ICCJ. Decizia nr. 6850/2012. Civil . Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6850/2012
Dosar nr. 23045/3/2009
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 29 mai 2009, reclamanţii D.D. şi D.F.M. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, în principal, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata echivalentului în RON din ziua plăţii efective, al sumei de 200.000 euro, reprezentând valoarea de circulaţie (evaluată provizoriu) a imobilului situat în Bucureşti, C.V., sector 1, pe care l-au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 14.749.000 ROL (1.474,9 RON), actualizată în raport cu rata inflaţiei, reprezentând preţul pe care reclamanţii l-au achitat prin contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti - A.F.I. şi a Municipiului Bucureşti, reprezentat prin primarul general (dosar fond), solicitând ca aceştia să fie obligaţi la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997.
Prin încheierea de şedinţă din 13 octombrie 2009 (dosar fond), tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus scoaterea acestuia din cauză.
Tribunalul a apreciat că excepţia este întemeiată, întrucât din interpretarea coroborată a dispoziţiile art. 50 alin. (2), art. 21 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către Ministerul Finanţelor Publice, numai în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestui act normativ au fost desfiinţate.
În speţă, s-a reţinut că, titlul reclamanţilor nefiind desfiinţat, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea 10/2001, iar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1173 din 23 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti; s-a admis cererea reclamanţilor formulată în subsidiar şi a fost obligat Municipiul Bucureşti să restituie reclamanţilor preţul de 14.749.000 lei (1.475 RON), reactualizat cu rata inflaţiei de la 14 aprilie 1997 până la restituirea efectivă şi integrală, şi s-a respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 9 aprilie 1997, reclamanţii D.D. şi D.F.M. au cumpărat de la CGMB locuinţa situată în Bucureşti, C.V., conform Legii nr. 112/1995, la un preţ social favorabil, stabilit de legiuitor, şi nu la valoarea de piaţă sau de circulaţie a unui astfel de apartament.
Prin Decizia nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii au fost evinşi în totalitate de apartamentul cumpărat prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de către foştii proprietari, de la care a fost preluat imobilul în mod abuziv.
În condiţiile în care nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul Bucureşti şi reclamanţi, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aşa cum s-a reţinut prin încheierea din 6 octombrie 2009, nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în vederea restituirii valorii de piaţă a apartamentului în cauză.
În ceea ce-l priveşte pe vânzător, tribunalul a constatat că nu a făcut decât să aplice dispoziţiile preferenţiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, care le dădea dreptul reclamanţilor, în calitate de chiriaşi, de a dobândi locuinţa la un preţ social şi nu la valoarea reală de piaţă a unei astfel de locuinţe.
În consecinţă, vânzătorul nu are nicio culpă privind evicţiunea suferită de către reclamanţi, iar răspunderea acestuia pentru evicţiune nu se poate întinde dincolo de limitele preţului plătit efectiv, actualizat conform indicelui de inflaţie, în caz contrar, reclamanţii realizând o îmbogăţire fără just temei pe seama vânzătorului, în condiţiile în care nici reclamanţii evinşi nu au depus diligenţele unui bun proprietar, în sensul de a se interesa mai atent despre situaţia juridică a imobilului, despre modul de preluare a acestuia în proprietatea statului şi despre demersurile făcute de foştii proprietari în vederea redobândirii proprietăţii.
Referitor la cheltuielile de judecată, tribunalul a constatat că reclamanţii au suportat în cauză onorariul expertului pentru expertiza tehnică de evaluare a apartamentului, respectiv de stabilire a valorii de circulaţie şi a preţului de piaţă a acestui imobil, lucrare care nu vizează cererea subsidiară admisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 725A din 20 septembrie 2011 a admis apelurile formulate de apelanţii reclamanţi D.D. şi D.F.M., şi de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a modificat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea reclamanţilor împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, cu privire la cererea reclamanţilor în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând, în esenţă, următoarele.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă, în raport de cererea dedusă judecăţii, sub aspectul ambelor pretenţii formulate (atât cea principală, cât şi cea subsidiară), Curtea a constatat că în mod greşit tribunalul a stabilit că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar aceasta calitate ar reveni Municipiului Bucureşti.
Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data formulării prezentei cereri.
