ICCJ. Decizia nr. 7566/2012. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7566/2012

Dosar nr. 8775/3/2009

Şedinţa publică din 12 decembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 06 martie 2009, sub nr. 8775/3/2009, reclamanta I.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA şi V.Ş., solicitând:

1. să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N., şi H.H., având ca obiect apartamentul nr. 4, împreună cu cota de teren aferent de 18.55 mp, situat în Bucureşti str. W. nr. 13, sector 1;

2. obligarea pârâtului Voicu Ştefan să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 4, împreună cu cota de teren aferentă de 18.55 mp, situat în Bucureşti str. W. nr. 13, sector 1.

Prin întâmpinare, pârâtul V.Ş. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei interesului în promovarea acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

Prin sentinţa civilă nr. 518 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi, în consecinţă, a respins acţiunea, constatând autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a apreciat că, deşi în ordinea firească s-ar impune soluţionarea cu prioritate a excepţiilor procesuale privind lipsa calităţii procesuale active şi legat de aceasta excepţia lipsei de interes, dat fiind faptul că în materia acţiunilor reale condiţia calităţii şi dreptului sunt strâns legate, iar în cauză argumentele aduse în susţinerea acestora sunt argumente de fond vizând însuşi dreptul dedus judecăţii, se impune soluţionarea prioritară a excepţiei autorităţii lucrului judecat.

Examinând această excepţie, tribunalul a constatat că este întemeiată, pentru următoarele motive:

Prin sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta I.L. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.R.D., C.E., H.H., P.T., A.M., L.C.E. şi L.E., I.C.A. şi T.S., acţiune prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. W. nr. 13, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 2925 mp şi construcţii, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil.

Instanţa a reţinut că reclamanta nu a dovedit că autorul său, I.N., este proprietarul imobilului; că actul intitulat „convenţiune” nu dovedeşte proprietatea asupra terenurilor şi construcţiilor, fiind un contract de antrepriză, care stipula că după terminarea efectivă a lucrărilor, I.N. urma să fie proprietarul exclusiv asupra subsolului, parterului şi garajul, însă construcţia nu a fost finalizată în forma convenită, având altă configuraţie; că reclamanta nu a dovedit că s-a transmis în patrimoniul său dreptul de proprietate; că nu a fost respectată regula unanimităţii.

Prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat, menţinându-se considerentele avute în vedere de prima instanţă.

Prin decizia nr. 2399 din 14 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins recursul ca nefondat, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost unicul proprietar al întregului imobil revendicat.

Între litigiul soluţionat prin hotărârile judecătoreşti menţionate şi prezentul litigiu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cerută de art. 1201 C. civ. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Astfel, în ce priveşte identitatea de părţi, în ambele litigii părţile s-au judecat în aceeaşi calitate, fiind lipsit de relevanţă aspectul că în litigiul anterior pârâţii au stat în judecată alături de alţi pârâţi, a căror calitate procesuală pasivă era atrasă de calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra altor apartamente din imobil, nefiind deci vorba despre un litisconsorţiu obligatoriu.

Pârâtul V.Ş. este moştenitorul lui H.H., deci continuator, din punct de vedere juridic, al personalităţii acestuia.

Reclamanta a mai arătat că nu se poate reţine identitatea de părţi, invocând faptul că în litigiul anterior părţile nu au stat în judecată în aceeaşi calitate, întrucât autorul pârâtului V.Ş. a fost chemat în judecată nu în calitate de proprietar, ci în calitate de chiriaş.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate întrucât, pe de o parte, noţiunea de „calitate” se interpretează din perspectivă procesuală, deci de reclamant şi pârât, argumentele aduse de reclamantă fundamentând mai degrabă lipsa identităţii de cauză, iar, pe de altă parte, indiferent dacă sunt examinate la condiţia identităţii de părţi sau la condiţia identităţii de cauză, sunt nefondate. Astfel, reclamanta a solicitat în litigiul anterior constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în baza cărora chiriaşii dobândiseră dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că au fost chemaţi în judecată în această calitate şi nu în calitate de chiriaşi.

