ICCJ. Decizia nr. 7462/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7462/2012
Dosar nr. 20132/3/2009
Şedinţa publică din 6 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. din 2008, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei să constate că a devenit proprietarul terenului în suprafaţă de 2.800 mp, situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, în zona de nord-vest a capitalei, cu următoarele vecinătăţi: la nord şi est Lacul G., iar la sud Cimitirul S., având adresa poştală sector 1, Bucureşti, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.
La data de 09 mai 2008, a decedat reclamantul C.V., astfel că la termenul din 26 septembrie 2008 a fost introdus în cauză moştenitorul acestuia, C.A..
Prin sentinţa civilă nr. 4236 din 13 martie 2009, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că decizia nr. 32/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie, iar din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză a rezultat că valoarea terenului în litigiu este de 1.015.745 RON, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ..
Cauza a fost înregistrată la data de 13 mai 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 20132/3/2009.
La termenul din 25 iunie 2009, a fost depusă o cerere de intervenţie formulată de C.F..
Prin sentinţa civilă nr. 1469 din 10 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit situaţiei juridice a imobilului, ce rezultă din adresa din 06 iunie 2008 eliberată de Primăria municipiului Bucureşti - D.E.I.C., S.E.P., terenul ce face obiectul acţiunii este amenajat ca spaţiu verde, ce constituie domeniu public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 şi Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane.
Potrivit adresei din 21 iulie 2008 eliberată de Primăria municipiului Bucureşti - D.E.I.C., S.E.P. s-a menţinut poziţia exprimată prin adresa arătată anterior în ceea ce priveşte caracterul de domeniu public asupra imobilului ce face obiectul acţiunii.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul B.D. rezultă că în urma identificării imobilului ce face obiectul acţiunii rezultă că acesta reprezintă o secţiune din obiectivul de investiţii Pasaj Zona Bucureştii Noi - şos. Bucureşti - Târgovişte.
Tribunalul a reţinut totodată că, prin adresa din 03 iunie 2008, Primăria municipiului Bucureşti - D.J.C.L. a comunicat faptul că în evidenţele Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 figurează notificări pentru restituirea în natură privind şi imobilul ce face obiectul acţiunii.
În raport de probele administrate în cauză, tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
Pe de o parte, tribunalul a arătat că nu se poate reţine că anterior anului 1991 bunurile proprietate de stat puteau face obiectul dreptului de proprietate prin uzucapiune în favoarea unei persoane fizice sau juridice, atâta vreme cât acestea nu au fost aduse în mod legal în circuitul civil general, întrucât sunt bunuri în afară de comerţ, iar potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul nr. 133/1949, republicat la 5 iulie 1951, bunurile ce devin proprietate cooperatist - colectivistă intră în patrimoniul cooperativei libere de orice sarcini., în consecinţă, creditorul, chiar ipotecar, nu mai poate urmări asemenea bunuri pentru creanţele cooperatorului debitor şi este logic ca nici dobândirea unui drept real prin mijloace obişnuite de drept civil să nu poată avea loc.
Chiar dacă s-ar reţine exercitarea posesiei de fapt asupra terenului în perioada 1973 - 1991, până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 terenurile aflate în proprietatea statului au fost scoase din circuitul civil, iar dreptul de proprietate nu se putea dobândi prin uzucapiune. Tribunalul a mai arătat că anterior anului 1990 proprietatea era una singură, respectiv proprietate publică şi aparţinea statului, indiferent de titularul dreptului de administrare, iar bunurile aparţinând statului nu puteau fi dobândite prin efectul uzucapiunii.
Anterior anului 1990, având în vedere că proprietatea era una singură de stat şi aparţinea doar statului, statul nu putea exercita acte de opoziţie la posesia exercitată de către autorul reclamantului mai ales că acesta nu înregistrase imobilul în evidenţa fiscală, astfel că posesia nu putea fi decât una echivocă.
Tribunalul a mai reţinut că prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. IV din 16 ianuarie 2006, problema de drept soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost cea referitoare la efectele Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 asupra posesiilor începute înainte de adoptarea acestor două acte normative şi s-a decis că posesia nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Decizia se referă doar la înstrăinări între particulari şi s-a avut în vedere ipoteza terenurilor la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.
