ICCJ. Decizia nr. 747/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 747/2012
Dosar nr. 7658/118/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009, Tribunalului Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor N.D. şi D.S., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind obligat să le plătească acestora suma de 30. 000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit şi 34.347 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 142 din 4 martie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, numitul D.N., cunoscut şi sub numele de N.D.N., N.N., D.N.N., a fost condamnat la 18 ani temniţă grea, 7 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. coroborat cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 856/1938.
Prin condamnare s-a cauzat defunctului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani, rezultând din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate. S-a avut în vedere, în raport de materialul probator, că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reţinându-se că reclamanţii sunt descendenţi de gradul I ai condamnatului; că privarea de libertate a autorului reclamanţilor pe perioada 15 decembrie 1952-14 aprilie 1964 a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, producând suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa.
La stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a prejudiciului nepatrimonial s-au avut în vedere consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, perioada arestării, afectarea reputaţiei condamnatului şi a familiei sale, ţinându-se cont şi de faptul că defunctul nu a primit despăgubiri în baza Legii nr. 118/1990.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal atât reclamanţii, cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. La termenul din 12 aprilie 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către această ultimă parte, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 10 mai 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 09 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În apelul formulat de reclamanţi s- a criticat soluţia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferinţele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice.
Apelanţii au susţinut că acordarea unei sume atât de reduse nu ţine seama de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic ca urmare a condamnării, precum şi de importanţa valorilor morale lezate, câtă vreme aceste elemente sunt reliefate prin raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care atestă faptul că în perioada regimului comunist sute de milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.
S-a arătat că prin probele administrate s-a dovedit că închisoarea devenise în România comunistă locul în care s-a urmărit eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor oponenţilor regimului, motiv pentru care au fost înfiinţate coloniile sau unităţile de muncă.
S-a conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situaţiei de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanţa trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a condamnării şi a executării efective, suferinţele inimaginabile la care a fost supus tatăl apelanţilor, consecinţele măsurii asupra membrilor familiei, drepturile fundamentale încălcate, excluziunea socială a copiilor condamnatului, consideraţi „duşmani ai poporului ” .
Referitor la daunele materiale, au precizat că expertul le-a evaluat la suma de 17.500 lei, reprezentând confiscarea recoltelor de grâu pentru 2,5 ha şi 16.847 lei pentru cele 9 oi. Pentru efectivul animalier, expertul a calculat producţia de lapte, lână, pe care familia ar fi obţinut-o pe o perioadă de minim 10 ani, ca fiind de 4011 euro pentru fiecare an.
Apelanţii reclamanţi au solicitat, în consecinţă, admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 250.000 euro - daune morale şi daune materiale 17.500 lei, pentru recolte confiscate şi 40.110 euro pentru efectivul animalier.
Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, a criticat soluţia instanţei de fond pe motiv că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, şi instanţa trebuie să aprecieze asupra consecinţelor negative suferite de condamnat şi măsura în care a fost afectată viaţa acestuia în funcţie de probele administrate în cauză.
Instanţa de fond nu a verificat cu atenţie, data la care i-a fost comunicat raportul de expertiză efectuat în cauză - 3 decembrie 2009 - dată la care a rămas în pronunţare, nedându-i posibilitatea să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză, deşi în considerente se reţine contrariul, că nu s-au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.
Apelantul pârât a mai susţinut că în speţă nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistenţa unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un CEC în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptăţite; oricât de obiectiv ar fi prejudiciul moral implică limite ale reparaţiei lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
S-a solicitat reformarea soluţiei în sensul respingerii acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 88 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admits apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind daunele morale; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a respins apelul reclamanţilor, împotriva aceleiaşi sentinţe.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999, cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest sens, instanţa de apel a apreciat că scopul legii nu a fost repararea prejudiciului moral suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care statul român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990. Astfel, s-a reţinut că fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit, în esenţă, răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
S-a mai reţinut că rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. S-a susţinut că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
De asemenea, instanţa de apel a arătat că prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională a statuat că statul asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
În considerarea acestor argumente, a reţinut că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Instanţa de apel a reţinut, însă, că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului,
Astfel, intanţa de control a reţinut, sub acest aspect, că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă - ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, apreciindu-se că soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., făcând timitere la Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009, Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei.