În ce priveşte identitatea de obiect, în ambele litigii s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 1997 şi obligarea proprietarului apartamentului nr. 4 (în litigiul anterior stând în judecată autorul pârâtului V.Ş. – H.H.) să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul.

Împrejurarea că prezentul litigiu are ca obiect doar o parte din obiectul judecăţii anterioare nu este de natură să înlăture identitatea de obiect dintre cele două litigii. Nu trebuie uitat faptul că autoritatea de lucru judecat a fost reglementată ca o instituţie care să asigure efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti prin împiedicarea unei noi cereri prin care se tinde la realizarea aceluiaşi drept ce a format obiectul unei judecăţi anterioare. Este evident faptul că soluţia adoptată de instanţele judecătoreşti în privinţa unui întreg imobil subzistă şi în privinţa părţilor acestuia.

Dacă s-ar accepta ideea că nu există identitate de obiect atunci când printr-o cerere ulterioară s-ar deduce judecăţii acelaşi drept, dar numai în privinţa unei părţi din obiectul căruia îi este ataşat, s-ar ajunge la eludarea normelor legale care reglementează autoritatea de lucru judecat, rămânând la latitudinea reclamantului să fracţioneze bunul în câte părţi consideră necesar şi să formuleze cereri repetate până la eventuala obţinere a unei soluţii favorabile, ceea ce ar fi de natură să încalce şi cealaltă raţiune a reglementării instituţiei autorităţii de lucru judecat şi anume asigurarea securităţii circuitului civil prin înlăturarea posibilităţii pronunţării unor soluţii contradictorii.

În ce priveşte identitatea de cauză a acţiunii, în sensul de fundament al raportului juridic litigios, în speţă este îndeplinită şi această condiţie.

Astfel, în litigiul anterior, reclamanta a invocat dreptul de proprietate al autorului ei, dobândit prin actul de partaj voluntar din 06 august 1947.

În litigiul de faţă, reclamanta a arătat că autorul ei, defunctul soţ I.N.H., a dobândit imobilul, respectiv cota de 1/6 prin succesiune după tatăl său I.G. şi cota de 5/6 prin schimbul de cote indivize din diverse imobile, făcut de coindivizari cu prilejul ieşirii din indiviziune.

Se constată că dreptul de proprietate a fost dobândit de autorul reclamantei prin succesiune, împrejurarea că la întocmirea actului de partaj voluntar coindivizarii au cedat reciproc cotele pe care le aveau din diverse imobile, pentru ca fiecare să dobândească astfel dreptul exclusiv asupra unui imobil determinat, nefiind de natură să transforme modul de dobândire a dreptului de proprietate din succesiune în contract de schimb, cum susţine reclamanta.

Deci, izvorul dreptului de proprietate este acelaşi în ambele acţiuni, respectiv succesiunea de pe urma proprietarului I.G., de la data finalizării litigiului anterior şi până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată nesurvenind nicio schimbare a împrejurărilor de fapt şi de drept, pentru ca reclamanta să poată invoca o schimbare a cauzei cererii sale de chemare în judecată.

Împrejurarea că în considerentele hotărârii anterioare s-a reţinut şi nerespectarea regulii unanimităţii, care a fost mult atenuată în practica judiciară din ultimii ani, nu este relevantă, întrucât astfel cum s-a arătat mai sus, considerentele pentru care acţiunea anterioară a fost respinsă au constat, în principal, în faptul că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului revendicat.

De asemenea, este nerelevantă împrejurarea că în litigiul anterior nu s-a cerut expres compararea titlurilor de proprietate, întrucât mecanismul specific acţiunii în revendicare în cazul existenţei mai multor titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil, provenind de la autori diferiţi, este cel al comparării puterii titlului autorului fiecărei părţi.

Acest mecanism nu este însă inclus în sfera cauzei cererii de chemare în judecată, ci în sfera cauzei acţiunii în revendicare, care este una generică şi anume deţinerea unui bun în mod nelegitim, fie fără titlu, fie în virtutea unui titlu nevalabil, inopozabil sau lipsit de eficienţă.

