ICCJ. Decizia nr. 7524/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7524/2012
Dosar nr. 26969/3/2008
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2008 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii I.V.N., I.E.R., I.A., T.S., T.J., T.A., S.V.V., M.J., T.C., T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G., B.A.G., I.H.N., I.N.R., I.A., I.D.R., I.E., au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, L.F., L.D., M.M., M.P., G.A., G.V., L.G., C.L.V., C.C., S.C., P.C., M.T., S.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:
-să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Bucureşti, str. P.G.D.M.;
-să dispună obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului situat în Bucureşti, str. P.G.D.M., compus din teren în suprafaţa de cca 835 m.p. şi construcţia situată pe acest teren, compusă din demisol, parter, două etaje şi mansarda, magazie şi garaj, fiecare dintre pârâţi corespunzător părţii din imobil pe care o deţine, potrivit regulilor revendicării prin comparare de titluri.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că imobilul ce formează obiectul litigiului a fost dobândit de autorii lor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare al Tribunalului Ilfov din 13 iunie 1945. În baza Legii nr. 10/2001, au formulat cerere de restituire a imobilului către Primăria Municipiului Bucureşti, ce a format obiectul notificării din 13 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului şi, numai în subsidiar, acordarea de despăgubiri în echivalent sau băneşti. Primăria nu a dispus în niciun fel asupra cererii lor, deşi dosarul a fost completat cu toate actele doveditoare, nesoluţionarea acesteia într-o perioadă de peste 7 ani echivalând cu refuzul de restituire a bunului, iar conduita imputabilă a entităţii notificate îi îndreptăţeşte să îşi valorifice acest drept pe calea prezentei acţiuni.
Totodată, au mai arătat reclamanţii, vânzarea de către stat a imobilului către terţi, vânzare anterioară asigurării unei despăgubiri echitabile pentru încălcarea dreptului lor de proprietate, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe parcursul procesului, a decedat reclamanta T.S., fiind introduşi în cauză moştenitorii acesteia - M.A.R. şi M.C.
Prin sentinţa civilă nr. 1497 din data de 07 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii pentru nerespectarea principiului unanimităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia tardivităţii, ca neîntemeiate, a admis excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, a respins această cerere ca lipsită de interes, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare, a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a SCA L.A. cu privire la reclamanta M.J.H., Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât, prin procura judiciară autentificată din 29 iunie .2001 de Ambasada României la Buenos Aires, aceasta a mandatat-o pe fiica sa, L.N.M. să efectueze toate formalităţile necesare pentru obţinerea în natură sau despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 a tuturor bunurilor care au fost preluate de Statul Român. Fiica reclamantei, la rândul sau, a mandatat-o pe L.H.M. pentru recuperarea proprietăţilor mamei sale din România.
De asemenea, potrivit procurii speciale, reclamanta i-a mandatat pe L.E.M. şi L.M.D. să o reprezinte pentru luarea măsurilor necesare pentru recuperarea proprietăţilor ce i-au aparţinut în România, atât în procedura administrativă, cât şi judecătorească. S-a prevăzut în mod expres că aceştia sunt mandataţi să o reprezinte pe reclamantă în Dosarul nr. 26969/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civila, ce formează obiectul cauzei de faţă.
Pe de altă parte, la dosarul cauzei a fost ataşată şi împuternicirea avocaţială întocmită în baza contractului de asistenţă juridică din 08 iulie 2008.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a tuturor reclamanţilor, tribunalul a reţinut că, potrivit certificatelor de moştenitori şi actelor de stare civilă aflate la dosar, calitatea procesuală activă a acestora a fost pe deplin dovedită, aşa încât excepţia este neîntemeiată.
Întrucât excepţia inadmisibilităţii întemeiată pe nerespectarea regulii unanimităţii a fost invocată ca urmare a nedovedirii de către o parte din reclamanţi a calităţii lor de moştenitori ai foştilor proprietari şi întrucât aceste susţineri ale pârâţilor au fost constatate de instanţă ca neîntemeiate, s-a respins şi această excepţie ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive invocată de Municipiul Bucureşti, instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată întrucât, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, nu toate apartamentele situate în imobilul revendicat au fost înstrăinate către chiriaşi, în prezent părţi din imobilul construcţie şi din teren, fiind in proprietatea Municipiului Bucureşti.