Însă, făcând parte din domeniul public al municipiului Bucureşti, imobilul în litigiu nu poate fi uzucapat, iar de caracterul privat al proprietăţii statului se poate vorbi doar începând cu anul 1991, când a intrat în vigoare Constituţia României ce a abrogat Constituţia din anul 1965. Anterior acestui an nu se făcea distincţie între domeniul public şi domeniul privat al statului, proprietatea fiind doar una singură - de stat, care era inalienabilă şi imprescriptibilă. Statul şi unităţile administrativ teritoriale au dobândit calitatea de titulari ai dreptului de proprietate privată abia după anul 1991, domeniul privat al acestor subiecte de drept fiind reglementat de dispoziţiile constituţionale, ale Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 215/2001, ce abrogă dispoziţiile Legii nr. 69/1991, şi ale Legii nr. 213/1998.
Aşadar, tribunalul a conchis că, potrivit dispoziţiilor art. 1844, art. 1849 şi art. 1864 pct. 2 C. civ., anterior anului 1991 nu se putea prescrie domeniul lucrărilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii nu puteau fi obiecte de proprietate privată, ci erau scoase afară din comerţ. în consecinţă, posesia necesar a fi exercitată timp de 30 ani pentru a opera prescripţia achizitivă trebuie să poarte asupra unui lucru susceptibil de a fi uzucapat. Or, şi în raport de aceste considerente, nu se poate considera că s-a împlinit termenul de 30 de ani. Art. 1844 C. civ. delimitează domeniul de aplicare al uzucapiunii prin excluderea unor categorii de bunuri şi cum bunul imobil nu se afla în circuitul civil anterior anului 1991, fiind declarat inalienabil, nu se poate dobândi prin uzucapiune.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 3 din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes local, iar, aşa cum rezultă din adresele ce prezintă situaţia juridică a imobilului şi din raportul de expertiză întocmit în cauză, imobilul în litigiu este de uz şi interes public local, făcând parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti şi astfel nu poate constitui obiect al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. H7-A din 15 martie 2012, a respins apelul declarat de apelantul - reclamant C.A. şi de apelanta intervenientă C.F., ca nefondat şi a luat act că apelanţii au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Terenul în litigiu a fost identificat prin expertiza efectuată de expert B.D. ca fiind situat lângă Cimitirul S..
Referitor la titularul actual al dreptului de proprietate asupra terenului, Curtea a avut în vedere că, într-adevăr, dacă dreptul în discuţie a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietăţii, precum uzucapiunea sau ocupaţiunea, se consideră că proba existenţei acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. în ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietăţii printr-un mod derivat şi anume printr-un act juridic translativ de proprietate (inclusiv un act normativ sau unul administrativ), dovada dreptului presupune, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Or, în cauza, faţă de probele administrate, s-a reţinut că nu există nicio asemenea dovadă din care să reiasă persoana fizică sau juridică care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul cererii de chemare în judecată şi în prezent acesta este amenajat ca spaţiu verde, ce intră în categoria bunurilor - domeniu public al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi ale Legii nr. 24/2007, privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane.
Potrivit art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998: „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege". Prin urmare, pentru ca un bun să fie considerat ca făcând parte din domeniul public nu este suficient să aibă o anumită destinaţie, fiind necesar şi să fi fost dobândit legal de unul din subiectele de drept indicate de textul de lege citat.
În condiţiile în care nici autorităţile publice nu au identificat un proprietar al terenului în litigiu, se constată că proprietarul acestuia nu este cunoscut, situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. 1 lit. d) Decretul nr. 111/1951 şi art. 646 C. civ., întrunind condiţiile pentru a fi considerat bun fără stăpân, acesta aparţine statului, fără a se impune şi constatarea respectivei situaţii printr-un act emis de o autoritate în acest sens. Astfel, potrivit art. 1 lit. d) din decret, abrogat în prezent, dar în vigoare la momentul faptului care a generat raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul de proprietate al statului, „sunt considerate bunuri fără stăpân bunurile de orice fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuţi sau absenţi".
De asemenea, s-a reţinut că dreptul de proprietate publică, precum şi cel de proprietate privată asupra unor asemenea bunuri pot aparţine, potrivit art. 3 şi respectiv 4 Legea nr. 213/1998, domeniul public, respectiv privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.
Criteriul de delimitare a domeniului statului de cel al unităţilor administrativ teritoriale, conform art. 3 din acelaşi act normativ şi aplicat prin analogie, este interesul naţional sau local al acestor bunuri.
