ICCJ. Decizia nr. 7466/2012. Civil. Conflict de muncă. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7466/2012
Dosar nr. 3098/30/2011
Şedinţa publică din 6 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 3 mai 2011, sub nr. 3098/30/2011, reclamantul R.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B.E. S.A. Timişoara, stabilirea grupei a II-a de muncă, privind activitatea desfăşurată în cadrul unităţii E. S.A. Timişoara şi admiterea acţiunii, conform perioadei lucrate la această unitate, potrivit Carnetului de Muncă seria PC nr. 4092.
Prin Sentinţa civilă nr. 4230/PI din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Timiş a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul R.T., în contradictoriu cu pârâta S.C. B.E. S.A. Timişoara.
Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 175 din 18 ianuarie 2012, a respins recursul declarat de reclamantul R.T. împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul R.T. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B.E. S.A. Timişoara la încadrarea reclamantului, pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1 ianuarie 1990, cât timp a desfăşurat activitatea de lăcătuş montator şi inginer, pentru angajatorul E., în grupa a II-a de muncă.
Din analizarea prevederilor Ordinului nr. 50/1990, rezultă că încadrarea personalului în grupa a II-a de muncă, pentru locurile de muncă enumerate în Anexa 2 la ordin, se realizează de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective, şi anume: nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc., precum şi de durata timpului efectiv lucrat în aceste condiţii, care trebuie să fie de minimum 70% din programul de lucru, atunci când, cu toate măsurile luate de unitate pentru normalizarea condiţiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile (activităţile, meseriile, funcţiile), prevăzute în aceste grupe, depăşeşte nivelul maxim admis prin Normele republicane de protecţie a muncii.
Curtea de apel a constatat că îndeplinirea cerinţelor expuse mai sus nu este probată de către reclamant, care nu a dovedit în concret că a desfăşurat activitate în condiţiile care ar fi permis recunoaşterea grupei a II-a de muncă.
Astfel, din probele administrate în cauză, nu reiese că unitatea angajatoare pentru perioada solicitată a fost încadrată în Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990.
De asemenea, s-a reţinut că reclamantul nu a probat că a prestat activitate pentru care legiuitorul recunoaşte beneficiul acordării grupei a II-a de muncă, conform dispoziţiei legale anterior menţionate, respectiv că se încadrează în categoriile de personal care a lucrat efectiv la locurile de muncă şi a desfăşurat activitate conform prevederilor Anexei II din Ordinul nr. 50/1990, iar durata timpului efectiv lucrat a fost de minimum 70% din programul de lucru.
Prin urmare, instanţa de judecată nu poate, doar pe baza susţinerilor reclamantului, să dispună încadrarea unui salariat în grupa a II-a de muncă, decât dacă se probează de către reclamant îndeplinirea condiţiilor anterior enunţate.
Într-adevăr, conform Deciziei nr. 258 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, aplicarea Ordinului nr. 50/1990 nu se poate restrânge numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului în lipsa unei dispoziţii exprese a organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior, însă motivarea instanţei s-a raportat la o altă situaţie de fapt, decât cea din prezenta cauză, respectiv la includerea, ulterior, a activităţii desfăşurate de către reclamant în dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, ca urmare a modificărilor aduse actului normativ. Această situaţie nu se regăseşte în acţiunea pendinte, funcţia de lăcătuş nefiind încadrată, ulterior prin modificările Ordinului nr. 50/1990, în activităţile pentru care se recunoaşte grupa a II-a de muncă, iar pentru funcţia de inginer activitatea trebuia să se desfăşoare în domeniile de activitate expres prevăzute în Anexa nr. II.
În concluzie, instanţa de recurs a constatat că nu au fost dovedite ca fiind îndeplinite condiţiile în baza cărora se acordă beneficiul grupei a II-a de muncă, respectiv condiţiile de muncă în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea şi durata de timp de minim 70% din programul de lucru.
Faptul că alţi salariaţi ai unităţii pârâte au obţinut încadrarea în grupa a II-a de muncă prin hotărâri judecătoreşti nu este de natură să justifice admiterea acţiunii pendinte, întrucât instanţa de judecată trebuie să se pronunţe prin raportare la probele administrate în fiecare cauză, ţinând cont de împrejurările specifice fiecărei speţe.
Or, prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a dovedit că întruneşte cerinţele impuse de dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990 pentru a fi încadrat în grupa a II-a de muncă pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1 ianuarie 1990, aşa cum a reţinut în mod corect şi prima instanţă.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea de Apel Timişoara a constatat că pretenţiile reclamantului referitoare la încadrarea în grupa a II-a de muncă pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1 ianuarie 1990 sunt neîntemeiate, iar hotărârea recurată este temeinică şi legală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.T., reiterând cererile şi susţinerile formulate în cursul procesului.
La termenul de judecată din data de 6 decembrie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere următoarele considerente:
Decizia pronunţată de curtea de apel nu se încadrează în dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., care reglementează expres ce hotărâri sunt supuse recursului şi anume: hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
În speţă, decizia atacată este o hotărâre pronunţată în soluţionarea unui recurs, care este irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului, pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 299 C. proc. civ.
Mai mult, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, iar, din acest motiv, aceasta apare ca o soluţie inadmisibilă.
Normele procedurale privind sesizarea organelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
Prin urmare, hotărârea supusă recursului, fiind irevocabilă, nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului şi, faţă de considerentele mai sus expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul R.T. împotriva Deciziei nr. 175 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 7386/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7470/2012. Civil → |
---|