ICCJ. Decizia nr. 7543/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7543/2012
Dosar nr. 574/30/2010
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 29 ianuarie 2010, reclamantul K.L. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente exproprierii în cuantumul stabilit prin procesul-verbal din data de 09 aprilie 2008, respectiv 350 euro/mp, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Timişoara, str. L., nr. 11/B, înscris în CF nr. AA Timişoara, imobil în care a dorit să investească, pentru a consolida şi pentru a efectua extinderea construcţiei pe suprafaţa de 2897 mp, aferentă imobilului.
Cu acea ocazie, a fost înştiinţat de către lucrători ai Serviciului Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara - că acest imobil a fost propus spre expropriere, intrând în raza de proiectare a Bulevardului S., prin realizarea în partea de sus a oraşului a unor descărcări radiale, cum ar fi realizarea B-dului S., prevăzută în Planul Urbanistic General al Municipiului Timişoara, aprobat prin HCL nr. 457/2002, prelungit cu HCL nr. 139/2007, precum şi Planul Urbanistic Zonal nr. BB/1998, astfel ca nu a mai primit acceptul de a efectua minimale reparaţii la imobil, aceste deteriorându-se considerabil, iar planul său de dezvoltare imobiliară pe suprafaţa de 2897 mp nu a primit aprobările necesare, orice demers al său fiind oprit.
A fost astfel nevoit să abandoneze acest imobil, convins fiind că în cel mai scurt timp se vor întocmi actele de expropriere. A făcut nenumărate adrese către Primăria Municipiului Timişoara, pentru a urgenta această procedură şi pentru a se concretiza despăgubirea acordată în favoarea sa, pentru un fapt deja împlinit, respectiv exproprierea de fapt ce a intervenit în urmă cu 2 ani. A primit răspunsuri evazive şi fără eficienţă.
La data de 09 aprilie 2008 au fost anunţaţi că s-a finalizat raportul de expertiză privind evaluarea terenului ce urma a fi expropriat şi au fost invitaţi la negocierea preţului de vânzare a terenurilor vizate a fi expropriate. În urma expertizei, s-a stabilit că pentru terenul reclamantului, preţul convenit a fost de 350 euro/mp. A fost de acord cu această sumă şi a solicitat ca plata să se facă în RON, la data efectuării plăţii. Comisia de negociere din partea Primăriei Timişoara a fost în unanimitate de acord. Tot cu această ocazie s-a stabilit ca plata să fie efectuată până în luna decembrie 2008. Acest fapt nu s-a realizat - mai mult, a primit adrese privind propuneri de efectuare a unui schimb imobiliar.
A arătat că prin modul în care autoritatea publică locală se comportă, demonstrează un abuz evident de autoritate în sensul că, incluzând terenul în planul de sistematizare al oraşului nu mai permite efectuarea de activităţi private pe terenurile proprietarilor, dar nici despăgubirile aferente unei exproprieri legale nu le efectuează.
Instanţa este obligată să intervină şi prin forţa hotărârilor pe care le pronunţă să oblige autorităţile locale să efectueze formalităţile de plată a despăgubirilor aferente exproprierii.
Având în vedere starea de fapt existentă, o expropriere de fapt, fără plata echivalentă exproprierii, a apreciat că sediul legal al acesteia se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi cele ale Legii nr. 198/2004, privind măsurile prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional şi local.
Între părţi s-a stabilit modul de transfer al terenului de la reclamant la pârâtă, respectiv prin act autentic de vânzare-cumpărare. S-a stabilit de asemenea şi preţul, respectiv 350 euro/mp. Având în vedere că părţile au convenit toate elementele necesare transferului dreptului de proprietate, instanţa de judecată este în măsură să dispună, în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994 obligarea pârâtei la emiterea hotărârii de expropriere şi plata aferentă despăgubirilor stabilite.
Terenul deţinut de către reclamant a fost inclus în planul de sistematizare al Municipiului Timişoara - fiind proiectat Bulevardul S. - astfel fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 33/1994 - privind imobilele de utilitate publică, precum şi cele prevăzute de art. 8 din această lege.
Prin raportare la art. 24, 25, 27 din Legea nr. 33/1994, instanţa, în speţa de faţă nu mai poate interveni sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, acestea fiind stabilite de către părţi prin procesul verbal din data de 09 aprilie 2008.