Or, în cauza de faţă, nu există nicio raţiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi de interes naţional şi deci proprietatea ar aparţine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
De altfel, consecinţa juridică a nerecunoaşterii calităţii de proprietar al terenului în discuţie în persoana pârâtului nu ar consta în consolidarea poziţiei apelanţilor, ci în respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive, compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi nefiind specifică acestei acţiuni.
De asemenea, s-a mai reţinut că, potrivit art. 1890 C. civ., uzucapiunea presupune o posesie utilă, adică neviciată. Posesorul trebuie să posede pentru sine, cu intenţia de a se comporta ca proprietar pe tot termenul prevăzut de lege.
În concepţia C. civ. român, posesia presupune existenţa a două elemente: un element material {corpus), adică faptele materiale de deţinere şi de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârşirea de acte juridice privind dreptul de proprietate, şi un element intenţional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârşeşte actele materiale de deţinere sau de întrebuinţare a lucrului are intenţia de a le face pentru sine, adică aşa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate.
Elementul intenţional al posesiei rezultă din art. 1847 C. civ., care arată că posesia se exercită sub nume de proprietar şi din art. 1853 C. civ., care prevede că în cazul precarităţii nu este posesie „sub nume de proprietar". De asemenea, art. 1854 C. civ. prevede ca elementul intenţional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei. Răsturnarea acestei prezumţii presupune un fapt probatoriu suficient de puternic, condiţie pe care nu o îndeplineşte simpla neînregistrare în evidenţele fiscale (situaţie în care se regăsesc şi unii proprietari).
Aplicând aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, Curtea a reţinut că dacă se poate reţine pe baza declaraţiilor martorilor audiaţi de primă instanţă, D.F. şi I.N., exercitarea posesiei asupra terenului de către reclamant şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru posesie, potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă, în sensul că aceasta nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuităţii, violenţei, clandestinităţii şi echivocului, în schimb posesia nu a fost exercitată timp de 30 de ani.
Astfel, deşi martorul D.F. a arătat că terenul a intrat în stăpânirea lui C.V. aproximativ în 1973, declaraţia sa este contrazisă de un act autentic, în sensul art. 1171 C. civ., care face dovadă până la înscrierea în fals, respectiv cel întocmit de funcţionarul care a consemnat în evidentele cadastrale din anul 1986 că posesor de parcelă la acel moment era Consiliul Popular Sector 1 Bucureşti. Acest aspect este învederat prin adresa din 17 mai 2011 emisă de Primăria municipiului Bucureşti - D.P.S.E.D.P.P..
Sub un alt aspect, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu face parte din proprietatea publică a Municipiului Bucureşti.
Tocmai pentru a fi lămurite contradicţiile existente între adresele emise de Primăria municipiului Bucureşti, care indicau fie că terenul este în domeniul privat al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, fie că face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, în apel au fost solicitate şi obţinute relaţii suplimentare din care rezultă că terenul în litigiu este încadrat în Unitatea Teritorială de Referinţă „V4 - Zona spaţiilor verzi - Spaţii verzi pentru protecţia cursurilor de apă" fiind astfel aplicabile prevederile art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998 cu referire la art. 40 din Legea apelor nr. 107/1996.
De asemenea, s-a reţinut şi faptul că reglementările de circulaţie cuprinse în P.U.G.-ul aprobat prevăd realizarea pe traseul unui pasaj denivelat superior ce va supratraversa Bulevardul Bucureştii Noi; că, pentru această arteră, în zona amplasamentului în discuţie, se propune un prospect de 43 mp, şi că această destinaţie nu este deocamdată efectivă, ci în stadiu de plan/proiect.
Curtea a înlăturat considerentele primei instanţe care vizează imposibilitatea dobândirii anterior anului 1991 a bunurilor proprietate de stat prin uzucapiune, cu motivarea că distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat al statului a fost făcută iniţial de C. civ. care, dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ", a creat un regim juridic preferenţial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincţie nu a mai fost făcută după 1948, Constituţia intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară şi la proprietatea statului. De asemenea, Constituţia din 1952, ca şi cea din 1965 se refereau, în art. 5-9, respectiv art. 6-9, la proprietatea particulară, precum şi la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat şi cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziţie prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărţită în două categorii, publică şi privată, prima fiind imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă.
În aceste condiţii, nu se justifică asimilarea proprietăţii de stat domeniului public din legislaţia anterioară şi supunerea acesteia regimului juridic instituit de C. civ..
Tocmai pentru că legislaţia din perioada 1948-1991 nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunurile deţinute de stat nu puteau avea un asemenea caracter. Din contră, ele s-au aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844 C. civ..