Or, în examinarea autorităţii de lucru judecat verificarea priveşte identitatea cauzei cererii de chemare în judecată şi nu a cauzei acţiunii în revendicare, care este generică şi totdeauna aceeaşi.

În consecinţă, tribunalul a constatat că este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză impusă de art. 1201 C. civ., fiind întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ce priveşte sentinţa civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, tribunalul a constatat că nu poate fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât litigiul nu a fost soluţionat pe fond, ci pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în raport de sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000.

Prin decizia civilă nr. 130A din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarel e:

Prima instanţă a analizat în mod judicios, pertinent şi temeinic excepţia autorităţii de lucru judecat, nicio precizare suplimentară nefiind necesară sub aspectul întrunirii cerinţelor autorităţii de lucru judecat, astfel încât instanţa de apel va examina în cele ce urmează, punctual, criticile formulate prin cererea de apel de către reclamantă.

Prin prima critică, apelanta-reclamantă a invocat nelegalitatea hotărârii în raport de împrejurarea că, deşi a reţinut lipsa autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti (prin care cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare fusese respinsă fără a fi soluţionată în fond), a admis excepţia şi a respins acţiunea şi în privinţa capătului 1 al cererii, care avea, oricum, caracter principal.

Într-adevăr, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, lipsa autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 1939/2003, iar, pe de altă parte, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pentru întreaga acţiune, în raport de sentinţa nr. 756/2000, fără ca aceste statuări să fie contradictorii.

Astfel, instanţa a reţinut în considerente (şi în dispozitiv) că sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se bucură de autoritate de lucru judecat în cauză, iar din expunerea de către tribunal a condiţiilor în care se poate reţine incidenţa art. 1201 C. civ., dar şi din lucrările dosarului, curtea constată că primul litigiu, soluţionat prin sentinţa nr. 756/2000, avea ca obiect revendicarea imobilului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, de vreme ce hotărârea în raport de care a fost admisă excepţia a soluţionat o cauză ce avea ca obiect atât revendicarea, cât şi nulitatea contractului, în mod corect a fost reţinută autoritatea de lucru judecat în raport de ambele capete ale cererii de faţă.

Legat de această chestiune, este lipsit de relevanţă pentru analiza obiectului pricinii, ca element al puterii de lucru judecat de care se bucură sentinţa nr. 756/2000, dacă în acel litigiu capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute avea caracter principal sau accesoriu.

În legătură cu cerinţa identităţii de părţi, apelanta a susţinut că în primul litigiu autorul pârâtului V.Ş. a fost chemat în judecată în calitate de chiriaş în imobil, iar în prezenta cauză a fost chemat în calitate de proprietar, având altă calitate.

Aşa cum în mod corect a arătat tribunalul, chestiunea nu ţine de identitatea părţilor, ci de cauza acţiunii (respectiv de fundamentul pretenţiei deduse judecăţii), însă, chiar şi aşa, critica este nefondată.

Astfel, de vreme ce în primul litigiu s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul pârâtului persoană fizică (după cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 183A din 03 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a soluţionat apelul declarat împotriva sentinţei nr. 756/2000), precum şi revendicarea de la pârâtul H.H. a imobilului din str. W. nr. 13, rezultă cu claritate că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului, opunându-i acestuia pretenţia proprie de proprietate asupra aceluiaşi bun.

Prin urmare, pe de o parte, identitatea de părţi este îndeplinită, deoarece aceeaşi persoană a avut calitatea de pârât în ambele pricini, iar, pe de altă parte, pentru că pârâtul nu a fost chemat în altă calitate.

În mod eronat susţine apelanta-reclamantă lipsa identităţii de obiect între cele două cereri, întemeiat pe împrejurarea că în primul proces a revendicat întreg imobilul, iar în cauza de faţă exclusiv un apartament.

Astfel, nu numai matematic a cere un întreg presupune şi a cere o parte din acel întreg, ci şi din punct de vedere juridic, deoarece nici unul dintre pârâţii chemaţi în judecată în primul proces nu putea fi obligat la a lăsa în proprietate şi posesie reclamantei o altă parte a imobilului decât cea pe care o dobândise anterior prin cumpărare, iar pretinsa solidaritate a pârâţilor din prima cauză nu există, deoarece nu se întemeiază pe vreo dispoziţie legală sau convenţională, iar pârâţii nu erau proprietari în indiviziune asupra apartamentelor pe care le cumpăraseră.

