ICCJ. Decizia nr. 7527/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7527/2012
Dosar nr. 729/111/2009
Şedinţa de la 11 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 151/A din 12 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a admis apelurile declarate de apelanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G., F.M. împotriva sentinţei civile nr. 277/C din 06 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi.
A constatat că reclamantului V.V. şi defunctului R.G. li s-a adus o încălcare a drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului V.V. 10.000 euro daune morale şi 213.092 RON daune materiale, iar reclamanţilor –R.M., R.L., R.G., R.A., F.M., ca moştenitori ai defunctului R.G., suma de 10.000 euro daune morale şi 251.510 RON daune materiale. Au fost păstrate celelalte dispoziţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 277/C din 6 octombrie 2010, Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei R.M. invocată de către pârât şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. Şi F.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reţinând următoarele:
Împotriva numiţilor V.V. şi R.G., în calitatea lor de lichidatori judiciari în cadrul societăţii comerciale SC I. SRL Oradea, s-au declanşat cercetările penale în Dosar nr. 71/P.A/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârşirea unor infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie. Ulterior, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea P.N.A. Bucureşti, iar prin rechizitoriul din 15 mai 2003, sub Dosar nr. 54/P/2002, s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi.
Prin sentinţa penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 pronunţată de Judecătoria Braşov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 299/R din 20 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, cei doi inculpaţi au fost achitaţi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii.
Pretenţiile reclamanţilor nu pot fi întemeiate pe dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen. devreme ce nu s-a pronunţat o condamnare penală nelegală şi, de asemenea, nu s-a dispus împotriva persoanei acestora privarea de liberate ori restrângerea libertăţii în mod nelegal.
Prin decizia nr. 9831/2009 pronunţată de Î.C.C.J., depusă de către reclamanţi în susţinerea prezentei cauze s-a reţinut că reclamantului din aceea speţă i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, faţă de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea.
Analizând temeinicia pretenţiilor prin prisma disp. art. 998 – 999 C. civ., instanţa a reţinut că poate fi antrenată răspunderea statului dacă se dovedeşte întrunirea condiţiilor de admisibilitate ale răspunderii civile delictuale. Într-o asemenea situaţie, răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparţine decât statului, acesta având conform Constituţiei obligaţia pozitivă de a asigura libertatea şi demnitatea omului şi îndatorirea de a garanta inviolabilitatea persoanei.
În speţa de faţă nu rezultă însă eventuale fapte abuzive comise de agenţii statului şi care pot fi încadrate în disp.art. 998 – 999 C. civ. - într-un stat de drept existând obligaţia oricărei persoane de a se supune cercetării penale, obligaţie corelativă dreptului statului de a cerceta orice acuzaţie.
Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din C.E.D.O., în materie de termen rezonabil, durata procesului penal de aproximativ 6 ani este justificată faţă de complexitatea cauzei, volumul probelor administrate, cât şi de faptul că procesul penal a parcurs toate fazele procesuale, neexistând întreruperi în ciclul procesual.
În ceea ce priveşte oprobiul public pe care îl invocă reclamanţii că l-au resimţit ca urmare a procesului penal, calitatea de lichidator presupune o calitate de persoană publică, pe de o parte, iar pe de altă parte, procesele penale sunt de interes public, ziariştii exercitându-şi menirea de „câini de pază ai societăţii”.
De asemenea, din expertizele medicale efectuate în cauză rezultă că nu există o legătură de cauzalitate între afecţiunile medicale constatate în persoana numiţilor V.V. şi R.G. şi condiţiile de stres şi disconfort fizic şi psihic produse de procesul penal, în rol de factori favorizanţi, de risc, similar altor factorii - de exemplu, fumatul, obezitatea, etc.
Întrucât nu poate fi reţinută fapta ilicită a statului ca urmare a declanşării cercetării penale faţă de cei doi învinuiţi, instanţa de fond a reţinut că nu se pot acorda nici cheltuielile de judecată suportate în timpul procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ.
