ICCJ. Decizia nr. 6951/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6951/2012
Dosar nr. 4711/111/2007
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 144/C din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 4711/111/2007, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., a fost admisă acţiunea precizata şi extinsa formulata de reclamantul B.A., în contradictoriu cu paratele Instituţia Primarului Comunei T., şi Primăria comunei T., şi Statul Român prin M.F.P., şi în consecinţă a fost anulată dispoziţia din 27 martie 2006 emisa de către Primarul Comunei T.
S-a constatat ca reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, constând în despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în T., str. L., înscris în CF C1., cu nr. T1./8 în natură teren intravilan cu casă nr. T1./13 şi T1./14 provenite din dezmembrarea nr. T1./9, T., înscrise în CF C2. şi C3. / T., în natura teren intravilan fără construcţii, în sumă de 157.255 RON, conform raportului de expertiza întocmit de către expertul T.C. din care se va deduce suma actualizată primită cu titlu de despăgubiri la preluarea mobilului de către Statul Român în conformitate cu decizia nr. 535 din 06 octombrie 1984 a Consiliului Popular al Judeţului Bihor.
Statul Roman prin M.F.P. a fost obligat la plata acestor despăgubiri.
Pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 8150 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.
S-a luat act de renunţarea la judecată faţă de paratul Consiliul Local al Comunei T.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Bihor, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii faţă de apelant.
Prin motivele de apel se critică hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinice, câtă vreme instanţa de fond a reţinut că Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, or, calitate procesuală pasivă în reprezentarea Statului Român în speţă, are Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, constituită în subordinea cancelariei primului ministru, conform Legii nr. 10/2001.
De asemenea, apelantul invocă şi practica instanţei supreme care constată în mod frecvent lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P..
În drept, art. 282 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 55/A/08 martie 2011 pronun ț ată de către Curtea de Apel Oradea a fost admis apelul, a fost anulată în parte sentinţa civilă nr. 144/C din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost disjuns capătul de cerere privind obligarea Statului Român prin M.F.P. la despăgubiri în favoarea reclamantului B.A., a fost trimis acest capăt de cerere pentru rejudecare la Judecătoria Salonta, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, anularea dispoziţiei nr. 109/2006 emisă de Primarul comunei T., constatarea îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii.
În motivarea deciziei s-au re ț inut următoarele.
În ceea ce priveşte capetele de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 109/2006, constatarea îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu, şi calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P., hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Astfel cum a reţinut instanţa de fond, imobilul fost proprietatea reclamantului a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 535/1984 a Consiliului Popular al Judeţului Bihor, cu acordarea de despăgubiri, iar prin probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză efectuat, constatând că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, reclamantul urmând a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea specială nr. 10/2001, respectiv despăgubiri băneşti.
În acest sens s-a dispus anularea dispoziţiei emisă de primar şi s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru acest imobil.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P., corect a fost respinsă excepţia invocată de către acesta, câtă vreme fondurile puse la dispoziţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor se asigură de către M.F.P., ceea ce-i conferă acestuia calitate procesuală pasivă, calitate evidenţiată de altfel în prevederile H.G. nr. 1068/2007, H.G. nr. 34/2009 şi Decretul nr. 31/1954. Nu poate fi reţinută în acest sens, susţinerea apelantului privind lipsa calităţii procesuale pasive şi funcţionalitatea Fondului Proprietatea câtă vreme în hotărârile C.E.D.O. s-a reţinut faptul că acesta nu este funcţional în aşa măsură încât să asigure o reparaţie efectivă, eficientă şi accelerare în procesul de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de foştii proprietari, aspect corect reţinut de instanţa de fond.
Hotărârea instanţei de fond este însă nelegală, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind obligarea Statului Român la despăgubiri în favoarea reclamantului.
În cererea introductivă reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei emisă de primar şi restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar în măsura în care restituirea nu este posibilă solicită acordarea de despăgubiri băneşti.
Cum în cauză s-a făcut dovada că imobilul nu poate fi restituit în natură, reclamantul a solicitat admiterea cererii subsidiare, respectiv emiterii unei noi dispoziţii prin care să se constate calitatea de persoană îndreptăţită şi obligarea pârâtului la despăgubiri băneşti la valoarea rezultată din expertiză, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie atât naţională cât şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Aşadar, s-a invocat ca temei de drept practica C.E.D.O., reclamantul solicitând să i se stabilească cuantumul despăgubirilor şi să i se acorde efectiv aceste despăgubiri.
În acest sens, temeiul juridic al cererii reclamanţilor privind acordarea unor astfel de despăgubiri îl constituie art. 1 Protocolul 1 din Convenţie, cu referire la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, reclamantul invocând că i se încalcă dreptul de proprietate consfinţit atât de Constituţia României cât şi de Convenţie, cât timp prin întârzierea acordării unor despăgubiri efective şi echitabile pentru imobilul preluat abuziv, coroborat cu lipsa unei justificări rezonabile a acestei întârzieri, justificare rezonabilă ce nu poate fi întemeiată decât pe o cauză de utilitate publică, cauza Aslan contra România, cauza Păun contra României, cauza Dumitraş contra României, etc., reclamantului i se îngrădeşte dreptul de proprietate, îngrădire care se impune a fi înlăturată prin obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului preluat, aşa cum statuează şi Legea nr. 247/2005.