Referitor la excepţia de tardivitate a cererii de revendicare, tribunalul a respins această excepţie ca neîntemeiată, întrucât motivele invocate în susţinerea excepţiei reprezintă în fapt apărări de fond.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere având cu obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de la reclamanta M.J.H. şi de la autorii celorlalţi reclamanţi în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestui act normativ, reprezintă imobile preluate in mod abuziv imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950. Or, întrucât prin voinţa legiuitorului a fost declarată ca abuzivă orice preluare efectuată în temeiul acestui decret, solicitarea reclamanţilor de a se constata nevalabilitatea titlului statului este lipsită de interes.
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a cererii în revendicare, tribunalul a constatat ca acesta este întemeiată pentru următoarele motive:
Imobilul revendicat în cauza face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin Decretul nr. 92/1950, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, aflându-se în prezent parte în proprietatea statului, parte fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriaşi.
Tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare, introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unităţii deţinătoare (pârâtul Municipiul Bucureşti), cât şi în ipoteza în care este îndreptată împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel de acţiuni impune, arată instanţa de fond, a se analiza dacă, în primul rând, reclamanţilor li se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanţă şi dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, ce garantează protecţia dreptului de proprietate.
În esenţă, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., atunci când accesul unui justiţiabil la un Tribunal este limitat prin jocul dispoziţiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricţionare nu este incompatibilă cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie, dacă sunt întrunite următoarele trei condiţii: 1) restricţionarea să nu atingă substanţa dreptului; 2) restricţionarea să urmărească un scop legitim; 3) să exist un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Analizând fiecare condiţie în parte, tribunalul a concluzionat că reglementarea procedurii administrative de restituire, corelată cu suprimarea acţiunii în revendicare de drept comun, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful din Convenţie.
Cât priveşte posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, Tribunalul a reţinut că, pentru interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în practica Curţii europene s-au degajat câteva principii, care duc la concluzia că textul priveşte protecţia oricăror bunuri, atât corporale cât şi incorporale, inclusiv creanţele, cu condiţia să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice şi a speranţelor legitime, ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă, în acest ultim caz fiind necesar ca interesul patrimonial să aibă o bază suficientă în dreptul intern, în sensul de a fi confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită.
Pentru problema analizată, prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, este important că acest art. nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, în cazul Legii nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent şi a unor termene relativ scurte pentru desfăşurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acţiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietăţii. În aprecierea Tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerinţa are caracter legitim şi nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Astfel, Tribunalul a reţinut că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât şi în raporturile cu statul însuşi, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.
Pe de altă parte, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, adică Legea nr. 10/2001, conform principiului specialia generalibus derogant, aşa încât tribunalul a retinut, în concluzie, că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii şi pârâta S.C.
Prin decizia nr. 175/A din 07 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamanţilor, s-a anulat hotărârea atacată şi s-a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Prin aceeaşi decizie, s-a respins, ca lipsit de interes, apelul pârâtei.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, Curtea a constatat că prin acesta se solicită modificarea în parte a sentinţei civile nr. 1497 din data de 07 octombrie 2010, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a excepţiei inadmisibilităţii întemeiată pe nerespectarea regulii unanimităţii.
Pârâta, care a obţinut câştig de cauză în primă instanţă, respingându-se acţiunea formulată împotriva sa în temeiul excepţiilor lipsei de interes, primul capăt de cerere, şi al inadmisibilităţii, cel de-al doilea capăt de cerere, nu mai avea interes să atace decizia. Astfel, aceasta se putea apăra numai prin formularea întâmpinării, conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul căreia să invoce toate apărările pe care le considera de cuviinţă, potrivit art. 115 C. proc. civ.
Mai mult, având în vedere că cel puţin o parte a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare, în cazul anulării sentinţei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., instanţa de apel nu putea să treacă la analizarea criticilor formulate împotriva soluţionării de către prima instanţă a acestor excepţii, nici în cazul în care constata că în mod greşit prima instanţă nu a analizat fondul cauzei.
Pârâta, în cazul în care va fi nemulţumită de soluţia ce se va pronunţa în rejudecare, dacă această soluţie îi va fi nefavorabilă, va avea posibilitatea să critice la acel moment modul de soluţionare a acestor excepţii.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, curtea a constatat că acesta este fondat.