Pretenţiile reclamanţilor întemeiate pe disp. art. 504 – 505 C. proc. pen. fiind respinse, instanţa de fond a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei R.M. invocată de către pârât.
În analiza cererilor de apel formulate de reclamanţi, Curtea a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a constatat corect starea de fapt, în sensul că împotriva lui V.V. şi R.M., foşti lichidatori în cadrul SC I. SRL Oradea, s-a început urmărirea penală în Dosarul penal nr. 71/P.A/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârşirea unor infracţiuni asimilate celor de corupţie, fiind dispusă trimiterea în judecată prin rechizitoriul din 15 mai 2003 sub Dosar nr. 54/P/2002. Prin sentinţa penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 299/R din 20 aprilie 2007 a Curţii de Apel Braşov, s-a dispus achitarea acestora, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., ca urmare a lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii.
Singura măsură restrictivă de libertate, respectiv obligaţia de a nu părăsi localitatea pe parcursul procesului penal, s-a dispus pentru o perioadă de 30 de zile faţă de V.V., durata procedurilor fiind de aproximativ 6 ani de zile. Prin sentinţa penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 arătată mai sus s-a dispus şi ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale lui V.V. şi R.G. prin ordonanţa din 4.06.2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.
Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condiţiile legii. Procedura specială instituită de legiuitor în acest sens se regăseşte în art. 504-507 C. proc. pen.
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, urmare rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
În speţă nu este incidentă această dispoziţie legală, însă, potrivit alin. (2), are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Ca urmare a faptului că împotriva reclamantului V.V. şi a defunctului R.G. s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea, o perioadă de 30 de zile, precum şi instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile, în mod greşit instanţa de fond nu a calificat acest aspect ca fiind o restrângere a libertăţii în mod nelegal, achitarea acestora ulterior dovedind nelegalitatea măsurilor - dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sunt astfel pe deplin aplicabile, inclusiv art. 5 alin. (1) din C.E.D.O..
Datorită acestui aspect pot fi apreciate ca fiind incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., în speţă existând: o faptă ilicită –restrângerea libertăţii şi a dreptului de a folosi bunurile aflate în proprietate; un prejudiciu, cel puţin de natură morală; un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; culpa statului prin instituţiile sale în producerea acestuia.
Durata procedurilor, a cercetării penale şi a soluţionării definitive a procesului penal a fost de aproape 6 ani de zile. Or, indiferent de complexitatea cauzei, aceasta nu poate fi calificată ca fiind una rezonabilă.
Art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. prevede faptul că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, iar complexitatea cauzei penale, administrarea probelor, nu sunt aspecte ce să ducă la concluzia că termenul în care s-a soluţionat cauza ar respecta aceste drepturi, ce fac parte din dreptul intern, urmare a ratificării Convenţiei de către România, prin Legea nr. 30/1994.
Ca urmare, s-au încălcat art. 5 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., fiind pe deplin aplicabile şi dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., astfel că se impune a se acorda atât daune materiale cât şi daune morale .
Faptul că orice cetăţean al acestui stat are obligaţia de-a se supune cercetării penale nu poate conduce la concluzia că în măsura în care se constată prin achitare că este nevinovat, nu ar avea dreptul la repararea prejudiciului suferit, ci dimpotrivă. Măsura achitării determină concluzia că a avut loc o reparare de natură morală, dar aceasta nu este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă.
Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede faptul că la întinderea reparaţiei se ţine seama de durata privării, restrângerii de libertate, de consecinţele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparaţie ce, conform alin. (2), constă în plata unei sume de bani sau la constituirea unei rente viagere.
Nu există o limită, cu cuantum fixat de legiuitor referitor la daunele morale sau materiale ce pot fi acordate în astfel de situaţii, judecătorii fiind chemaţi să acorde o reparaţie ce să nu poată fi calificată ca fiind nici excesivă, dar nici iluzorie.