Acesta fiind temeiul juridic al acţiunii, în lipsa unor dispoziţii procedurale speciale competenţa instanţelor este de drept comun, prin urmare cu privire la cuantificarea şi acordarea despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor, competenţa revine judecătoriei, potrivit dispoziţiilor art. 1 C. proc. civ., instanţă căreia, urmare a disjungerii, i se va trimite acest capăt de cerere pentru soluţionare.
În soluţionarea capătului de cerere privind cuantificarea şi acordarea despăgubirilor, calitate procesuală pasivă are Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru următoarele considerente:
- art. 2 din H.G. nr. 34/2009 care reprezintă norma cadru de funcţionare a Ministerului Finanţelor stipulează că acest minister administrează veniturile statului şi datoria publică;
- art. 8 din Legea nr. 247/2005 stipulează că până la finalizarea procedurilor de despăgubire a foştilor proprietari, Ministerul Finanţelor reprezintă Statul Român ca acţionar al Fondului Proprietatea, calitate în care-şi exercită toate drepturile şi obligaţiile ce-i revin;
- chiar şi titlurile de plată emise de A.N.R.P. urmare a parcurgerii procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 246/2005, titlul VII, sunt creanţe pe seama Satului Român incluse în bugetul naţional, buget întocmit de Ministrul Finanţelor care are sarcina de a aloca sumele anuale pentru plata respectivelor titluri. Nici A.N.R.P. şi nici Comisia Centrală de Evaluare a Despăgubirilor aflate în subordinea Cancelariei Primului Ministru, nu deţin buget propriu din care să poată fi făcute plăţile stabilite cu titlu despăgubiri urmare a parcurgerii procedurilor speciale.
Împotriva deciziei men ț ionate anterior a declarat recurs pârâtul Statul Român, invocând art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanţa de apel reţine în mod eronat că Judecătoria Salonta este competentă să soluţioneze această cauză. Astfel, acţiunea promovată are ca temei juridic Legea nr. 10/ 2001 şi este evidentă lipsa competentei de a soluţiona cauza a Judecătoriei Salonta, deoarece in art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 se prevede: „Competenţa de soluţionare revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac", or in speţa este vorba de o acţiune ce deriva de la Legea nr. 10/2001.
În mod gre ș it instan ț a de apel a re ț inut că Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă, întrucât în conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 care stipulează că Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afara de cazurile in care legea stabileşte anume alte organe in acest scop. În acest caz rezultă indubitabil, că „alte organe" au calitate procesuală pasivă, în reprezentarea statului român, şi anume Primarul comunei T., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu sediul în municipiul Bucureşti, Calea F., sectorul 1, constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru denumita in continuare Comisia Centrala conform Legii nr. 10/2031, republicata, cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, aceleaşi prevederi legale - Legea nr. 10/2001 - stabilesc fără echivoc ca in reprezentarea Statului Roman, in asemenea speţe, se asigura de către Primar, A.N.R.P., respectiv Comisia Centrala pentru stabilirea despăgubirilor, şi nicidecum de către M.F.P..
Prin urmare, in cazul in care se solicita despăgubiri, acestea trebuie solicitate conform procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nicidecum prin obligarea directa a Statului Roman, aspect reţinut de însă ș i instanţa suprema (decizia nr. 6287 din 27 octombrie 2008 şi decizia nr. 9801 din 03 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
De asemenea, temeiul de drept al acestei acţiuni este Legea nr. 10/ 2001, iar instanţa de apel trebuia să se limiteze la o motivare bazată pe această lege şi nicidecum să oblige direct M.F.P. la plata sumelor solicitate în temeiul art. 1 Protocolul 1 C.E.D.O. Daca C.E.D.O. a condamnat statul român în anumite cauze, acest aspect nu poate fi luat în considerare ca şi o practică a instanţelor de judecata din România şi nicidecum nu poate fi asimilat legislaţiei în vigoare.
În concluzie, solicită desfiinţarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi a lipsei calităţii de reprezentat al Statului Român, cu consecin ț a respingerii acţiunii faţă de această institu ț ie.
Intima ț ii reclaman ț i au formulat întâmpinare prin care au invocat lipsa de interes a declarării recursului întrucât apelul M.F.P. a fost admis, iar prin decizia atacată M.F.P. nu a fost obligat la nimic capătul de cerere care îl privea fiind disjuns iar cererea trimisă spre solu ț ionare altei instan ț e.