În concluzie, există identitate (parţială, dar suficientă) de obiect faţă de împrejurarea că în prima cerere s-a solicitat revendicarea întregului imobil, iar în prezenta cerere s-a urmărit recunoaşterea dreptului de proprietate numai asupra apartamentului nr. 4, dobândit de unul dintre pârâţii din prima acţiune.

A mai invocat apelanta-reclamantă că şi cerinţa identităţii de cauză a fost examinată în mod greşit de tribunal.

Astfel, apreciază apelanta că în litigiul anterior a invocat lipsa de titlu a statului în opoziţie cu titlul său, nefiind cerută o comparare a titlurilor.

Cauza cererii este fundamentul juridic al acesteia, în speţă apărarea de către reclamantă a dreptului de proprietate pe care îl pretinde în privinţa imobilului.

În raport de aceasta, devine lipsită de relevanţă dacă apărarea dreptului de proprietate se face în acţiunea în revendicare prin compararea de titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului. De altfel, în revendicarea formulată împotriva statului şi a pârâţilor persoane fizice, reclamanta a susţinut aceeaşi lipsă a titlului statului care fundamenta şi prima acţiune în revendicare, iar în cauza de faţă justifică, în construcţia logico-juridică a acţiunii introductive, lipsa de caracterizare a titlului pârâtului, care, spune reclamanta, a dobândit de la un neproprietar, statul.

De asemenea, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă acţiunea în revendicare are caracter principal sau accesoriu faţă de acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Chiar independente fiind cele două capete ale cererii, astfel cum a afirmat reclamanta-apelantă în privinţa cererii pendinte, curtea constată că, la fel ca în cauza de faţă, şi în prima cerere, soluţionată prin sentinţa nr. 756/2000, reclamanta invocase încălcarea reglementărilor aplicabile la încheierea contractului, ca temei al anulării actului, iar în susţinerea cererii de revendicare invocase lipsa titlului statului – cu efecte asupra valabilităţii titlului pârâţilor subdobânditori.

Curtea va înlătura printr-un argument comun toate celelalte susţineri cuprinse în motivul de apel B.3.a şi B.3.b, constatând că la examinarea autorităţii de lucru judecat nu sunt relevante argumentele pentru care instanţa a soluţionat prima cerere în sensul respingerii sale ca neîntemeiată.

De asemenea, hotărârea în raport de care operează autoritatea de lucru judecat este aceea prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în speţă sentinţa nr. 756/2000, şi nu deciziile date în apel şi recurs, care au menţinut hotărârea Tribunalului Bucureşti.

Din acest punct de vedere, este nefondată critica în sensul că tribunalul a reţinut autoritatea de lucru judecat în considerentele sentinţei raportat la deciziile din apel şi recurs, iar în dispozitiv în raport de sentinţa Tribunalului Bucureşti.

Dimpotrivă, atât în considerentele, cât şi în dispozitivul sentinţei apelate, hotărârea faţă de care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat este sentinţa nr. 756/2000, însă instanţa a analizat excepţia invocată prin raportare la conţinutul deciziilor din apel şi recurs pentru a identifica în mod corect obiectul, cauza şi părţile primului litigiu, în contextul în care cererea introductivă de instanţă, soluţionată prin sentinţa nr. 756/2000, nu era depusă la dosar, iar sentinţa amintită nu era suficient de lămuritoare cu privire la aceste aspecte.

Se impune însă a sublinia încă o dată că relevante pentru examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu sunt considerentele pentru care prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, ci obiectul, părţile şi cauza cererii anterioare.

În consecinţă, având în vedere chestiunile expuse în paragrafele anterioare, curtea a reţinut că autoritatea de lucru judecat nu este analizată în raport de anumite considerente ale instanţei de recurs sau de cele reţinute de prima instanţă cu privire la temeinicia sau netemeinicia cererii, ci în funcţie de conţinutul obiectiv şi subiectiv al cererii de chemare în judecată şi de cauza acesteia astfel cum a fost stabilită de reclamant.