Raportul de expertiză medico-legală întocmit cu ocazia soluţionării cauzei în fond a concluzionat că problemele medicale ale apelantului reclamant V.V. au apărut în vara anului 2001, neputând fi stabilită o legătură de cauzalitate între afecţiunile medicale şi condiţiile de stres, disconfort fizic, psihic, produse de procesul penal, putând fi factori favorizanţi pe lângă stres şi fumatul, obezitatea – s-a apreciat astfel ca fiind nefondată solicitarea acordării unor daune lunare de câte 275 RON, necesare tratamentelor medicale, criticile nefiind astfel întemeiate.
Nu se poate însă pierde din vedere un aspect notoriu, respectiv faptul că în perioada derulării procedurilor penale, atât reclamantul V. cât şi defectul R. au avut de suferit pe plan fizic, stresul la care au fost expuşi fiind determinant, însă acest aspect instanţa îl va avea în vedere la cuantificarea daunelor morale.
Martorul K.A. a relatat că după începerea cercetărilor penale veniturile reclamantului şi ale defunctului R. au scăzut. Toate ziarele au relatat că aceştia erau duşmanii numărul unu al justiţiei, iar după achitare nu s-a dat o dezminţire în acest sens. Chiar după această pronunţare, prestigiul a rămas pătat, starea de sănătate a fost afectată, aspecte relatate şi de martorul N.C.
Faptul că reclamantul şi defunctul R. au făcut obiectul unor publicităţi negative în mass-media reiese şi din actele depuse la dosar de fond. Chiar dacă erau persoane publice, iar ziariştii şi-ar fi exercitat rolul de câini de pază ai societăţii, acest aspect nu poate duce la concluzia că nu au suferit un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat. Mai mult, tocmai datorită poziţiei conferite de statutul social, procedurile penale au fost de natură a le aduce nu doar prejudicii morale ci şi materiale, încasările înregistrând scăderi importante.
În situaţii aproximativ similare, Curtea a stabilit că pentru o perioadă de 30 de zile de restrângere a libertăţii, suma de 500 euro este suficientă pentru a retrage calitatea de victimă, iar pentru durata excesivă a procedurilor se impune a fi acordate daune, raportat şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie:-cauzele Dolban, Vişan, Pantea, Bursuc/României, ţinând cont şi de poziţia acestora în societate, de instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile şi imobile pe durata procedurilor.
Ca urmare, instanţa a apreciat că acordarea a câte 10.000 euro reclamantului V. şi moştenitorilor defunctului R. este o măsură suficientă pentru a le retrage calitatea de victimă şi constituie o reparaţie morală suficientă, fără a fi considerată excesivă.
Referitor la prejudiciul material suferit ca urmare a deplasărilor pe parcursul soluţionării cercetărilor penale la Bucureşti, respectiv cele judecătoreşti la Braşov, cu trimitere la probele avute în vedere şi calculul anexat de avocatul apelanţilor, s-a stabilit că suma cheltuită de apelantul V.V., cu deplasarea, martori, avocaţi, expert, etc. pe parcursul cercetării penale, judecătoreşti a fost de 213.092 RON, ceea ce reprezintă în sine un prejudiciu material, ce conform art. 998, 999 C. civ., se impune a fi reparat. Prejudiciul material ce a fost suferit de către defunctul R.G., conform aceloraşi probe administrate, a fost de 251.510 RON, sumă ce se impune a fi acordată, potrivit aceloraşi dispoziţii legale.
Deoarece apelanţii reclamanţi R. şi F. au formulat acţiunea ca moştenitori ai defunctului R.G., calitatea procesuală activă a acestora este evidentă, în mod corect instanţa de fond respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor R.M., astfel că se păstrează dispoziţia sentinţei în acest sens.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M. au susţinut că decizia este dată cu aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Este important însă ca această reparaţie să nu fie teoretică şi iluzorie, căci altfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi protecţia oferită de art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În speţă, la acordarea daunelor morale, care sunt simbolice, instanţa de apel nu a avut în vedere perioada în care reclamantului V.V. şi defunctului R.G. le-au fost îngrădite libertatea, dreptul de proprietate, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate a acestora, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social.