A solicitat în temeiul art. 30 raportat la art. 28 din Legea nr. 33/1994, stabilirea termenului de plată al despăgubirilor, iar acesta să nu fie mai mare de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Acţiunea a fost continuată de către K.V., P.M.V. şi S.I.M., succesoarele în drepturi ale reclamantului, decedat în timpul procesului, conform certificatului de calitate de moştenitor din 01 septembrie 2010 a B.N.P. T.E. din Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 1798 din 28 martie 2011 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis acţiunea precizată formulată de petiţionarul expropriat L.K. – şi continuată de moştenitorii săi legali K.V., P.M.V. şi S.I.M. – în contradictoriu cu pârâtul exproprietar Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul exproprietar la plata către reclamanţi a sumei echivalentă în RON a 1.013.950 euro reprezentând contravaloarea celor 2897 m.p. înscrişi în CF nr. AA Timişoara nr. top. XX, imobil supus procedurii speciale a exproprierii.
Pârâţii au mai fost obligaţi să le plătească reclamanţilor suma de 12.000 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței s-au reținut următoarele.
Dreptul la despăgubiri a fost probat cu extrasul din procesul-verbal al şedinţei Comisiei de negociere cu terţii, constituită în baza HCL nr. 275/2007, a Municipiului Timişoara, din 09 aprilie 2008 prin care s-a stabilit în favoarea proprietarului expropriat L.K. pentru terenul în suprafaţă de 2897 mp, situat în Timişoara str. L. nr. 11/B, înscris în CF AA Timişoara, suma de 350 euro/mp, urmând ca preţul total să fie achitat până la sfârşitul anului 2008, conform solicitării persoanei expropriate şi acordului comisiei, astfel cum au fost consemnate în procesul-verbal menţionat, împrejurări confirmate şi prin întâmpinarea pârâţilor Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local Municipal Timişoara, din 09 aprilie 2010, în care s-a menţionat expres că imobilul (reclamantului L.K.) a fost propus pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică, intrând în raza de proiectare a Bulevardului S., prin realizarea în partea de sud a municipiului a unor descărcări radiale, prevăzute în Planul Urbanistic General al Municipiului Timişoara aprobat prin HCL nr. 157/2002 şi HCL nr. 139/2007, precum şi Planul Urbanistic Zonal nr. BB/1998.
În acest context, tribunalul nu a primit apărarea pârâtului Municipiul Timişoara prin Primar privind neacordarea despăgubirilor convenite cu decedatul reclamant L.K., astfel cum au fost stabilite la Comisia de negociere cu terţii din cadrul Municipiului Timişoara, la 09 aprilie 2008, întrucât, în cadrul şedinţei comisiei de negocie din data de 19 iunie 2009 s-a hotărât că datorită lipsei banilor din bugetul local pentru achiziţionarea de imobile, reclamantului să i se propună un schimb de terenuri, cât timp reclamantul nu a participat la respectiva şedinţă şi nu şi-a dat acordul în acest sens, iar atunci când i s-a solicitat acordul în scris referitor la un alt teren intravilan, echivalent ca valoare cu terenul proprietatea acestora, propunerea din 16 iulie 2009 nu a fost de asemenea acceptată de reclamant, pentru a se da eficienţă prev. de art. 969 C. civ., noii propuneri.
Nu a putut fi primită nici susţinerea aceluiaşi pârât că toate achiziţiile de terenuri care au fost negociate nu au putut fi finalizate prin adoptarea unei hotărâri de Consiliu Local, deoarece din data de 08 aprilie 2008 a fost publicată în M. Of. nr. 276, O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar care, în art. 2 alin. (1), a prevăzut că: „autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 1 li se interzice achiziţionarea de imobile, aparatură electrocasnică, aparate de telecomunicaţii pentru birouri, astfel cum sunt clasificate în H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, precum şi imobile, autoturisme, aparate de aer condiţionat şi aparate audiovideo”, pentru anul 2008, respectiv publicarea Legii nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, abia în 27 februarie 2009 şi adoptarea bugetului local doar în 24 martie 2009, prin HCL nr. 99 din 24 martie 2009, prevederile O.U.G. nr. 37/2008 coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) ale O.U.G. nr. 223/2008 statuând că „ordonatorii principali de credite ai autorităţilor şi instituţiilor publice, indiferent de modul de finanţare şi subordonare a acestora, au obligaţia să prevadă în proiectul de buget pe anul 2009 cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu cel puţin 15% mai mici decât cele aprobate pentru anul 2009 pentru această natură de cheltuieli”, pârâtul arătând că în bugetul local pe anul 2009 nu au fost asigurate surse de finanţare pentru achiziţionarea de imobile, toate aceste prevederi şi susţineri fiind irelevante pricinii cât timp între părţile litigante s-a încheiat o convenţie în înţelesul art. 969 C. civ., a cărei modificare nu a fost acceptată de reclamant iar despăgubirile pretinse de acesta nu vizează un bun dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2008, imobilul teren proprietatea reclamantului decedat fiind supus procedurii speciale de expropriere configurată de Legea nr. 198/2004 (abrogată pe durata derulării activităţii jurisdicţionale pendinte, prin Legea nr. 255/2010), iar despăgubirile au fost cuantificate la nivelul sumei de 1.013.950 euro, cu acordul subiecţilor implicaţi în operaţiunea de exproprieri în condiţiile de exigenţă ale art. 6 apartenent Legii nr. 198/2004, în versiunea în vigoare la epoca cuantificării, care se verifică a fi data de 09 aprilie 2008.