De asemenea, este artificială invocarea, ca argument al schimbării cauzei celei de-a doua cereri, a dobândirii bunului în altă modalitate, respectiv succesiunea după autorul reclamantei şi actul de schimb încheiat de acesta din urmă. Astfel, reclamanta şi-a justificat pretinsul drept de proprietate prin aceleaşi acte juridice în ambele litigii, astfel încât cauza cererii nu s-a modificat.

La motivul de apel B.3.c, apelanta reiterează un argument dedus din acordarea de valenţe nejustificate considerentelor pentru care prima instanţă şi instanţele de apel şi recurs au soluţionat cauza într-un fel sau altul. S-a răspuns mai sus acestei critici.

Cu privire la critica în sensul că se impune o distincţie între o acţiune în revendicare „clasică” şi o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi pe art. 6 din aceeaşi convenţie, curtea a constatat că o asemenea distincţie nu este justificată.

Astfel, pe de o parte, simpla invocare în cererea de chemare în judecată a dispoziţiilor mai sus amintite nu transformă acţiunea în revendicare într-o altă acţiune.

Pe de altă parte, aceste prevederi nu pot constitui, per se, temei al unui demers judiciar, în realitate invocarea lor fiind menită a justifica înlăturarea de la aplicare a unor dispoziţii din dreptul intern, care altfel ar fi incidente în cauză, atunci când ele sunt contrare prevederilor din tratatele internaţionale asumate de România.

De asemenea, pronunţarea deciziei nr. 33/2008 a instanţei supreme, în recurs în interesul legii, nu a condus în nici un caz la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acţiunii în revendicare, cum în mod eronat susţine reclamanta-apelantă, ci această decizie a examinat prevalenţa legii generale sau a legii speciale într-un litigiu, prin prisma respectării dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Protocoalelor adiţionale.

Prin urmare, aducerea în discuţie într-un proces a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a art. 6 din Convenţie nu schimbă cauza juridică a acţiunii în revendicare, deoarece, dacă o sentinţă irevocabilă pronunţată anterior se opune la redeschiderea unui nou litigiu cu acelaşi obiect şi aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză, atunci nici prevederile convenţionale nu pot înlătura puterea de lucru judecat.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, invocând că h otărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi este dată cu încălcarea art. 1201 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ).

I. Având în vedere conţinutul art. 1201 C. civ., în analiza puterii de lucru judecat, prezenta acţiune trebuie raportată la:

- elementele acţiunii anterioare, ce au fost judecate de instanţă;

- putere de lucru judecat are dispozitivul sentinţei instanţei de fond şi considerentele deciziei instanţei de recurs.

Pentru fiecare capăt de cerere, trebuie cercetat şi apreciat dacă există sau nu putere de lucru judecat.

Dispozitivul sentinţei de fond (756/2000 a Tribunalului Municipiului Bucureşti) este în sensul respingerii acţiunii (în revendicare şi în constatarea nulităţii vânzărilor).

Considerentele deciziei de recurs (2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie) sunt: nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii de pe urma lui I.G.; actul de partaj ar putea avea valoarea unui partaj de ascendent, caz în care nu este respectat principiul unanimităţii; este inutil a cerceta lucrările de construcţii la imobil şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanţele de fond şi apel, în analiza puterii de lucru judecat, au procedat nelegal, încălcând art. 1201 C. civ., deoarece:

- au raportat prezenta acţiune numai la considerentele hotărârii instanţei de apel, care nu are putere de lucru judecat;

- nu au raportat prezenta acţiune la considerentele deciziei instanţei de recurs nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, care reţine lucruri diferite, este motivată diferit şi are raţiuni diferite, atât faţă de hotărârea instanţei de fond, cât şi faţă de cea de apel;

- au raportat prezenta acţiune la elementele cererii anterioare, invocate şi necercetate de instanţe;

- nu este cercetat fiecare capăt de cerere din perspectiva îndeplinirii/neîndeplinirii triplei identităţi, ci identitatea de cauză priveşte revendicarea, identitatea de obiect priveşte revendicarea şi identitatea de părţi priveşte constatarea nulităţii;

- au reţinut aspecte străine atât cererii anterioare de chemare în judecată, cât şi străine hotărârilor pronunţate şi aceste aspecte străine le-au opus prezentei cereri de chemare în judecată.

