ICCJ. Decizia nr. 7322/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7322/2012
Dosar nr. 32466/3/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 august 2009, reclamanta C.(S.)M.R. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC A. SA, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligaţi la despăgubiri constând în diferenţa dintre preţul de piaţă al imobilului din Bucureşti, şi preţul reactualizat al acestuia.
În motivare, a arătat că a încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, contractul de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997, având ca obiect acest imobil, însă, prin sentinţa civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, contractul a fost declarat nul, reclamanta fiind obligată la predarea imobilului, deşi fusese de bună-credinţă la data încheierii contractului.
În drept a invocat dispoziţiile art. 501 Legea nr. 10/2001, art. 1337, 1341, 1344 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1327 din 7 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi a respins, pe cale de excepţie, acţiunea îndreptată împotriva acestei pârâte. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC A. SA Bucureşti şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC A. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, potrivit art. 50 alin. (3) Legea nr. 10/2001 restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) Legea nr. 112/1995, astfel că responsabilitatea restituirii valorii de piaţă a imobilului solicitată de reclamantă nu a fost instituită în sarcina Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri nu are nici calitatea de parte contractantă şi nu există identitate între persoana chemată în judecată şi titularul obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii.
Conform contractului de prestări de servicii de administrare imobiliară, din 15 decembrie 1997, încheiat cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pârâta SC A. SA Bucureşti a primit mandatul să evalueze şi să încheie contractele de vânzare a locuinţelor conform Decretului-lege nr. 61/1990 şi Legii nr. 112/1995 şi a participat în această calitate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997.
Pe fondul pricinii tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 1997, prin care reclamanta C.M.R. a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul din Bucureşti.
Buna sau reaua credinţă a reclamantei în încheierea contractului sunt irelevante în raport de condiţia textului, constând în încheierea contractului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi nu în atitudinea subiectivă a părţilor la data încheierii contractului.
În speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din aceeaşi lege prin care se statuează că cererile sau acţiunile injustiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti şi irevocabilă, sunt scutite de taxe de timbru.
Preţul reactualizat al imobilului a fost încasat de reclamantă în baza aceleiaşi sentinţe prin care pârâţii Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice au fost obligaţi la plata sumei de 54.205.366 RON.
În raport de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, normele juridice de drept comun, respectiv prevederile art. 1344 C. civ. nu îşi au aplicare în cauză, întrucât ori de câte ori există un concurs între norme juridice de ordin general şi norme juridice de ordin special, acestea din urmă au prioritate în aplicare.
Împotriva acestei decizii reclamanta C.M.R. a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 , pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ..
În criticile dezvoltate s-a arătat că motivul de apel referitor la „greşita aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile" nu a fost analizat.
S-a arătat ca motiv de apel faptul că incapacităţile sunt de strictă interpretare şi aplicare şi o normă cum este cea prevăzută de art. 501 a Legii nr. 10/2001 trebuie aplicată strict în enunţul ei şi nu poate fi extinsă prin interpretare.
Acest articol stabileşte drepturile persoanelor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, desfiinţate şi nu exclude incidenţa art. 1.864 C. civ..
Deşi instanţa de apel a fost învestită cu un motiv de apel vizând analiza regimului acestei presupuse incapacităţi, s-a limitat la analiza raportului dintre norma generală şi norma specială.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la modalitatea incorectă de aplicare de către instanţa de fond a normelor din materia incapacităţilor, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi art. 298 C. proc. civ..
Prin faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect, a pus recurenta în imposibilitate de a formula motive de recurs, respectiv instanţa de recurs de a cenzura soluţia instanţei de apel din această perspectivă.
Printr-o altă critică recurenta arată că instanţa de apel în mod greşit a ajuns la concluzia că reclamanta ar fi încasat vreun preţ, când, în realitate, nu a încasat nimic, schimbând înţelesul explicit al înscrisurilor de la dosar. De asemenea, nu se explică legătura dintre dispoziţia legală care instituie o scutire de taxă judiciară de timbru şi faptul că reclamanta ar fi încasat vreun preţ. Nu se explică de ce faptul că legea instituie scutirea de la plata taxei judiciare de timbru şi faptul că reclamanta ar fi încasat vreun preţ ar fi de natură să excludă dispoziţiile de drept comun în materia evicţiunii reglementată prin art. 1864 C. civ..
Sub acest aspect hotărârea este nemotivată. Afirmaţiile care compun considerentele unei hotărâri nu sunt suficiente în sine, instanţa trebuie să arate motivele care sprijină aceste afirmaţii. Motivarea, aşa cum este definită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti.
Recurenta-reclamantă mai critică hotărârea pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001, care nu are legătură cu cauza. în ce priveşte dispoziţiile art. 501 din aceeaşi lege, au fost aplicate greşit, ducând la excluderea de plano a despăgubirilor către persoanele cu contracte desfiinţate.