Astfel, pe lângă măsura restrictivă neprivativă de libertate, acestora le-a fost sechestrată averea timp de 5 ani. De asemenea, li s-a încălcat dreptul la muncă, întrucât după începerea cercetărilor în cauza penală, fapt semnalat în mod repetat la posturile de radio şi televiziune, precum şi de articolele apărute în presă, societatea comercială la care cei doi erau asociaţi nu a mai fost desemnată ca lichidator în procesele de lichidare judiciară aflate pe rolul Tribunalului Bihor, fapt ce rezultă din declaraţiile martorilor N.C. şi K.A., precum şi din copiile actelor aflate din dosarul de fond.
În ceea ce priveşte oprobiul public şi interesul ziariştilor pentru procesele penale, este de menţionat faptul că acest interes s-a manifestat, din păcate, şi la trei ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, procesul penal pornit împotriva celor doi fiind prezent şi acum pe site-urile de internet.
Cele două rapoarte de expertiză medico-legale efectuate în cauză au stabilit că stresul fizic şi psihic au constituit factori favorizanţi ai declanşării bolilor de care suferă reclamantul V.V. şi care au dus la decesul lui R.G. Mai mult, la acesta din urmă s-a stabilit şi o legătură de cauzalitate între stresul fizic şi psihic şi ulcerul duodenal de care suferea.
Or, în raport de considerentele expuse şi judecând în echitate, suma acordată reclamanţilor cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este insuficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanelor reclamantului V.V. şi defunctului R.G. şi familiei acestuia, atât în ce priveşte viaţa lor privată, cât şi cea socială.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat următoarele în susţinerea cererii:
2.a. Pct. 1 al art. 504 C. proc. pen. prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Potrivit textului de lege, reclamanţii trebuie să deţină o hotărâre definitivă de condamnare, iar apoi în rejudecarea cauzei să fi fost achitaţi printr-o hotărâre definitivă. Ori, în cazul de faţă, reclamanţii deţin o hotărâre de achitare rămasă definitivă.
Reclamanţii nu se încadrează în prevederile expres prevăzute de lege, ceea ce impune respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Ulterior, prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul a susţinut că, pe lângă faptul că ipoteza reţinută de instanţa de apel nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au susţinut şi dovedit, inclusiv în faţa instanţei de recurs, că a existat o ordonanţă a procurorului prin care să li se fi restrâns libertatea autorilor.
Prin concluziile scrise s-au formulat critici şi cu privire la modul de dispunere al instanţei de apel cu privire la durata procedurii şi dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.
În cazul acordării de despăgubiri, trebuie să se ţină cont de prevederile art. 505 C. proc. pen. Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii este însă necesar ca cel ce pretinde acordarea de despăgubiri să producă un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Despăgubirile globale ce constau în cheltuieli cu deplasarea cu autoturismul, cu trenul, cheltuieli cu cazarea, onorarii avocaţi experţi şi cheltuieli cu deplasarea martorilor - parte din ele nu sunt dovedite cu acte justificative.
2.b. Reclamanţii R.L., R.A., R.G. şi F.M. (născuta R.) solicită daune morale, însă nu dovedesc faptul că se aflau în întreţinerea defunctului, în sensul prevăzut de art. 506 C. proc. pen., care prevede că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Reclamanta R.M. nu se încadrează, faţă de prevederile art. 504 şi 506 C. proc. pen., în categoria persoanelor îndreptăţite care pot introduce sau continua o acţiune întemeiată pe aceste articole – formulându-se ulterior precizări prin care s-a detaliat această critică.