Instanţa de apel retine că p rima instanţă a analizat în mod judicios, pertinent şi temeinic, nicio precizare suplimentară nefiind necesară sub aspectul întrunirii cerinţelor autorităţii de lucru judecat.

Nu există identitate în privinţa obiectului, cauzei şi părţilor în aceeaşi calitate, în cazul revendicării.

Astfel, revendicarea veche, finalizată prin decizia nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, a avut ca obiect întregul imobil, compus din teren de 2925 mp şi construcţii şi a fost îndreptată contra statului şi a chiriaşilor, fiind invocată proprietatea dobândită de autor prin partaj în 1947; nu a fost invocată compararea titlurilor. Această acţiune a fost respinsă pentru că actul de partaj a fost considerat că poate fi act de partaj de ascendent (donaţie) în 1947, pentru 1/2 din imobil ce aparţinea mamei şi nerespectarea regulii unanimităţii; mai mulţi pârâţi, obligaţi la acelaşi lucru, în solidar la restituirea întregului imobil; nu a fost soluţionată pe fond, nefiind cercetate nici succesiunea şi nici eventualele degradări ale imobilului şi lucrări de construcţii.

Prezenta acţiune în revendicare are ca obiect apartamentul nr. 4 şi cota indiviză de teren şi este îndreptată contra celui ce a cumpărat apartamentul, fiind invocată proprietatea dobândită de autor prin succesiune în 1940 în cotă de 1/6 şi schimb în 1947 în cotă de 5/6 (actul de partaj voluntar este contract de schimb); se invocă compararea titlurilor; în prezent, nu mai este aplicabilă regula unanimităţii (practica Curţii Europene); o singură parte, obligată exclusiv la restituirea unei părţi din imobil şi a unei părţi indivize din terenul aferent.

Nu există identitate în privinţa obiectului, cauzei şi părţilor în aceiaşi calitate, în cazul constatării nulităţii vânzării.

Astfel, acţiunea în constatare nulitate vânzare, finalizată prin decizia nr. 2399/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, a avut ca obiect nulitatea vânzării apartamentului nr. 4 şi a fost îndreptată contra pârâtului H.; interesul a fost apărarea proprietăţii dobândite de autor prin partaj în 1947, iar cauza – statul vânzător nu era proprietar. Această cerere nu a fost soluţionată pe fond.

Prezenta acţiune în constatarea nulităţii are ca obiect vânzarea apartamentului nr. 4 şi este îndreptată contra pârâtului V. (succesorul lui H.); interesul este apărarea proprietăţii dobândite de autor prin succesiune în 1940 şi schimb în 1947 (actul de partaj voluntar este contract de schimb), iar cauza – cumpărător de rea-credinţă, conivenţa dintre cumpărător şi vânzător, nerespectarea Legii nr. 112/1995 (norme).

Se poate observa că izvorul de drept este diferit, nu a fost reţinut vreodată că nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate, ci că nu a fost respectat principiul unanimităţii.

Faţă de motivele mai-sus menţionate, nu există putere de lucru judecat, astfel că hotărârile pronunţate (fond şi apel) sunt date cu încălcarea art. 1201 C. civ.

II. În continuare, se va examina punctual fiecare afirmaţie a instanţei de apel:

Afirmaţia 1 : Deşi instanţa de fond a reţinut lipsa autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 1939/2003 a Judecătoriei sector 1, a admis în mod corect excepţia şi a respins acţiunea şi în privinţa capătului 1 de cerere (privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare) în raport de sentinţa civilă nr. 756/2000, fără ca aceste statuări să fie contradictorii. Curtea constată că primul litigiu, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 756/2000, avea ca obiect revendicarea şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod corect a fost reţinută autoritatea de lucru judecat în raport de ambele capete de cerere. Este lipsit de relevanţă dacă în acel litigiu constatarea nulităţii avea caracter principal sau accesoriu.

