ICCJ. Decizia nr. 7333/2012. Civil. Termen de graţie/eşalonare plată obligaţie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7333/2012
Dosar nr. 1898/2/2012
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2012 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat în contradictoriu cu intimaţii creditori A.G., A.M.Ş., B.M., B.A., C.N., C.S., D.C.E., D.M.V., M.D.S., N.M., O.N.R., P.O.R., P.I., S.A., Ş.E. şi V.M.A. suspendarea provizorie şi suspendarea continuării executării silite, respectiv de acordare a unui termen de graţie în Dosarul de executare nr. 1082/2009.
În motivarea cererii petentul a arătat că prin somaţia din 20 martie 2009 B.E.J.A. „G.D. şi G.L.” a somat debitorul să se conformeze dispozitivului titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 491 din 19 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5623/2/2008 şi să achite creditorilor contravaloarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru perioada octombrie 2004 la zi şi în continuare, lunar, ţinând seama de data angajării fiecărui reclamant şi de perioada efectiv lucrată.
Petentul a mai arătat că trebuie avută în vedere situaţia excepţională în care statul se confruntă cu o lipsă generală şi substanţială de resurse financiare publice, care îl pun în situaţia de a asigura doar minimumul necesar pentru funcţionarea serviciilor publice esenţiale, precum justiţia şi în care nu mai există posibilitatea reală de a plăti obligaţii de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
S-a mai arătat că cererile deduse judecăţii îndeplinesc cerinţa urgenţei şi a existenţei împrejurărilor speciale, conform legii şi sunt dovedite.
Imposibilitatea de plată a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale restante în temeiul unor hotărâri judecătoreşti rezultă şi din Legea nr. 329/2009, care dispunea că în vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situaţia de criză economică în perioada octombrie - decembrie 2009 conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice, indiferent de modul de finanţare au obligaţia de a diminua cheltuielile de personal în medie cu 15,5%.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul că ar stabili în sarcina statului o obligaţie absolută, de executare imediată a obligaţiilor, art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenţie conferind o marjă de apreciere.(Immobiliare Safi contra Italiei, Saggio contra Italiei).
În cauză s-a formulat contestaţie la executare.(Judecătoria sector 5, Dosar nr. 3963/302/2009).
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 6 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6), art. 7 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 raportat la art. 1, alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Prin Decizia nr. 11 din 9 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut în esenţă că art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 92/2011, face referire la existenţa unor motive temeinice în vederea acordării termenului de graţie, care sunt la aprecierea judecătorului.
Prin Decizia nr. 1/2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, a respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 71/2009, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 18/2010 şi O.U.G. nr. 45/2010 în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti reprezintă o parte a procesului civil, astfel că instanţele sunt ţinute a observa că şi în privinţa acesteia sunt antrenate toate garanţiile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţele de judecată au posibilitatea de a efectua o analiză nemijlocită a compatibilităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 71/2009 cu exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie în raport de situaţia particulară a fiecărei speţe.
În ce priveşte susţinerea referitoare la blocarea activităţii Ministerului Public, nu au fost depuse dovezi.
Împotriva acestei sentinţe Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs.
În motivarea recursului s-a susţinut în esenţă că în mod greşit prima instanţă a respins cererea având în vedere că suspendarea legală a oricăror forme de executare şi eşalonarea plăţii creanţelor rezultate din hotărâri judecătoreşti prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 şi acordarea unui termen de graţie conform prevederilor art. 6 din O.G. nr. 22/2002 reprezintă instituţii juridice distincte, având cauze juridice, modalităţi de aplicare şi scopuri diferite, astfel că o eventuală intercondiţionare sau coroborare a acestora nu poate avea ca efect excluderea reciprocă de la aplicare.
S-a mai arătat că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 şi 6 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 92/2011 în ceea ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată, existenţa motivelor temeinice, cerinţa urgenţei şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de aceste texte de lege pentru existenţa şi aplicarea măsurilor solicitate.
Recurentul a mai arătat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 6 şi 1 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 92/2011, astfel că suspendarea de drept şi eşalonarea prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt de natură a înlătura finalitatea instituţiei termenului de graţie şi de plată eşalonată a obligaţiei băneşti.
Existenţa pe rol a unei contestaţii la executare nu poate constitui motiv de respingere a cererii privind suspendarea continuării executării silite până la soluţionarea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă a cererii principale constând în acordarea termenului de graţie şi stabilirea unor termene de plată eşalonate.
Examinând recursul în raport de excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale recursului, Înalta Curte va admite excepţia şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti pentru următoarele considerente.
Prin dispoziţiile art. I ale O.U.G. nr. 75/2008 se stipula că cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G. nr. 27/2006 „privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei” cu modificările şi completările ulterioare sunt soluţionate în primă instanţă de curţile de apel.
Corelativ, alin. (2) al textului prevedea că recursul declarat împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea Constituţională a stabilit însă că atât dispoziţiile art. I cât şi cele ale art. II ale O.U.G. nr. 75/2008 contravin exigenţelor art. 21 alin. (3) şi art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie şi prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 s-a constatat că acestea sunt neconstituţionale, situaţie în care s-a revenit la competenţele anterioare.
Cât priveşte cererea de faţă, ea ţine de executarea silită, ultima fază a procesului civil, ulterioară recunoaşterii judecătoreşti a dreptului pretins prin acţiune.
Or, nu există nici un argument de lege lata ca în această etapă procesuală, menită să obţină realizarea hotărârii definitive, competenţele să fie diferite faţă de cele stabilite pentru soluţionarea fondului pricinii.
Aşa fiind, cum Curtea de Apel a fost instanţa care a soluţionat calea extraordinară de atac a litigiului prin care s-a realizat efectiv dreptul subiectiv pretins, aceleiaşi instanţe îi revine şi competenţa soluţionării recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunţată în etapa executării silite, ca fază succesivă a procesului civil.
În consecinţă, Înalta Curte va declina competenţa soluţionării recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva Deciziei civile nr. 11 din 9 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7332/2012. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 7335/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