S-a mai reţinut că susţinerile apelantului pârât Statul Român legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării sunt nefondate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunţat sentinţa penală 7/5 ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucureşti, care încadrează fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a disp. Legii nr. 221/2009, cât şi din conferirea post mortem a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform deciziei nr. 2864 din 29 noiembrie 2007.
Totodată, legat de considerentele sus-citate s-a reţinut că prin decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Prin urmare, a susţinut curtea de apel, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor acestuia calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
A reţinut, totodată, că măsura reparatorie a vizat şi faptul că tatăl reclamanţilor a beneficiat în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie lunară stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993, la acestă măsură direct pecuniară adăugându-se şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă prin decizia nr. 2864 din 29 noiembrie 2007, conform O.U.G. nr. 214/1999, apreciindu-se că aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.
În fine, concluzionând, instanţa de apel a aprecait că recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului D.N. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotiva acetei din urmă decizii au formulat recurs reclamanţii şi pârâtul Statul Român prin Ministrul Finaţelor Publice, ambele părţi prevalându-se în drept de dipoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanţii, după prezentarea istoricului cauzei, au susţinut, în esenţă, că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, nemodificată, s-a născut pentru aceştia în calitate de descendenţi de gradul I un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate, sub aspectul întinderii, aşa încât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În cazul de faţă daunele morale pot fi considerate consecinţe de natură nepatrimoniala cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.
Susţin că sentinţa de condamnare la pedeapsa privativă de libertate de 18 ani temniţă grea, 7 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii, din care autorul reclamanţilor a executat efectiv 14 ani, 3 luni şi 28 zile, în perioada cuprinsa intre 14 decembrie 1951 - 14 aprilie 1964, a adus atingeri majore nu numai condamnaului cât şi şi familiei acestuia, formata din soţie şi doi copii minori de 7 şi respectiv 2 ani, aceştia suferind pentru condamnarea tatălui lor, fiind privaţi de afecţiunea necesara vârstei pe care o aveau la data condamnării tatălui, dar şi de cele mai elementare necesitaţi - hrana zilnică, nu au avut posibilitatea de a se realiza professional, social, au fost trataţi ca duşmani ai poporului, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauza (declaraţiile martorilor G.I. si G.M.).
Mai arată că datoritaă lipsurilor, recurentul-reclamant N.D. - fiul cel mare al condamnatului D.N., s-a îmbolnavit în anul 1952, la vârsta de 7 ani, de T.B.C. pulmonar, necesitând o internare în sanatoriul de la Curtea de Argeş de circa 9 luni. Aceasta boală contractată în copilărie a dus la extinderea T.B.C.-ului la nivel renal, şi mai apoi la nivelul meningelui, boala marcandu-l pe toata viaţa.
Instanţa de fond a fost contradictorie în cea ce priveşte daunele morale acordate întrucât în fila 7, paragraful 3 al Sentinţei apelate arata că acordarea de daune morale în cuantumul de 30.000 euro este suficientă, iar in fila 8, paragraful 5 apreciază ca suma de 40.000 euro este suficientă pentru a repara prejudicial moral suferit.
Apreciază că în cuantificarea prejudiciului moral instanţa de fond trebuia să subordoneze consecinţele negative unei aprecieri rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs ca urmare a privării de libertate, perioada îndelungată a condamnării şi a executării efective, suferinţele la care a fost supus tatăl apelanţilor, consecinţele măsurii asupra membrilor familiei.