De aceea, admiţând că terenul în litigiu avea aceeaşi destinaţie cu cea din prezent şi la nivelul anului 1991, când au fost reintroduse în legislaţia românească conceptele de proprietate publică şi proprietate privată a statului, prin Constituţia adoptată în acel an, se constată că abia începând cu acel moment el a intrat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale.
S-a conchis, că, întrucât uzucapiunea nu operează prin simpla posesie a bunului în toată perioada prevăzută de lege, ci şi prin exercitarea pozitivă a dreptului de opţiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ, prezintă importanţă regimul juridic al terenului la momentul la care se solicită constatarea dreptului de proprietate în acest mod, şi că, în cauză, nu este îndeplinită nici situaţia premisă a stăpânirii imobilului timp de 30 de ani, aşa cum s-a reţinut anterior.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.A. şi intervenienta C.F., care, după ce au expus soluţiile instanţelor de fond şi apel,şi au făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză, arătând că pârâtul Municipiul Bucureşti a emis adrese contradictorii, au arătat că decizia recurată a fost dată cu greşita aplicare a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
Instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a prevederilor art. 1846, art. 1847 şi art. 1850 C. civ., întrucât apelantul C.A., succesor în drepturi al tatălui sau, defunctul C.V., a făcut dovada posesiei sale legal caracterizate, invocând astfel un mod originar de dobândire a proprietăţii - uzucapiunea.
În cauza, pârâtul Municipiul Bucureşti s-a pretins proprietar, tară însă a dovedi în vreun mod dreptul său şi, mai mult, recunoscând expres că nu cunoaşte cum a devenit proprietar asupra bunului şi nici când.
În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) şi 3 Legea nr. 213/1998, cât şi a prevederilor Decretului nr. 111/1951, deoarece „decretul a fost neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948 care a consacrat principiul recunoaşterii şi garantării proprietăţii."
De asemenea, s-a mai arătat că decizia este şi confuză, în condiţiile în care au fost chemaţi în judecată Municipiul Bucureşti, care îşi alega calitatea de proprietar şi nu statul, astfel încât discuţia despre lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia este străină cauzei; că instanţa de apel a făcut o greşita aplicaţiune a art. 1171 C. civ., întrucât a reţinut că actul întocmit de funcţionarul care a consemnat în evidentele cadastrale din anul 1986 că posesor de parcela la acel moment era Consiliul Popular Sector 1 Bucureşti este de natura a înlătura declaraţiile martorilor şi de a vicia posesia acestora.
Or, acest argument este greşit, deoarece nu este vorba de un act autentic, în sensul art. 1171 din C. civ., ci de o adresa a pârâtului,iar în cauză nu s-a depus de către acesta un extras de carte funciara, care să ducă la concluzia instanţei de apel.
Dimpotrivă, în cauză, apelanţii au depus adresa din 15 septembrie 2008 emisă de O.C.P.I. - singurul în măsura să se pronunţe în domeniul publicităţii imobiliare -din care rezultă ca nu exista nici o înregistrare cadastrală aferentă imobilului.
S-a mai arătat, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1999, dar şi a prevederilor Legii nr. 107/1996, întrucât terenul în litigiu, în suprafaţa de 2.800 mp, nu se învecinează cu niciun lac, a se vedea în acest sens Dosarul 7471/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, astfel încât aplicarea textelor legale din acest act normativ este fundamental greşită.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
A motiva hotărârea presupune că aceasta să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
În speţă, recurenţii invocă faptul că decizia este „şi confuză", întrucât discuţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului este străină cauzei, câtă vreme aceştia au chemat în judecată, în calitate de pârât, Municipiul Bucureşti şi nu Statul român.
Această critică este nefondată, întrucât decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, potrivit art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs,pe de o parte, iar pe de altă parte, instanţa de apel nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român în speţă, aşa cum susţin recurenţii, ci a apreciat că „necunoaşterea calităţii de proprietar a terenului în persoana pârâtului nu ar consta în consolidarea poziţiei apelanţilor, ci în respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive".
