ICCJ. Decizia nr. 7356/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7356/2012
Dosar nr. 43521/3/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârile instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 310A din 18 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamanta B.D.I. împotriva Sentinţei civile nr. 56 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Sentinţa a fost schimbată în tot în sensul că a fost admisă contestaţia şi a fost obligată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul înscris în cartea funciară Şelimbăr, în suprafaţă de 8.632 mp, în condiţiile art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu a fost pentru prima dată înscris în cartea funciară nr. X a localităţii Şelimbăr, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat în dosarul primei instanţe. Din acelaşi înscris rezultă că acest teren avea numărul topografic X şi a fost dezmembrat în două parcele care au dobândit numărul topografic Y şi numărul topografic Z.
În conformitate cu dispoziţiile art. 131 şi următoarele din Decretul-lege nr. 115/1938, parcela cu număr topografic Y, care a luat naştere din dezmembrarea parcelei cu număr topografic X, a fost deschisă o carte funciară nouă.
În noua carte funciară a fost înscris dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 8.632 mp, având numărul topografic Y, în favoarea lui V.I., autorul reclamantei, aşa cum rezultă din încheierea de înscriere în carte funciară emisă la data de 11 iunie 1941.
În conformitate cu dispoziţiile art. 17 şi art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară nr. X a dreptului de proprietate asupra terenului cu număr topografic Y în suprafaţă de 8.632 mp face dovada dreptului de proprietate, în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010. Această dovadă a dreptului de proprietate este consacrată de art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, care prevede că dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.
În cuprinsul acestei cărţi funciare s-a menţionat la data de 17 decembrie 1942 că se prenotează dreptul de expropriere pentru terenul cu numărul topografic Y în favoarea Regiei Autonome CFR. Prin această menţiune este evident faptul că terenul care avea numărul topografic Y a fost preluat de către Statul Român şi dat în folosirea Regiei Autonome CFR.
Ulterior, în aceeaşi carte funciară nr. X, s-a menţionat că imobilul cu număr topografic Y, de 8.632 mp, se înscrie într-o nouă carte funciară cu numărul Y în favoarea Statului Român.
În noua carte funciară nr. Y, a fost menţionat în foaia de avere terenul cu numărul topografic Y în suprafaţă de 8.632, iar la rubrica foaie de proprietate se evidenţiază că se realizează alipirea mai multor terenuri cu numere topografice, printre care şi terenul litigios cu număr topografic Y.
Prin această alipire se constituie un teren în suprafaţă totală de 315.846 mp cu număr topografic W - teren şi construcţii, aşa cum rezultă din încheierea de intabulare.
Astfel, Curtea constată că din terenul cu număr topografic W - teren şi construcţii, înscris în cartea funciară Y în favoarea societăţii S.C. I. S.A., face parte şi terenul cu numărul topografic Y, înscris în cartea funciară nr. X în favoarea autorului contestatoarei.
Susţinerile primei instanţe cu privire la faptul că nu s-a dovedit preluarea abuzivă sunt contrare probelor administrate în prezenta cauză şi, în special, contrare menţiunilor din cartea funciară nr. X, menţiuni care se bucură de o prezumţie de legalitate şi temeinicie, care sunt confirmate de menţiunile din noua carte funciară nr. Y.
Menţionarea prenotării dreptului de expropriere în favoarea Regiei Autonome a CFR coroborate cu transmiterea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român şi în favoarea S.C. I. S.A. reprezintă o preluare abuzivă în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.
Potrivit menţiunilor din cartea funciară nr. X, terenul cu numărul topografic Y era teren agricol. Însă în anul 1998, când acest teren a fost alipit altor terenuri şi înscris în cartea funciară nr. Y Şelimbăr a fost înscris ca făcând parte din suprafaţa totală de 315.846 mp, cu număr topografic W, iar acest teren cu noul număr topografic a fost înscris ca fiind teren construcţii.