Recurenţii au criticat soluţia instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului despăgubirlor materiale acordate, arătând că în mod eronat instanţa de fond şi ulterior instanţa de apel au obligat Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de reprezentând pierderea recoltelor recoltelor şi contravaloarea confiscării efectivului animalier numai pentru un singur an, or, susţin aceştia o reparaţie efectiva nu poate avea loc decât în cazul acordării şi a beneficiului nerealizat ca urmare a confiscării animalelor, sens în care au invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind soluţia instanţelor fondului ca fiind contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, care statuează că este necesară acordarea de despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului confiscat.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a Sentinţei civile nr. 1350/2009 a Tribunalului Constanta, precum şi a deciziei civile nr. 88/2011 a Curţii de Apel Constanta, respectiv, recuantificarea daunelor morale acordate de instanţa de fond în sensul acordării unor daune morale corespunzătoare suferinţelor suportate în cuantul de 250.000 euro, precum şi a daunelor materiale în cuantum de 17500 lei pentru recoltele confiscate şi 40.110 euro pentru efectivul animalier.
Recurentul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Constanta a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând, în esenţă, că instanţele fondului nu au verificat cu atenţie data la care i-a fost comunicat în prima etapă procesuală raportul de expertiză dispus în cauză, care potrivit dovezi de comunicare (anexată în copie), i-a fost comunicat la dată de 03 decembrie 2009, dată la care instanţa a considerat cercetarea judecătorească încheiata şi a rămas în pronunţare, în acest fel fiindu-i grav încălcat dreptul de a formula obiecţiuni.
Mai arată recurentul că deşi instanţa de apel a reţinut faptul că pârâtul a invocat necomunicarea în termen a raportului de expertiză, această instanţă nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestui aspect, cu atât mai mult cu cât, instanţele fondului au acordat şi menţinut o suma considerabilă de bani în sarcina acestuia fără a-i acorda posibilitatea să o conteste.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată fondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Constanţa şi nefondat cel declarat de recurenţi pentru cele ce se succed:
Referitor la prima critică formulată de reclamanţii recurenţi, Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în speţă nu este aceea a îndreptăţirii acestora la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, cum eronat susţin recurenţii, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
Prin urmare, î n acest cadru normativ şi în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate de recurenţi.
În ceea ce priveşte daunele materiale, Înalta Curte constată că prin soluţia adoptată şi menţinută de curtea de apel, tribunalul admiţând în parte acţiunea reclamanţilor a obligat pârâtul Statul Român să plătească acestora suma 34.347 lei cu titlu de despăgubiri materiale în echivalent în lei la data plăţii efective.
Prin motivele de recurs pârâtul Statul Român a susţinut că raportul de expertiză întocmit în etapa pocesuală a fondului a fost comunicat pârâtului Statul Român la data de 03 decembrie 2009, dată la care au avut loc şi dezbatrile în fond, cu nerespectarea dispozţilor legale, fiind în imposibilitate de a formula obiecţiuni la raportul la expertiză.
Acest aspect a constituit critică în apelul pârâtului, neanalizată însă de intanţa de apel.
Înalta Curte constată că instanta de control nu a dezbatut în niciun mod pe fond motivul invocat de apelantul Statul Român, relativ la necomunicarea raportului de expetiză întocmit în cauză, nepronunţându-se asupra acestuia în mod concret, aspect ce trebuia să se oglindească în soluţia pronunţată.
Conform jurisprudentei Curtii Europene, noţiunea de proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O., presupune ca o instanţă de judecată să fi examinat în mod real toate problemele esenţiale ce i-au fost supuse supuse analizei, această obligaţie presupue că partea interesată să poată astfel da un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză. Acest drept nu poate fi socotit efectiv decât dacă cererile şi obsrvaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate, adică examinate de instanţa sesizată, or, în cauză, intanţa de control a soluţionat apelul omiţâd a analiza critica pârâtului statul român cu privire la necomunicarea raportului de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului.
În consecinta, faţă de considerentele arătate, Înalta Curte constată că nepronunţarea asupra acestui motiv echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi atrage imposibilitatea exercitării controlului de legaliate în ceea ce priveşte aplicarea legii de către instanţele anterioare.
Astfel, în baza art 312 C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, va casa în parte decizia şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, cu privire la despăgubirile materiale, la aceeaşi instanţă de apel.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice Constanţa împotriva deciziei nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează în parte decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, cu privire la despăgubirile materiale, la aceeaşi instanţă de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.D. şi D.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7338/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7049/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