Împotriva sentinței menționate anterior au declarat apel pârâţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 21 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 28 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul K.L. şi continuată de reclamanţii K.V., P.M.V. şi S.I.M., faţă de pârâţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Cei trei intimaţi reclamanţi, în calitate de moştenitori legali ai reclamantului K.L., sunt şi astăzi proprietarii tabulari ai terenului de 2897 mp înscris în CF AA Timişoara nr. top. YY, care constituie obiect de interes pentru Municipiul Timişoara, respectiv pentru realizarea lucrărilor de interes public pentru extinderea drumului de intrare în oraş, sens în care a fost inclus – alături de alte terenuri învecinate – într-o strategie de dezvoltare viitoare aprobată prin HCL nr. 325/2005.
La data de 09 aprilie 2008 reprezentanţii Comisiei de negocieri cu terţii au negociat cu reclamantul iniţial K.L. şi cu alţi proprietari ai terenurilor din zonă, în vederea stabilirii de comun acord a preţului pe mp pentru terenurile ce urmau a fi expropriate, reclamantului fiindu-i propus un preţ de 350 euro/mp care însă nu a mai putut fi plătit dintr-o cauză mai presus de voinţa părţilor, respectiv apariţia H.G. nr. 37/2008 care a interzis instituţiilor publice achiziţionarea de bunuri şi imobile astfel cum ele sunt clasificate prin H.G. nr. 2139/2004, şi terenurile de genul celui în litigiu făcând obiectul acest act normativ.
Prin urmare, negocierile nu au putut fi legalizate prin adoptarea unei hotărâri de consiliu local, situaţie în care, indiferent de acest lucru şi de contextul economic actual, reclamanţii se consideră totuşi îndreptăţiţi la admiterea acţiunii şi la primirea sumei ce a fost promisă ca preţ autorului lor în drepturi pentru terenul pe care ei consideră că nu-l mai pot valorifica în vreun fel.
Curtea a constatat că aceste susţineri nu sunt legal justificate pentru următoarele considerente.
La data introducerii acţiunii, 29 ianuarie 2010, regimul legal al exproprierilor era guvernat de Legea nr. 198/2004 (în partea ce priveşte metodologia procedurii prealabile exproprierii) şi de Legea nr. 33/1994 – legea cadru în materie de expropriere.
Ambele legi vorbesc, într-adevăr, de necesitatea stabilirii unei juste şi prealabile despăgubiri pentru imobilele ce fac obiectul exproprierii – exigenţă care este în acord cu dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ., sub care a debutat acţiunea dar şi cu art. 1 al Protocolului 1 (adiţional) la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - însă nu aceasta este premisa esenţială a admisibilităţii pretenţiilor reclamanţilor, ci faptul dacă terenul al cărui proprietari sunt, făcea sau nu la data înregistrării acţiunii, obiectul exproprierii despre care se vorbeşte, or, din acest punct de vedere, nici o probă a dosarului nu îndreptăţeşte la constatarea unei astfel de operaţiuni juridice.
În fapt, deşi terenul proprietatea reclamanţilor, ca şi alte terenuri învecinate, au fost incluse într-o strategie de dezvoltare urbană în viitor (moment ce se dorea a fi apropiat de cel al debutului negocierilor pentru stabilirea eventualului preţ, fapt ce a avut loc în 09 aprilie 2008), aceasta a rămas suspendată sine diae întrucât, din raţiuni obiective şi necesare ce ţin de contextul economico-financiar dificil actual, această strategie nu a fost urmată în plan legislativ de adoptarea cadrului legal pentru înfăptuirea exproprierii.