Astfel, s-a reţinut că, în mod nelegal, au fost admise excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare.
Referitor la excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului, curtea a constatat că acest petit nu constituie în realitate un capăt de cerere de sine stătător, ci reprezintă justificarea accesorie capătului de cerere propriu zis, şi anume, revendicarea imobilului.
Reclamanţii pretind că sunt proprietarii neposesori ai imobilului, că le-a fost preluat în fapt imobilul fără a exista un titlul valabil şi că astfel pârâţii persoane fizice nu pot pretinde că au un titlu de proprietate care să li se poată opune.
Astfel, este neîntemeiată excepţia lipsei de interes a formulării unei astfel de cereri, interesul reclamantului existând în contextul acţiunii în revendicare formulate în cadrul prezentului litigiu.
Faptul dacă există sau nu un titlu valabil de preluare a imobilului de către stat reprezintă o primă condiţie care trebuie verificată în cadrul determinării dacă este sau nu întemeiată acţiunea în revendicare.
Nu se poate susţine în mod întemeiat lipsa de interes a pretenţiei privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, raportat la faptul că prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt declarate, în sensul acestei legi, imobile preluate în mod abuziv imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât noţiunea de preluare abuzivă, aşa cum este definită de această lege, include atât imobilele preluate cu titlu, cât şi imobilele preluate fără titlu.
Or, interesul reclamanţilor este în directă legătură cu formularea acţiunii în revendicare, în cadrul căreia, aşa cum s-a reţinut anterior, reclamantul pretinde că i-a fost preluat în fapt imobilul fără a exista un titlu valabil şi că astfel pârâţii persoane fizice nu pot pretinde că au un titlu de proprietate care să i se poată opune.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.”
Astfel, acţiunea în revendicare formulată împotriva chiriaşilor cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun reprezentat de C. civ., dar şi prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, precum şi împrejurarea că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul său, de un bun în sensul Convenţiei şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. S-a reţinut, totodată, că Legea nr. 10/2001 nu asigură aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenţiei în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României.
Or, verificarea acestor aspecte este o problemă ce ţine de fondul litigiului, iar nu de admisibilitatea acţiunii în revendicare.
În consecinţă, ţinând cont că intimaţii pârâţi M.M. şi M.P., prin întâmpinarea formulată la data de 3 februarie 2011, cât şi apelanţii reclamanţi, în cadrul concluziilor orale, au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, curtea a admis apelul reclamanţilor, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul Bucureşti, prin Primar General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. şi L.F.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În esenţă, critică hotărârea pentru greşita admitere a apelului reclamanţilor, arătând că C.E.D.O. şi-a schimbat în mod evident practica cu privire la restituirea în natură către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv, această schimbare fiind ilustrată în cauza Matieş contra României şi subliniată în cauza pilot Atanasiu împotriva României. Astfel, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai e posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Prin recursul declarat de pârâţii M.M. şi M.P., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei atacate, în sensul menţinerii ca legale şi temeinice a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti.
Arată pârâţii că soluţia instanţei de apel de constatare ca neîntemeiată a excepţiei lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului încalcă principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 C. proc. civ., sub aspectul faptului că posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului este conferită de lege exclusiv reclamantului, nicidecum instanţei, care nu poate face altceva decât să aprecieze asupra acestui obiect, astfel cum a fost el fixat de reclamant. Astfel, reclamanţii au formulat atât un capăt de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, cât şi un capăt de cerere în revendicare, prin comparare de titluri. Dacă pe fondul cererii în revendicare, instanţa nu putea face altceva decât să analizeze titlurile de proprietate ale părţilor, atunci reclamanţii nu aveau niciun interes, niciun folos practic, să formuleze şi un capăt distinct de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
De asemenea, pârâţii apreciază că soluţia instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul reţinerii ca neîntemeiate a excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare. Se arată, astfel, că instanţa de apel îşi motivează soluţia pe aspectul inadmisibilităţii printr-o interpretare trunchiată a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, fără a ţine seama de faptul că revendicarea întemeiată pe art. 480 C. civ., promovată ulterior declanşării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât s-ar încălca principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală.
Pârâţii G.A. şi G.V. au invocat ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi ca nefondat.