Conform acestui text, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (anume preţul actualizat plătit de chiriaşi) şi alin. (21) (anume preţul de piaţă al imobilelor), se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Ministerul Finanţelor Publice este considerat în mod evident în contextul legii ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plăţii nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanţelor Publice ca instituţie de sine stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanţelor Publice doar îl administrează.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii speciale în raport de dispoziţiile de drept comun conţinute în C. civ. (art. 969, art. 1337, art. 1341 şi urm., art. 1344 C. civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială şi legea generală, acestea se aplică prioritar faţă de C. civ.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 se justifică de altfel pe deplin având în vedere natura specifică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de care nu se poate opera câtuşi de puţin cu regulile de drept comun ale vânzării reglementate de C. civ.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu au fost de la bun început supuse regulilor de încheiere prevăzute de C. civ., ci unor dispoziţii speciale, de aceea şi analiza efectelor pe care acestea le-au produs în persoana vânzătorului trebuie făcută prin prisma caracterelor speciale şi a dispoziţiilor speciale care le-au reglementat încheierea şi, ulterior, efectele, şi, de aceea, acest contract va fi guvernat de normele speciale care l-au reglementat, iar numai în măsura în care acestea sunt insuficiente devin aplicabile normele generale, dar aceasta numai în măsura în care nu contravin însăşi esenţei acestui contract.
În condiţiile dreptului comun, restituirea preţului de către vânzător, ca urmare a declarării nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare sau angajării răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, se justifică în mod esenţial, ca de altfel toate obligaţiile vânzătorului, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor şi are ca temei logic faptul că partea, aflată în libertate de a îşi manifesta voinţa juridică, şi-a asumat un contract care îi atrage, corespunzător cu drepturile pe care le dobândeşte, şi obligaţii corelative.
În cadrul vânzări efectuate în condiţiile Legii nr. 112/1995, unitatea destinatoare a acţionat în numele şi pentru Statul Român, la dispoziţia acestuia (dată prin însăşi edictarea legii), după cum şi efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unităţii vânzătoare (care nu a încasat nici în parte preţul ).
Tocmai având în vedere aceste caractere speciale ale contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea preţului de piaţă al imobilului sau a preţului actualizat se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, acelaşi fond extrabugetar în care fusese încasat preţul.
S-a concluzionat, că răspunderea pentru plata preţului de piaţă, dar şi pentru restituirea preţului actualizat, în condiţiile art. 501, art. 50 alin. (2), alin. (21) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, trebuie analizată în persoana pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că tribunalul, în mod greşit, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, prin M.F.P., acest pârât având calitate procesuală pasivă faţă de ambele petite formulate de reclamanţi (cel principal şi cel subsidiar), în vreme ce Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă în raport de niciunul din aceste două petite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a desfiinţat sentinţa apelată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis aceeaşi excepţie referitor la Municipiul Bucureşti, prin primarul general, întrucât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, prin care se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic dedus judecăţii, îndreptăţind-o să fie parte în proces.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic şi este evident că instituţia Statului Român nu este una şi aceeaşi cu cea a Ministerului Finanţelor Publice, şi nici nu ar putea fi vreodată confundate.
Mai mult, Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice de a restitui preţul imobilului, astfel că rezultă fără putinţă de tăgada că Statul Român nu poate fi obligat la plata preţului.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere Statului Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp acestea fac referire la Ministerul Finanţelor Publice.
Or, în speţă, Ministerul Finanţelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu, astfel că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt relevante în soluţionarea prezentei cauze.
S-a conchis, că în cauza dedusă judecaţii calitatea procesuală pasivă o are Municipiul Bucureşti, în calitate de vânzător şi nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
S-a mai arătat, că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, şi, deşi instanţa de apel a constatat în considerentele hotărârii că Municipiul Bucureşti a acţionat în numele statului cu ocazia vânzării efectuate în condiţiile Legii nr. 112/1995, aceasta nu a primit opinia recurentului în sensul că "unitatea deţinătoare" poate şi restitui preţul imobilului în calitate de reprezentant al Statului Român.
De asemenea, s-a mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. din C. civ., în speţă se impune instituirea răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului Bucureşti, pentru evicţiune, iar aceste dispoziţii de drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu, şi că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere Ministerului Finanţelor Publice calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Examinând decizia civilă recurată, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
În dreptul intern, în litigiile de natura celui de faţă, normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la materia evicţiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv că "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţie contra evicţiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (6) din lege).
Faptul că Ministerul Finanţelor Publice este considerat reprezentant al Statului Român rezultă din dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe de o parte, iar pe de altă parte, din aceea că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, art. 13 alin. (6), sursa plăţii nu sunt fondurile proprii ale acestuia, ca instituţie de sine stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanţelor Publice doar îl administrează, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a acestuia, va dispune obligarea sa la 2779,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii reclamanţi D.D. şi D.F.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 725A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 2779,71 RON către intimaţii reclamanţi D.D. şi D.F.M., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6825/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6884/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
