectiva instanţă să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.
Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.C.M. împotriva deciziei nr. 22A din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6968/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6965/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