3. Cu privire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. se arată că statul nu poate avea o răspundere civila delictuală, întrucât acesta are o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de răspunderea civilă delictuală, aceasta interpretare putând duce la ideea că statul are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, ceea ce este inadmisibil.
Reclamanţii au formulat întâmpinare la recursul formulat de pârât, prin care au susţinut că nu sunt fondate criticile aduse deciziei.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul formulat de reclamanţi, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat.
Dintre ipotezele pentru care se poate angaja răspunderea Statului, permise de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., s-a reţinut de instanţa de apel cea de la alin. (2), respectiv în care în cursul procesului penal, persoanei i s-a restrâns libertatea în mod nelegal – situaţie corelată cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.
Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Perioada de restrângere a libertăţii, în ipoteza care dă dreptul la despăgubire reţinută, a reprezentat un criteriu avut în vedere de instanţă în cuantificarea despăgubirilor, cu referire inclusiv la jurisprudenţa Curţii Europene, după cum rezultă din considerentele deciziei.
Detaliind în cadrul criticii consecinţele la care se face referire în norma legală, reclamanţii fac trimitere la: sechestrarea averii timp de 5 ani, încălcarea dreptului la muncă prin faptul că nu a mai fost desemnată societatea ca lichidator după începerea cercetărilor penale, oprobiul public, interesul ziariştilor pentru procesele penale menţinut şi în prezent pe site-urile de internet, cele două rapoarte de expertiză care au stabilit că stresul fizis şi psihic au constituit factori favorizanţi ai declanşării bolilor de care suferă reclamantului V.V. şi au dus la decesul reclamantului R.G.
Aceste aspecte ţin însă de procesul penal în urma căruia foştii inculpaţi au fost achitaţi, putând susţine apărarea în ipoteza în care s-ar fi reţinut şi cealaltă situaţie reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care dă dreptul la despăgubire – cea în care persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Or, această ipoteză legală nu a fost reţinută în cauză, iar reclamanţii nu au formulat critici de nelegalitate sub acest aspect, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În condiţiile în care nu se pune problema nerespectării criteriilor prevăzute de lege, cuantificarea despăgubirilor vizează temeinicia hotărârii şi este exclusă controlului judiciar pe calea recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
2. Recursul declarat de pârât este fondat, din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se admiterea acestuia, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cu aplicarea şi a art. 314 C. proc. civ., în limitele ce succed:
2.a. Din modul în care este formulată prima critică de către pârât rezultă că norma indicată ar fi singurul cadru legal în care se poate discuta cauza de faţă, cu excluderea celeilalte ipoteze legale care dă dreptul la despăgubire, după cum s-a şi detaliat prin apărările formulate ulterior în cauză.
După cum s-a arătat şi în analiza recursului formulat de reclamanţi, ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu a fost reţinută în cauză de niciuna dintre instanţe, nefiind formulate critici de recurs de către aceştia cu privire la modul de dispunere sub acest aspect.
Astfel, prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut că nu sunt incidente în speţă prevederile art. 504-505 C. proc. pen., întrucât nu s-a pronunţat o condamnare penală nelegală şi nu s-a dispus privarea de libertate ori restrângerea acesteia în mod nelegal, iar în decizia depusă de reclamanţi în susţinerea prezentei cauze s-a reţinut că reclamantului din acea speţă i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, faţă de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea.
Instanţa de apel a confirmat faptul că nu poate fi reţinută ipoteza referitoare la condamnare urmată de achitare, însă a constatat că împotriva reclamantului V.V. şi a defunctului R.G. s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.
Pentru ipoteza îngrădirii libertăţii, subliniată în cererea de cererea de recurs de către reclamanţi şi reţinută de instanţa de apel ca fiind incidentă în speţă, nu s-a indicat actul procedural care o susţine, ceea ce denotă o incompletă stabilire a situaţiei de fapt . Este necesar să se lămurească situaţia sub acest aspect, ţinând cont şi de demersurile făcute de către instanţa de recurs.
