ICCJ. Decizia nr. 7137/2012. Civil. Conflict de competenţă. Obligaţie de a face. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7137/2012
Dosar nr. 31767/3/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 20 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28 noiembrie 2011, reclamanta SC O.P. SA a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul P.G. pronunţarea unei hotărâri prin intermediul căreia acesta să fie obligat la restituirea sumei de 1.742,43 RON, actualizate la data plăţii efective în raport cu indicele de inflaţie, ca urmare a dublei executări a Sentinţei civile nr. 72 din 17 ianuarie 2008.
În motivare, reclamanta arată că prin Sentinţa civilă nr. 72 din 17 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost obligată la plata către pârât a unor drepturi salariale. Suma în cuantum de 8.050 RON, după reţinerea la sursă şi achitarea către bugetul statului a taxelor şi impozitelor, a fost executată voluntar în contul de salariu al pârâtului. Cu toate acestea, la data de 1 decembrie 2008, pârâtul a executat silit şi suma de 1.742,43 RON în baza aceluiaşi titlu executoriu. Apreciază reclamanta că întoarcerea executării poate avea loc prin restituirea sumei de 1.742,43 RON, deoarece a executat benevol obligaţia din cuprinsul titlului executoriu la data de 9 octombrie 2008.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 256 C. muncii şi ale art. 4042 alin. (3) C. proc civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 488 din 16 februarie 2012, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, reţinând că obiectul cererii de chemare în judecată este întoarcerea executării Sentinţei civile nr. 72/2008 şi restabilirea situaţiei anterioare executării prin obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate. Competenţa materială a unor astfel de cereri este exclusivă şi revine judecătoriei, faţă de dispoziţiile privitoare la executarea silită.
La rândul său, Judecătoria Timişoara, prin Sentinţa civilă nr. 16062 din 21 iunie 2012, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că potrivit precizării de acţiune formulată la termenul de judecată din 26 aprilie 2012, reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile art. 256 C. muncii, aşa încât tribunalul este instanţa competentă să soluţioneze litigiul.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care la termenul din data de 13 septembrie 2012, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 7022 din 13 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, reţinând că prin acţiune reclamanta invocă aspecte legate de întoarcerea executării silite, indicând ca temeiuri de drept atât dispoziţiile art. 4042 C. proc civ., cât şi dispoziţiile art. 256 C. muncii.
Cu toate acestea, de vreme ce reclamanta urmăreşte restituirea unei sume ce a făcut obiectul unor acte de executare silită efectuate la iniţiativa creditorului obligaţiei de plată prevăzută într-un titlu executoriu, nefiind vorba aşadar de restituirea unor sume necuvenite la care se referă art. 256 C. muncii, achitate de angajator salariatului său în legătura cu munca acelui salariat, ci de împrejurări referitoare la aspecte ulterioare pronunţării titlului executoriu, instanţa apreciază că soluţionarea unor astfel de cereri sunt de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se face executarea în conformitate cu dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ.
Aşadar, câtă vreme contestatoarea invocă incidente ce vizează faza procesuală a executării silite, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului, Tribunalul Bucureşti a constatat că soluţionarea cererii având ca obiect restituirea unor sume executate silit sunt de competenţa instanţei de executare, potrivit dispoziţiilor art. 373 alin. (2), art. 400 alin. (1) şi art. 4041 C. proc. civ., respectiv judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, neputându-se susţine că aceste solicitări sunt aspecte ce pot soluţionate pe calea prevăzută de art. 256 C. muncii.
Constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Bucureşti, în conformitate cu art. 21 şi art. 22 C. proc. civ. a înaintat cauza Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul prezentului litigiu este întoarcerea executării Sentinţei civile nr. 72 din 17 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiş, reclamanta solicitând obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.742,43 RON, actualizate la data plăţii efective în raport cu indicele de inflaţie, ca urmare a dublei executări a hotărârii judecătoreşti menţionate, arătând că, în calitate de debitoare, a executat voluntar acest titlu executoriu (virând suma de bani datorată în contul de salariu al creditorului), iar ulterior pârâtul a procedat şi la executarea silită a debitoarei în temeiul aceluiaşi titlu executoriu.
Textul art. 4042 C. proc. civ., în întregul lui, reglementează competenţa instanţei cu privire la soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite şi modalitatea de sesizare a acesteia.
Textul alin. (3) al art. 4042 C. proc. civ. vizează însă un caz aparte de restabilire a situaţiei anterioare pe calea unei acţiuni separate, doar în situaţiile în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în condiţiile alin. (1) şi (2) ale art. 4042 C. proc. civ.
Ca atare, rezultă că cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct.
Or, în condiţiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secţiunea a VII-a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât şi în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară - „de executare silită în sens invers” determină şi instanţa competentă pentru soluţionarea ei în acest caz şi anume, instanţa de executare - judecătoria, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, cum competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., judecătoriei, ca instanţă de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, în virtutea aceluiaşi principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări - înţeleasă ca o a doua executare în sens invers - se poate obţine doar prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procesului de executare silită.
Faţă de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituţiei întoarcerii executării, cât şi natura şi fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţiei specială la executare”, care derivă din chiar executarea anterioară a titlului executoriu, se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situaţiei anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acţiuni separate este instanţa de executare, respectiv judecătoria.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. 5 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 251/13.04.2012.
Prin dispozitivul acestei decizii, s-a decis că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria.”
Cum dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că şi din această perspectivă competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţine Judecătoriei Timişoara.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 5 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa competentă să judece pricina este Judecătoria Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara - judeţul Timiş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7136/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7172/2012. Civil → |
|---|