Intima ț ii reclaman ț i au mai invocat inadmisibilitatea celui de-al doilea motiv de recurs întrucât curtea de apel a constatat competen ț a instan ț elor de drept comun în ceea ce prive ș te solu ț ionarea capătului de cerere formulat împotriva Statului român având în vedere că reclaman ț ii au invocat în sus ț inerea acestuia jurispruden ț a C.E.D.O., ș i ca atare temeiul juridic al acestuia îl constituie art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Intimatul A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ș i a invocat excep ț ia inadmisibilită ț ii ac ț iunii privind despăgubirile prin echivalent formulate în contradictoriu cu A.V.A.S. întrucât nu au fost respectate dispozi ț iile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce prive ș te interesul de a declara recurs al M.F.P., acesta există atâta timp cât instan ț a de apel, de ș i a admis apelul, aceasta a fost ca urmare a considerării ca întemeiat a unui motiv de ordine publică, ș i anume al necompeten ț ei materiale a primei instan ț e de a solu ț iona pe fond capătul de cerere care îl viza pe apelant.
Ca atare, acesta este interesat ca litigiul să fie solu ț ionat de către instan ț a competentă material. Nu se poate face o analogie cu disp. art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât în spe ț ă trimiterea dosarului la o altă instan ț ă competentă nu s-a făcut ca urmare a unei declinări de competen ț ă ci ca urmare a analizării în apel a legalită ț ii sentin ț ei atacate în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Mai mult, instan ț a de apel, de ș i a considerat că prima instan ț ă nu era competentă material să solu ț ioneze acest capăt de cerere, ș i l-a trimis spre solu ț ionare instan ț ei considerată competente, a analizat totu ș i în apel calitatea procesuală pasivă a M.F.P. raportat la acest capăt de cerere de ș i excedea competen ț ei sale, dată fiind solu ț ia adoptată men ț ionată anterior.
Astfel, potrivit art. 297 alin. (2) prima teză C. proc. civ. dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente.
Instan ț a de apel poate anula în parte, în acest caz, hotărârea atacată doar dacă se consideră competentă să solu ț ioneze anumite capete de cerere în primă instan ț ă, a ș a cum rezultă din teza a doua a aceluia ș i alin.
Ca atare, atâta timp cât a ajuns la concluzia că prima instan ț ă nu era competentă cu privire la solu ț ionarea unui capăt de cerere, instan ț a de apel nu putea trimite unei alte instan ț e spre solu ț ionare acest capăt ș i, în acela ș i timp, să se pronun ț e cu privire la solu ț ionarea gre ș ită sau corectă de către instan ț a necompetentă a unui incident procedural ce ţ ine de judecarea acestui capăt de cerere, cum este cel privind calitatea procesuală pasivă.
Astfel, M.F.P. este interesat ca men ț inerea sentin ț ei sub acest aspect să nu intre în puterea lucrului judecat, caz în care această apărare nu ar mai putea fi pusă în discu ț ie la instan ț a considerată competentă material.
Solu ț ia instan ț ei de apel este nelegală ș i sub aspectul considerării tribunalului ca fiind necompetent material să judece în primă instan ț ă capătul de cerere privind obligarea Statului Român prin M.F.P. la despăgubiri în favoarea reclamantului B.A. având în vedere că prin ac ț iunea formulată de către reclamant la data de 24 octombrie 2007 acesta a contestat o decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 ș i a cerut restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul litigiului iar în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă acordarea de despăgubiri băne ș ti.
Ac ț iunea a fost întemeiată pe dispozi ț iile Legii nr. 10/2001 ș i normele metodologice de aplicare a acesteia, temei de drept care a fost men ț inut pe tot parcursul desfă ș urării litigiului în fa ț a primei instan ț e, inclusiv prin concluziile scrise.
Art.1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. nu poate reprezenta un temei de drept în func ț ie de care să se determine competen ț a materială a instan ț elor judecătore ș ti ci doar un standard, împreună cu jurispruden ț a C.E.D.O. creată ca urmare a interpretării acestei norme de drept, la care să se raporteze instan ț ele de judecată în interpretarea legisla ț iei române în materia respectării dreptului de proprietate.
Or, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competen ț a în primă instan ț ă a judecării contesta ț iilor formulate împotriva dispozi ț iilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, iar nu judecătoriei.
Având în vedere că instan ț a de apel nu a analizat motivele de apel formulate de către apelantul Statul Român, considerând în mod nelegal că prima instan ț ă nu era competentă material să solu ț ioneze capătul de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât, că raportat la această constatare a analizat în mod nelegal, în acest cadru, o parte din motivele de apel referitoare la gre ș ita solu ț ionare de către prima instan ț ă a excep ț iei lipsei calită ț ii procesuale pasive a Statului Român, Înalta Curtea a constatat că potrivit art. 312 alin. (61) C. proc. civ., se impune casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare la aceea ș i instan ț ă, aceasta urmând să reanalizeze motivele de apel în cadrul procesual legal.
În consecin ț ă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3), 5 raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a judeţului Bihor, în reprezentarea M.F.P., pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 55/A din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6917/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7065/2012. Civil → |
|---|