Critică :

Din dispozitivul sentinţei de fond (nr. 756/2000 a Tribunalului Municipiului Bucureşti) şi considerentele deciziei de recurs (nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie), rezultă că nu a fost soluţionat pe fond capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, întocmai ca şi în cazul sentinţei nr. 1939/2003 a Judecătoriei sectorului 1. Prin urmare, nu există nicio putere de lucru judecat în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii vânzării.

Aspectul privind diferenţa de cauză între acţiunea în constatarea nulităţii vânzării accesorie revendicării şi cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001 nu a fost niciodată cercetată şi această diferenţă este de cauză, este vădită, deoarece dacă nu îndeplineşti condiţiile revendicării şi implicit nu poţi cere nulitatea vânzării, poate aceleaşi condiţii fac posibilă realizarea dreptului pe Legea nr. 10/2001 şi implicit poţi cerere şi constatarea nulităţii vânzării. Aceste diferenţe de cauză arată că nu poate exista putere de lucru judecat.

Afirmaţia 2: Identitatea de persoane există deoarece în ambele litigii părţile s-au judecat în aceeaşi calitate procesuală. Calitatea de chiriaş/proprietar priveşte cauza acţiunii, sens în care curtea retine că în primul litigiu s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 183A/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a soluţionat apelul împotriva sentinţei nr. 759/2000, precum şi revendicarea, din care rezultă cu claritate că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului, opunându-i acestuia pretenţia proprie de proprietate.

Critică :

Este străin pricinii motivul instanţei privind calitatea părţilor, deoarece în acţiunea anterioară a existat o coparticipare procesuală a pârâţilor:

- obiectul iniţial a fost revendicarea în contra statului (ca posesor imobil) şi în contra locatarilor din imobil (chiriaşi, ca detentori precari), cerându-se obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a întregului imobil, adică a existat o coparticipare procesuală, fără nicio distincţie, ce evidenţia o obligaţie de predare în sarcina pârâţilor, adică o obligaţie solidară la predarea imobilului;

- completarea ulterioară a cererii cu capătul privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, motivat de cumpărarea locuinţelor de la un neproprietar.

Este străin pricinii motivul instanţei privind faptul că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului, opunându-i acestuia pretenţia proprie de proprietate, deoarece instanţa confundă cauza revendicării contra statului şi locatarilor cu interesul constatării nulităţii vânzării către pârâtul V. (succesorul lui H.), care interes nu are importanţă în analiza puterii de lucru judecat.

Din această perspectivă a calităţilor de drept material (proprietar/chiriaş) nu este analizată existenţa sau inexistenţa identităţii de cauză, în privinţa nici unuia din capetele de cerere ale prezentei acţiuni.

Prin urmare, motivele reţinute sunt străine pricinii şi nu există identitate de persoane.

Afirmaţia 3: Identitatea de obiect există deoarece a cere un întreg şi a cere o parte din acel întreg din punct de vedere juridic este o identitate de obiect, deoarece nici unul dintre pârâţii din primul proces nu putea fi obligat a lăsa în proprietate o altă parte decât cea dobândită, iar pretinsa solidaritate a pârâţilor din prima cauză nu există, deoarece nu are ca temei vreo dispoziţie legală sau convenţională, iar pârâţii nu erau coproprietari coindivizari.

Critică :

Sunt străine pricinii aprecierile instanţei, deoarece una este conţinutul acţiunii anterioare şi alta este dacă obiectul acelei acţiuni era sau nu întemeiat.

Deci, puterea de lucru judecat nu este apreciată în raport de conţinutul cererii anterioare stabilită de reclamant, ci în raport de aprecierea temeiniciei acesteia făcută în prezent de instanţa de apel.