În motivarea recursului arată că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (21) din Legea nr. 10/2001. În esenţă, consideră că soluţia instanţei de fond de respingere a acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes este corectă, o eventuală constatare a nevalabilităţii titlului statului neavând relevanţă pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, întrucât nu poate conduce la admiterea acesteia.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, aceşti pârâţi arată că soluţia curţii de apel este, de asemenea, nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu aplicarea greşită a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Prin recursul declarat de pârâta S.C., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei pronunţate de tribunal.
În esenţă, pârâta critică hotărârea instanţei de apel pentru aplicarea şi interpretarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în soluţionarea excepţiei lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a prevederilor dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în soluţionarea capătului de cerere privind acţiunea în revendicare.
Recursurile formulate de pârâţii L.M., U.V. (întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.), C.L.V., C.T.C.C. (întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), L.D. şi L.F. (întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.), cuprind, în esenţă, aceleaşi critici, referitoare la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legilor nr. 213/1998 şi nr. 10/2001, precum şi a jurisprudenţei C.E.D.O. şi a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Se solicită, astfel, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei instanţei de fond.
Analizând recursurile, prin prisma criticilor formulate şi a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:
Întrucât criticile formulate de pârâţi vizează, în general, greşita aplicare şi interpretare a prevederilor Legilor nr. 213/1998 şi nr. 10/2001, precum şi a jurisprudenţei C.E.D.O. şi a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încadrându-se, astfel, în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi analizate împreună.
Deşi, prin recursurile declarate, o parte din recurenţi au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestor motive de nelegalitate, vizând tot o aplicare greşită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună cu susţinerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenţi.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei interesului reclamanţilor de a solicita constatarea nevalabilităţii titlului statului, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că aceştia au dovedit un interes legitim, personal, născut şi actual, pe de o parte, prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, iar pe de altă parte, întrucât de modalitatea de soluţionare a acestui capăt de cerere depinde cel privind revendicarea imobilului.
Astfel, sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, se reţine că instanţa de fond, fiind învestită cu o cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi o cerere de revendicare, prin care reclamanţii au invocat, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului ce face obiectul acţiunii, are atributul de a examina valabilitatea titlului statului.
Se constată, astfel, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la proprietarii săi şi că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment.
Art. 8 al Constituţiei României din anul 1948 recunoştea şi garanta, în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 şi 11, prevăzând anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară. În condiţiile acestor texte constituţionale, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situaţie nu se încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11 din legea fundamentală de la acea dată.
Acest atribut al instanţei de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competenţă a instanţei a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).
Din moment ce art. 6 din Legea nr. 213/1998 recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiţie având acest obiect este perfect admisibilă, neavând relevanţă dacă ea este alăturată unei acţiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincţie nu este impusă de textul legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare, e ste de observat că instanţa de apel a interpretat corect raportul juridic dedus judecăţii.
Reţinându-se că acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă a fost introdusă de reclamanţi la data de10 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat, în mod legal, că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă, raportul dintre legea generală şi legea specială fiind stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant, dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Pornind de la acest raţionament instituit în practica instanţei supreme, acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care s-a formulat notificare şi, fie a fost emisă, fie nu s-a emis dispoziţie sau decizie motivată de soluţionare, pentru cazurile în care nu s-a soluţionat notificarea, în aplicarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a acordat prioritate legii speciale.
Acţiunea în revendicare formulată împotriva chiriaşilor-cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, în raport de dreptul comun reprezentat de C. civ., precum şi prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială.
Cum corect a reţinut şi instanţa de apel, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în condiţiile în care reclamanţii se prevalează, la rândul lor, de un „bun" în sensul Convenţiei şi trebuie să li se asigure accesul la justiţie.
Problema dacă prioritatea poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, dacă această acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconcordanţa dintre legea specială şi Convenţie, se poate desluşi, de principiu, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti, reţinând corect admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Rezultă, aşadar, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi, constatând că prima instanţă, respectiv tribunalul, a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, a anulat hotărârea atacată cu apel şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.
Pentru considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul Bucureşti, prin Primar General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. şi L.F. împotriva deciziei nr. 175/A din 07 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii M.M., M.P., G.A., G.V., Municipiul Bucureşti, prin Primar General, S.C., L.M., U.V., C.L.V., C.T.C.C., L.D. şi L.F. împotriva deciziei nr. 175/A din 07 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7527/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7496/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