În concret, emiterea actului administrativ de expropriere nu a mai avut loc şi nici nu a fost adoptată vreo hotărâre de Consiliul Local al Municipiului Timişoara în temeiul Legii nr. 33/1994 şi al Legii nr. 215/2001 prin care să se dispună măsura exproprierii, după cum, nici instanţa de judecată nu a fost chemată să decidă o astfel de măsură, astfel încât, în realitate, procedura exproprierii nu a fost legal declanşată.
În atare condiţii, nu se poate considera că reclamanţii sunt în pericol iminent de a fi lipsiţi în mod abuziv de proprietatea lor fără o prealabilă şi justă despăgubire la care legea obligă.
Faptul că există un disconfort în valorificarea terenului din cauza menţinerii strategiei de dezvoltare urbană ce vizează şi acest teren nu poate duce la concluzia că prin existenţa acestei strategii ei sunt deja lipsiţi total şi absolut de prerogativele dreptului lor de proprietate astfel încât să fie despăgubiţi cu suma ce reprezintă contravaloarea acestui bun – astfel cum se solicită prin acţiune – de care nu au fost, nu sunt şi nu există riscul de a fi deposedaţi în viitorul apropiat.
Împrejurarea că preţul terenului a făcut obiectul unor negocieri între părţi la data de 09 aprilie 2008, deşi importantă în adoptarea strategiei de urmat în eventualitatea unei exproprieri, nu semnifică angajamentul instituţiilor pârâte de a se obliga juridiceşte, fapt care ar fi fost realizat doar dacă negocierea ar fi fost urmată de o hotărâre a autorităţilor locale prin care ele să-şi asume o astfel de obligaţie în contextul debutului conform al procedurilor de expropriere, eveniment care însă nu a avut loc până în prezent.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii K.V., P.M.V. şi S.I.M., criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanța de apel a statuat faptul ca in lipsa resurselor financiare necesare, autorului actualilor reclamanţi i s-a propus un schimb de terenuri echivalente, fiind invitat prin Comisia de negociere din 19 iunie 2009 sa-şi exprime acordul scris, fapt ce nu concorda cu realitatea. Prima instanţa de fond a analizat in raport cu probele existente dacă această expropriere de fapt exista, concluzionând ca prin limitarea drepturilor proprietarilor asupra imobilului lor, practic s-a manifestat o expropriere de fapt, şi drept consecinţa a apreciat dreptul reclamanților la despăgubiri in cuantum de 350 euro/mp, valoare stabilita de părți. Instanţa de apel a nesocotit aspectele de drept desăvârșite odată cu judecarea in prima instanţa. Instanţa putea să analizeze în fond cauza sub aspectul dovezilor propuse şi administrate de instanţa sub aspectul existentei exproprierii de fapt invocata ca existenta de către reclamanţi. Instanţa de apel nu avea posibilitatea de a mai analiza dreptul reclamanţilor la despăgubiri, deoarece acest drept a fost confirmat de instanţa de fond cu ocazia analizării dosarului şi in limita motivelor de apel. Or, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 33/1994 care stabileşte termenul de plata a despăgubirilor.
Instanţa a acordat un beneficiu paratei care şi-a invocat propria culpă. Deşi instanţa de apel constata ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului a fost nesocotit de autorităţile locale şi ca acest drept este limitat de dispoziţiile ilegale ale autorităţilor, instanţa apreciază ca reclamanţii nu au un drept la despăgubiri motivat de lipsa unei hotărâri adoptate de parata de acordare a acestor despăgubiri.
Hotărârea instanţei de apel nu este motivata in condiţiile art. 261 C. proc. civ. nefiind motivată în drept. Respingerea pretenţiilor reclamanţilor privind plata despăgubirilor solicitate nu este justificată de instanță prin indicarea prevederilor contrare susţinerilor formulate. Instanţa a transferat obiectul judecaţii clar şi neechivoc exprimat într-o altă sferă a procedurii contestării valorii despăgubirilor acordate de expropriator. În hotărârea instanţei de apel nu se face nici o referire la aspectele de nelegalitate sau alte critici legate de hotărârea instanţei de fond.