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenţi, se constată următoarele:
Prin criticile formulate, recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei recurate, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1846, art. 1847 şi art. 1850 C. civ.; art. 3 şi art. 6 alin. (1) şi 3 Legea nr. 213/1998; art. 1171 din C. civ.; a prevederilor Decretului nr. 111/1951 şi ale Legii nr. 107/1996.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează;
Instanţele de fond şi apel au stabilit situaţia de fapt cu privire la imobilul în litigiu, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, potrivit cărora, faţă de actele şi lucrările cauzei, s-a stabilit că imobilul în litigiu intră în categoria bunurilor ce fac parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, fiind amenajat ca spaţiu verde; că terenul în litigiu, câtă vreme nu s-a identificat un proprietar al acestuia, ar putea fi considerat ca bun rară stăpân, preluat ca atare de către stat, potrivit Decretului nr. 111/1951, tară a se impune şi constatarea respectivei situaţii printr-un act emis de vreo autoritate în acest sens, şi că posesia nu a fost exercitată de către recurenţi timp de 30 de ani.
Faţă de această situaţie de fapt, se constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea corectă a prevederilor Decretului nr. 111/1951, câtă vreme bunul este considerat ca bun fără stăpân, iar preluarea sa de către stat nu poate fi apreciată ca fiind făcută cu încălcarea prevederilor Constituţiei din anul 1948, privind recunoaşterea şi garantarea proprietăţii, întrucât nu s-a dovedit că prin aceasta s-ar fi încălcat dreptul de proprietate al vreunei persoane fizice sau juridice.
Criticile formulate de recurenţi potrivit cărora instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1846, art. 1847 şi art. 1850 C.civ., întrucât reclamantul C.A., în calitate de succesor al tatălui său, C.V., a făcut dovada posesiei legal caracterizate, invocând astfel un mod originar de dobândire a proprietăţii, uzucapiunea, sunt, de asemenea, nefondate.
Astfel, recurenţii au invocat ca mod originar de dobândire a dreptului asupra terenului în litigiu uzucapiunea de 30 de ani, potrivit art. 1890 C. civ..
Uzucapiunii lungi, invocată de recurenţi, nu i se cere, pentru a-şi produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiţii şi anume exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuiau să dovedească recurenţii, care invocă în favoarea lor efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea bunului a fost exercitată pe toată durata respectivă şi că aceasta a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor constitutive, precum şi îndeplinirea tuturor calităţilor cerute de lege pentru ca posesia să fie utilă.
Or, elementul material al posesiei, respectiv actele materiale de stăpânire a bunului pe o perioadă de 30 de ani, nu a fost probat de reclamanţi, astfel cum a constatat şi instanţa de apel, care a reţinut corect că, potrivit art. 1171 C. civ., menţiunile făcute de funcţionarul competent în evidenţele cadastrale, potrivit cărora în anul 1986 posesor de parcelă pentru imobilul în litigiu era Consiliul Popular sector 1-Bucureşti, fac dovada până la înscrierea în fals.
De aceea, câtă vreme recurenţii nu au dovedit stăpânirea efectivă a terenului în litigiu o perioadă de 30 de ani pentru a prescrie achizitiv dreptul de proprietate asupra acestuia, în condiţiile art. 1890 C. civ., celelalte critici vizând faptul că posesia reclamanţilor a întrunit toate condiţiile cerute de lege spre a fi utilă, ad usucapionem, cât şi cele privind aplicarea greşită în speţă a prevederilor Legii nr. 107/1996 apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.
Criticile potrivit cărora decizia recurată este nelegală şi pentru că a fost dată cu încălcarea art. 3 şi art. 6 alin. (1) şi (3) Legea nr. 213/1998, sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a statuat ca în perioada 1948-1991 legislaţia nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunurile deţinute de stat neputând astfel avea un asemenea caracter, şi că, din contră, ele aflându-se în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, erau supuse regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia uzucapiunii şi nu celor speciale instituită de art. 1844 C. civ..
Cu alte cuvinte, s-a reţinut că terenul în litigiu, aflat în proprietatea statului în perioada 1948 - 1991, nu este exclus de la incidenţa normelor generale în materia uzucapiunii, aşa cum era statuat prin art. 1844 C. civ..
Faţă de cele expuse, se constată că soluţia instanţei de apel este legală, câtă vreme reclamanţii nu au făcut dovada unei posesii veritabile, neviciate, pe o perioadă de 30 de ani, potrivit art. 1890 C. civ..
Celelalte critici formulate de recurenţi, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează greşita apreciere a probatoriului administrat în cauză, ceea ce nu se circumscrie niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Faţă de considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. şi intervenienta C.F..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. şi intervenienta C.F. împotriva deciziei nr. 117-A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7463/2012. Civil. Hotarâre care sa tina loc... | ICCJ. Decizia nr. 7457/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