Intenţia reală a legiuitorului a fost aceea de a exclude de la beneficiul despăgubirii numai persoanele de rea credinţă. Art. 501 Legea nr. 10/2001, a fost greşit aplicat. Motivul de recurs se referă la încălcarea regulii de drept conform căreia incapacităţile sunt de strictă interpretare. Instanţa de apel pare a fi pornit de la premisa că acest articol interzice foştilor proprietari ale căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri irevocabile să fie despăgubiţi cu valoarea reglementată de art. 1.344 C. civ..Un asemenea gen de derogare care exclude de la beneficiul reparaţiei integrale o categorie determinată de subiecţi de drept este în realitate o incapacitate şi trebuie să fie expres prevăzută de lege şi nu poate fi dedusă prin interpretare.
Au fost greşit apreciate normele cu valoare de principiu care protejează buna-credinţă.
Reclamanta a mai arătat că în procesul prin care a pierdut proprietatea asupra imobilului, cererea depusă purta avizele favorabile ale serviciilor specializate ale organului administrativ şi este inechitabil ca fiind păgubită de stat, care şi-a exercitat defectuos atribuţiile, să suporte o serie de rigori, deşi a avut o conduită corectă.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect se reţine că dispoziţiile art. 304 pct 5 C. proc. civ.: „când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)" sunt invocate formal, nefiind formulate critici încadrabile în acest text de lege. Neregularităţi de ordin procedural sunt de exemplu nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a unei părţi, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii, ş.a., ceea ce în speţă nu se constată ca încălcări din partea instanţei de apel.
Cât priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. în sensul incorectei aplicări a „normelor din materia incapacităţilor", se constată că dispoziţiile art. 50 şi 501 Legea nr. 10/2001 sunt clare şi au fost corect aplicate sens în care nu poate fi primită critica recurentei în sensul că prin modul de interpretare a dispoziţiilor art. 50 şi 501 Legea nr. 10/2001, instanţa a instituit o veritabilă incapacitate, pentru foştii proprietari (titulari ai contractelor de vânzare-cumpărare, de a încasa despăgubiri, la nivelul preţului de piaţă al imobilelor, conform dispoziţiilor art. 1.337 şi următoarele C. civ.).
Dispoziţiile art 304 pct. 7 C. proc. civ., au fost de asemenea invocate formal, în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se critici încadrabile în conţinutul acestui text de lege.
Textul dispune: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Aceasta presupune existenţa unei contradictorialităţi între considerente şi dispozitiv sau nemotivarea soluţiei din dispozitiv, motivarea insuficientă sau prezentarea unor considerente străine de natura pricinii, ceea ce nu poate fi reţinut în decizia recurată, considerentele argumentând fără echivoc soluţia respingerii apelului.
În concluzie, aceste aspecte sau altele de acest gen criticabile sub aspectul textului de lege invocat nu se regăsesc în speţă.
Criticile încadrabile în conţinutul art. 304 pct 8 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.
Din analiza sentinţei civile nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti rezultă cu privire la imobilul situat în Bucureşti, că era deţinut fără titlu de stat. La data întocmirii contractului de vânzare cumpărare din 8 aprilie 1997 părţile au fost de rea credinţă, deoarece pe de o parte, statul deţinea fără titlu imobilul, iar, pe de altă parte, C.M.R. putea să întreprindă minime diligente la organele administraţiei locale pentru a se interesa dacă s-a formulat vreo contestaţie cu privire la dreptul de proprietate al statului asupra imobilului. Acest lucru ar fi dat erorii în care s-a aflat un caracter invincibil, demers care însă nu a fost întreprins. În acest fel cumpărătoarea a achiziţionat imobilul pe riscul său, neputându-se reţine în favoarea sa caracterul invincibil al erorii în care s-a aflat. Chiar dacă a existat bună credinţă din partea cumpărătoarei nu sunt îndeplinite condiţiile principiului error communis facit jus.
Răspunderea pentru evicţiune se realizează în contextul Legii nr. 10/2001 în limitele statuate de art. 50 respectiv 501 din această lege.
În speţă se constată că sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin (3) şi nu a art. 501 Legea nr. 10/2001 , cum corect a reţinut instanţa de apel.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care sunt fără echivoc, nu lasă loc la vreo interpretare şi nu poate fi primită critica recurentei că prin modul de interpretare a dispoziţiilor art. 50 şi 501 Legea nr. 10/2001, instanţa a instituit vreo incapacitate, pentru foştii proprietari.
Nu poate fi primită critica prin care se susţine că au fost greşit aplicate principiile referitoare la buna credinţă, atâta timp cât sentinţa civilă nr. 7123 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti a reţinut că părţile au fost de rea credinţă la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 8 aprilie 1997.
Cât priveşte criticile vizând modul de aprecierea probelor urmează a fi respinse, deoarece în recurs nu se poate face o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt.
În consecinţă, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta C.M.R. împotriva deciziei civile nr. 103 A din 6 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7323/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