Reclamanţii au drept la despăgubiri ca urmare a exproprierii de fapt a bunurilor neurmată de procedura legală a exproprierii de drept care este responsabilitatea autorităţilor, apropriere de drept ce persista în timp din 2005 până în prezent.
Instanţa de apel nesocoteşte limitele rejudecării în apel date de motivele de apel stabilite de paraţi în raport cu motivele reţinute de instanţa de fond. În întreaga hotărâre nu se face nici o referire la conţinutul şi motivele instanţei de fond care a admis cererea reclamanţilor. În acest fel instanţa de apel a nesocotit disp. art. 295 C. proc. civ. fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel pleacă de la câteva premise greşite, ce au determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale. Instanţa reţine că pârâta nu ar fi în culpă pentru nefinalizarea procedurilor de expropriere, respectiv emiterea deciziei de expropriere, motivând că în 19 iunie 2009 a făcut o propunere de schimb imobiliar, către reclamanţi. Instanţa nu a sesizat că această propunere a fost formulată pro causa după declanşarea prezentului litigiu şi nu a fost o propunere reală, concretă, ci una ipotetică.
Instanţa reţine că reclamanţii şi-au păstrat toate prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceasta apreciere este falsă, reclamanţii nu mai au decât o posesie limitată asupra imobilului. Dreptul de a folosi acest imobil, după scopul şi interesul economic al reclamanţilor, nu exista atâta timp cât, autorităţile refuză să emită pe terenurile vizate orice aviz sau autorizaţie de construcţie. Dreptul de a dispune de un imobil vizat de utilităţi de interes public nici nu poate fi discutat.
Reclamanţii sunt lipsiţi de prerogativele dreptului lor de proprietate de mai bine de șase ani, sens în care motivarea instanţei privind lipsa iminentei pierderii abuzive a proprietății este o interpretare străină stării de fapt reale.
În cauză nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 37/2008, deoarece procesul verbal de negociere a despăgubirilor din 09 aprilie 2008 şi întreaga procedura s-au derulat după apariţia O.G. nr. 37/2008, la data negocierii se ştia de existenta ordonanţei. Temeiul despăgubirilor îi reprezintă exproprierea de fapt şi nu contestarea şi/sau plata despăgubirilor unei exproprieri dispuse în contextul Legii nr. 33/1994 sau nr. 198/2004.
Din certificatele de urbanism emise de către pârâtă (document în care autoritatea locală menţionează funcţiunile zonei din punct de vedere urbanistic), rezultă că pe terenul în cauză, autorităţile locale nu au permis proprietarilor terenului sa efectueze lucrări minime de întreținere, ceea ce a dus la degradarea acestuia.
Modul în care a procedat pârâta prin indisponibilizarea terenului proprietatea lor fără acordarea unor despăgubiri proporţionale s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a hotărî dacă a avut loc privare de bun, în sensul celei de-a doua norme, trebuie să se verifice nu numai dacă este vorba de o deposedare sau expropriere formală, dar şi să se privească dincolo de aparenţe şi să se analizeze realităţile situaţiei în litigiu. întrucât Convenţia protejează drepturi "concrete şi efective", trebuie constatat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere în fapt (cauza Sporrong şi Lonnroth,, pp. 24-25, parag. 63; cauza Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-111, p. 1.078, parag. 51; cauza Brumărescu, citată anterior, parag. 76).
O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, între altele, cauza Sporrong şi Lonnroth).
Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (cauza Pressoscompania Naviera- SA. şi alţii împotriva Belgiei, I hotărârea din 20 noiembrie 1995, p. 23, parag. 38).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (cauza Sfintele mănăstiri, citată anterior, p. 35, parag. 71, cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei.
În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi afectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior, parag. 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Recurentele reclamante au invocat ca temei de drept art. 304 alin. (1) pct. 6 și 9 C. proc. civ., dar în cadrul motivării recursului s-au raportat expres doar la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Întrucât în motivarea în fapt a recursului au fost invocate motive care se încadrează și în alte situații menționate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza recursul făcând aplicarea art. 306 alin. (3) teza finală C. proc. civ.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii, raportat la prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs ce va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind în directă legătură cu capetele de cerere ale acțiunii, iar nu cu motivele de apel.