Depăşirea limitelor de judecată fixate prin cererea de chemare în judecată – cu referire la ipoteza reţinută de instanţa de apel ca fiind aplicabilă în speţă (analizată şi de prima instanţă) şi critica referitoare la durata procesului – cu referire la art. 6 din Convenţia Europeană, au fost invocate cu depăşirea termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (1) şi (2) raportat la art. 301 C. proc. civ. şi nu constituie motive de ordine publică ce puteau fi formulate fără limitarea impusă de normele menţionate, aşa cum prevede art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Oricum, şi un asemenea motiv era necesar să fie invocat oral sau în scris în dosar până la închiderea dezbaterilor, acesta trebuind să fie pus în discuţia contradictorie a părţilor.
În aceste condiţii, cea de–a doua critică vizând cuantificarea prejudiciului moral nu poate privi decât ipoteza restrângerii de libertate, reţinută de instanţa de apel, pentru care s-au şi acordat despăgubiri.
După cum s-a arătat şi în analiza recursului formulat de reclamanţi, dispoziţiile art. 505 C. proc. pen., care fac referire la criteriile care pot fi avute în vedere în cuantificarea prejudiciului, au fost respectate de instanţa de apel, care a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene, după cum rezultă din considerentele deciziei.
Acordarea însă a despăgubirilor aferente este condiţionată de completa stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul elementelor prevăzute de lege în recunoaşterea acestui drept.
Critica vizând despăgubirile globale este în strânsă legătură cu prima, care vizează neîntrunirea cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen..
Despăgubirile materiale au fost justificate de instanţa de apel pe faptul că reţinându-se încălcarea art. 5 alin. (2) C. proc.pen. şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., se impune a se acorda atât daune materiale cât şi daune morale.
În rejudecare, la stabilirea despăgubirilor materiale, instanţa de apel urmează a avea în vedere critica vizând probatoriul şi să verifice cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente ipotezei legale care nu a fost reţinută ca fiind incidentă în cauză, întrucât într-o asemenea situaţie acordarea acestora nu se justifică .
2.b. Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Prima instanţă a respins acţiunea – pârâtul neavând astfel interes să o conteste, iar instanţa de apel a reţinut că sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii statului în condiţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce impunea verificarea cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 506 alin. (1) C. proc. pen.
Lămurirea acestei situaţii, care necesită verificări de fapt incompatibile în recurs, se impunea întrucât în lipsa calităţii impusă de norma legală nu se justifică despăgubirile acordate – aceasta subsecvent lămuririi depline a situaţiei de fapt aferentă cazului de despăgubire reţinut, după cum s-a arătat mai sus.
3. În motivarea deciziei s-a reţinut că art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condiţiile legii şi că procedura specială instituită de legiuitor în acest sens se regăseşte în art. 504-507 C. proc. pen.
Cu toate acestea, după ce se constată că sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană, se reţine că datorită acestui aspect pot fi apreciate ca fiind incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., cu referire la elementele vizate de aceste dispoziţii legale.
În condiţiile în care răspunderea statului pentru erori judiciare este strict reglementată de dispoziţiile legale incidente, astfel cum şi reţine de altfel instanţa de apel, nu se justifica apelarea la dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care impun o analiză din perspectiva altor elemente şi care sunt înlăturate în aplicarea principiului specialibus generalibus derogant.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ. şi să admită recursul declarat de pârât, dispunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Urmează să se facă o completă stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul existenţei elementelor legale care dau dreptul la despăgubire, din perspectiva art. 504 alin. (2) C. proc. pen. – atât în ceea ce priveşte ipoteza legală cât şi calitatea reclamanţilor, iar în stabilirea despăgubirilor materiale, pe lângă critica privind probatoriul, se va verifica cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care nu au fost reţinute ca fiind incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M. împotriva deciziei nr. 151/A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7532/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7524/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