Prin faptul că a fost notat ca teren construcţii în cartea funciară rezultă că în anul 2001, acest teren era situat în intravilan, putând face obiectul Legii nr. 10/2001. În acest sens, a fost emisă şi Adresa din 22 iunie 2009 emisă de S.C. I. S.A.
Prin Decizia civilă nr. 612A din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de completare a Deciziei civile nr. 310A din 18 martie 2011, în sensul că a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente etapei judecăţii în primă instanţă.
S-a reţinut că instanţa de apel a admis apelul şi a dispus obligarea intimatei la cheltuieli de judecată, însă nu au fost acordate şi cheltuielile de judecată aferente judecăţii în primă instanţă.
2. Recursurile
2.1. Motive
Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat recurs împotriva ambelor hotărâri.
Prin recursul împotriva Deciziei civile nr. 310A din 18 martie 2011 s-a arătat că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 stabilind direct în sarcina Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului obligaţia de a propune măsuri reparatorii în echivalent.
Greşit s-a considerat că terenului i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru că nu a fost preluat în perioada de referinţă a acestei legi. De asemenea, terenul era extravilan la data preluării, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Prin recursul exercitat împotriva Deciziei civile nr. 612A din 10 iunie 2011 s-a solicitat, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să se constate că nu este justificată plata sumei de 1.500 RON cu titlu de onorariu de avocat pentru etapa apelului, faţă de munca îndeplinită de avocat.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Cât priveşte faptul că instanţa de apel ar fi nesocotit prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin obligarea directă a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului să facă propuneri de măsuri reparatorii în echivalent, Înalta Curte reţine că, faţă de dispoziţiile art. 16 alin. (7) cuprins în Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, în baza raportului de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnaţi de Comisie, la solicitarea Secretariatului Comisiei Centrale.
În temeiul alin. (1) al aceluiaşi text, Secretariatul Comisiei Centrale primeşte pe bază de proces-verbal de predare-primire, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii.
Aşadar, pentru a se putea emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, trebuie să existe o decizie/dispoziţie emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în care s-au consemnat sumele ce urmează a se acorda ca despăgubire, iar această decizie/dispoziţie să fi fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale.
Faţă de cele ce preced, prin soluţia dată instanţa superioară de fond nu a încălcat "competenţa" Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi nu i-a impus să întocmească un act cu un conţinut care excede puterilor ce i-au fost conferite prin lege.
Pe de altă parte, terenului preluat de la autorul reclamantei îi sunt aplicabile prevederile legii speciale de reparaţie, fiind preluat în perioada de referinţă a acestei legi. Prin Adresa din 22 iunie 2009 emisă de S.C. I. S.A. Sibiu se comunică faptul că pe terenul în litigiu a fost construită în anul 1973 Gospodăria Anexă, iar Fabrica de oxigen în anul 1988. În aceste condiţii, împrejurarea că notarea în cartea funciară a fost făcută abia în anul 1998 nu este de natură să afecteze determinarea perioadei de preluare. În absenţa unor probe contrare administrate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, căreia îi revenea, sub acest aspect, sarcina probei, în mod corect s-a stabilit că terenul a fost preluat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997. Soluţia se impune întrucât din foaia de proprietate nr. W rezultă că terenul fusese înscris ca "teren construcţii".
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Nu sunt întemeiate nici criticile împotriva Deciziei de completare nr. 612A din 10 iunie 2011.
Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Invocarea în recurs a încălcării sau aplicării greşite a acestui text este limitată la arătarea că mărirea sau micşorarea onorariului avocaţial s-a făcut pe baza altor criterii decât cele fixate prin lege. Or, prin criticile formulate recurenta urmăreşte, în realitate, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pe baza unei noi aprecieri a muncii îndeplinite de avocat, lucru pe care instanţa de recurs nu-l poate face.
În aceste condiţii, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
În condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta aflată în culpă procesuală urmare a respingerii căilor de atac exercitate va fi obligată la cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei civile nr. 310A din 18 martie 2011 şi a Deciziei civile nr. 612A din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7003/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7360/2012. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