Prin apel a fost criticată hotărârea primei instanțe în integralitatea sa astfel că nu se poate susține întemeiat că instanța de apel nu ar mai fi avut posibilitatea să analizeze existența dreptului reclamantelor la despăgubiri, ci doar existența exproprierii de fapt. Dreptul la despăgubiri a fost dedus de către prima instanță din existența exproprierii, astfel că dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o expropriere, nici măcar una de fapt, cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor nu își mai găsește justificare.
Recurentele reclamante au susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 30 din Legea nr. 33/1994 fără a motiva concret în ce a constat această încălcare.
Potrivit acestui text de lege ”p lata despăgubirilor se va face în orice mod convenit între părţi; în lipsa acordului părţilor, instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va depăşi 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii”.
Această normă juridică este aplicabilă în situația finalizării procedurii exproprierii ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.
Nu este conformă actelor dosarului nici susținerea recurentelor în sensul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că în lipsa resurselor financiare necesare, autorului actualilor reclamanţi i s-a propus un schimb de terenuri echivalente, fiind invitat prin Comisia de negociere din 19 iunie 2009 să-şi exprime acordul scris, raportat la faptul că în chiar conținutul acțiunii se face referire la faptul că reclamantul ar fi ”primit adrese privind propuneri de efectuare a unui schimb imobiliar.” Acțiunea este formulată la data de 29 ianuarie 2010, astfel că nu se poate reține că propunerea acestui schimb ar fi fost făcută după declanșarea litigiului, așa cum susțin în mod greșit recurentele.
Este nefondată susținerea în sensul că pârâta și-a invocat propria culpă pentru neemiterea hotărârii privind despăgubirile negociate de părți. Procedura exproprierii nu a mai putut fi finalizată prin emiterea unei hotărâri a consiliului local întrucât pe data de 08 aprilie 2008 a fost publicată O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar prin care se interzicea autorităților și instituțiilor publice prevăzute la art. 1 al ordonanței achiziționarea de imobile pentru anul 2008.
Din expunerea de motive a acestei ordonanțe rezultă că prin adoptarea acesteia se urmărea evitarea riscului declanşării procedurii de deficit excesiv prin adoptarea unei politici de restrângere a cheltuielilor bugetare şi de abordare mai prudentă a deficitului bugetar.
Nu este fondată nici motivul de recurs prin care se susține nemotivarea hotărârii conform art. 261 C. proc. civ., motiv ce va fi încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că în considerentele deciziei atacate se regăsesc motivele de drept la care s-a raportat instanța de apel, aceasta făcând trimitere la mai multe acte normative pe care și-a întemeiat soluția, și care se regăsesc în considerentele deciziei atacate, menționate mai sus.
Instanța de apel a arătat de ce nu poate fi obligată pârâta la plata despăgubirilor negociate la data de 09 aprilie 2008, și anume întrucât nu a mai fost emis actul administrativ de expropriere a terenului și nici nu este vorba despre o expropriere de fapt, reclamantele nefiind lipsite total și absolut de prerogativele dreptului de proprietate.
Toate aceste rețineri reprezintă motive de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, care se regăsesc în criticile formulate în cadrul apelului, incluzând completarea depusă la prima zi de înfățișare.
Prin acţiune reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente exproprierii, în cuantumul stabilit prin procesul-verbal din data de 09 aprilie 2008, de 350 euro/mp.
Ca atare, situația premisă pentru plata despăgubirilor era dovedirea intervenirii exproprierii, prin emiterea hotărârii consiliului local prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, hotărâre care în speță nu a mai fost emisă ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2008. Această ordonanță de urgență a fost publicată în M. Of. la data de 8 aprilie 2008, dar a intrat în vigoare în trei zile de la publicare, conform art. 78 din Constituție, astfel că nu se poate susține întemeiat că ar fi fost în vigoare la data purtării negocierilor pentru stabilirea despăgubirilor pentru imobilul ce se dorea a fi expropriat.
Nu este fondată nici susținerea recurentelor în sensul că instanța de apel a fi ” transferat obiectul judecaţii clar şi neechivoc exprimat într-o altă sferă a procedurii contestării valorii despăgubirilor acordate de expropriator”, care va fi analizată prin raportare la prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Aceste susțineri nu se verifică în considerentele deciziei atacate, instanța de apel nemenționând nicăieri în motivarea hotărârii sale că obiectul litigiului ar fi reprezentat de contestarea valorii despăgubirilor.
În ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii, chiar reclamantul a invocat Legea nr. 198/2004 și mai multe prevederi ale Legii nr. 33/1994, unele dintre ele neaplicabile situației de fapt în speță, și anume, de exemplu, cele ale art. 4, atâta timp cât negocierile dintre părți privind cuantumul despăgubirii s-au purtat în cadrul procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004, care astfel a fost declanșată, iar nu în cadrul dreptului comun al încheierii contractelor privind transferul dreptului de proprietate.
Nu se poate reține nici existența unei exproprieri de fapt pentru următoarele considerente.
Recurentele reclamante susțin că a avut loc o expropriere de fapt întrucât autoritățile locale nu au permis proprietarilor terenului în cauză să efectueze lucrări minime de întreținere, fapt ce a dus la degradarea acestuia, fapt ce ar rezulta din certificatele de urbanism emise de către pârâtă, document în care se menționează funcțiunile zonei din punct de vedere urbanistic.
Referitor la încălcarea art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentele reclamante nu au făcut dovada că în speță ar fi vorba despre o expropriere de fapt, acestea aflându-se în posesia terenului, nefiindu-le afectat dreptul de dispoziție, de a folosi bunul și de a-i culege fructele.
Deși au susținut că autoritățile locale nu au permis proprietarilor terenului în cauză să efectueze lucrări minime de întreținere, fapt ce a dus la degradarea imobilului recurentele nu au nicio dovadă cu privire la solicitarea vreunei astfel de autorizări, care să nu fi fost aprobată de autoritățile locale și nici cu privire la pretinsele degradări ale construcției proprietatea recurentelor, aflată la adresa str. L., nr. 118 B.
În fața primei instanțe au fost depuse înscrisuri reprezentând demersuri ale unui alt proprietar P.I., referitoare la un alt imobil situat pe aceeași stradă la nr. 118A, certificatul de urbanism solicitat de către acesta fiind pentru amplasarea de construcții industriale, iar nu pentru efectuarea de lucrări de întreținere, care, pretind recurentele, că nu li s-ar fi permis.
Chiar dacă ar fi făcut această dovadă, această situație de fapt nu ar fi dus în mod automat la constatarea existenței unei exproprieri de fapt, recurentele reclamante având posibilitatea să conteste eventualul refuz de acordare a autorizației de reparare a construcției și despăgubiri în concret pentru eventualul prejudiciu suferit pentru încălcarea unuia dintre atributele dreptului de proprietate, în condițiile dreptului comun, or, nu acesta este obiectul prezentului litigiu.
Astfel, nu este fondată nici susținerea recurentelor în sensul că ar fi străină de stării de fapt reale reținerea instanței de apel în sensul că nu ar exista în cauză indicii privind iminenta pierdere abuzivă a dreptului de proprietate.
În jurisprudența sa (ex. Hotărârea Burghelea contra României) Curtea Europeană a Drepturilor Omului definește expropria de fapt ca fiind acea situație în care o persoană care este proprietarul unui bun pierde toate atributele dreptului de proprietate în mod definitiv în favoarea statului, fără ca această privare fără să facă obiectul unui act juridic.
Aceeași idee se regăsește și în hotărârea din 23 septembrie 1982 dată în cauza Sporrong and Lonnroth contra Suediei, în cadrul căreia Curtea a analizat posibilitatea existenței unei exproprieri de fapt în cazul emiterii unor autorizații de expropriere zonale și interdicții de construire care s-au întins pe o perioadă foarte mare de timp, iar concluzia la care a ajuns a fost aceea că nu se pune problema aplicării celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, referitoare la privarea de proprietate (parag. 63), atâta timp cât petenții au continuat să se afle în posesia proprietăților lor și să le poată folosi, deși au suferit anumite limitări în exercitarea dreptului de proprietate.
În continuare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în acea cauză posibilitatea încălcării dreptului de proprietate din perspectiva încălcării celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție și anume al reglementării folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general, analiză care nu se impune a fi făcută în prezenta cauză față de obiectul acțiunii.
Celelalte cauze din jurisprudența Curţii Europenen a Drepturilor Omului (referitoare la raportul de proporționalitate dintre ingerință și interesul public, modalitățile de compensare), invocate de către recurentele reclamante, pornesc de la premisa existenței unei privări de proprietate, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, astfel că nu se impune analiza incidenței celor statuate în acele hotărâri în prezentul litigiu.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7-9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii K.V., P.M.V. şi S.I.M. împotriva deciziei nr. 21 din 07 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7565/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7138/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