Afirmaţia 4: Identitatea de cauză există deoarece:

a. Este lipsit de relevanţă dacă apărarea dreptului de proprietate în revendicare se face prin comparare de titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului. În revendicarea formulată împotriva statului şi a pârâţilor, reclamanta a susţinut aceeaşi lipsă a titlului statului, iar în cauza de faţă reclamanta afirmă că pârâtul a dobândit de la un neproprietar.

b. Este lipsit de relevanţă împrejurarea dacă acţiunea în revendicare are caracter principal sau accesoriu faţă de acţiunea în constatarea nulităţii.

c. În cauza de faţă şi în prima cerere soluţionată prin sentinţa nr. 756/2000, reclamanta invocase încălcarea reglementarilor aplicabile la încheierea contractului ca temei al anulării, iar în susţinerea revendicării lipsa titlului statului, cu efecte asupra valabilităţii titlului subdobânditorilor.

Critică :

Se face confuzie între cauza acţiunii anterioare, în care s-a invocat lipsa titlului statului, şi cauza acţiunii actuale, în care se cere compararea titlurilor (al reclamantei cu cel al pârâtului V., succesorul lui H.).

În acţiunea anterioară nu a fost analizat pe fond dreptul reclamantei, fiind reţinută nerespectarea principiului unanimităţii.

Este diferit cadrul procesual al unei revendicări prin invocarea lipsei titlului pârâtului, cu cel al unei revendicări prin comparare de titluri, astfel că nu există identitate între revendicarea contra statului şi chiriaşilor lui în care titlul reclamantei era opus numai statului, cu revendicarea prin comparare de titluri între al reclamantei şi cel al pârâtului.

Aspectul privind diferenţa de cauză între acţiunea în constatarea nulităţii vânzării accesorie revendicării şi cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001 nu a fost niciodată cercetat şi această diferenţă este de cauză, este vădită, deoarece dacă nu îndeplineşti condiţiile revendicării şi implicit nu poţi cere nulitatea vânzării, poate aceleaşi condiţii fac posibilă realizarea dreptului pe Legea nr. 10/2001 şi implicit poţi cere şi constatarea nulităţii vânzării. Aceste diferenţe de cauză arată că nu poate exista putere de lucru judecat.

În acţiunea anterioară a fost invocată drept cauză de nulitate cumpărarea de la un neproprietar şi nu a fost cercetat nimic, în prezenta acţiune se invocă conivenţa şi reaua-credinţă a dobânditorului şi cumpărarea în timpul revendicării.

Prin urmare, nu există identitate de cauză nici în privinţa revendicării şi nici în privinţa constatării nulităţii.

Afirmaţia 5 : La examinarea autorităţii de lucru judecat nu sunt relevante argumentele pentru care prima instanţă a soluţionat prima cerere în sensul respingerii sale.

Critică :

Dacă în sfera noţiunii de prima instanţă este instanţa de fond din primul ciclu procesual, afirmaţia este corectă; dacă se referă la sentinţa instanţei de fond din prezentul ciclu procesual, afirmaţia nu este corectă, deoarece în contra acesteia s-a formulat apel, instanţa de apel a menţinut motivarea şi prin prezentul recurs este criticată.

Afirmaţia nr. 6: Hotărârea în raport de care operează autoritatea de lucru judecat este cea prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în speţă sentinţa nr. 756/2000, şi nu deciziile date în apel şi recurs.

Critică:

Afirmaţia este corectă numai dacă se are în vedere dispozitivul sentinţei nr. 756/2000, nu şi considerentele ei, deoarece soluţia instanţei de recurs (nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie) a menţinut numai dispozitivul, nu şi motivarea, motivarea fiind total diferită şi anume că:

- nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii de pe urma lui I.G.;

- actul de partaj ar putea avea valoarea unui partaj de ascendent, caz în care nu este respectat principiul unanimităţii;

- este inutil a mai cerceta repararea imobilului şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Afirmaţia 7 : Este nefondată critica potrivit căreia autoritatea de lucru judecat a fost apreciată în considerentele sentinţei în raport de deciziile din apel şi recurs, iar în dispozitiv în raport de cea a instanţei de fond.

Critică :

Din conţinutul hotărârii instanţei de fond şi de apel (care a menţinut în întregime motivarea instanţei de fond) rezultă că puterea de lucru judecat a fost apreciată în raport de motivarea soluţiei instanţei de fond şi de apel, şi nu în raport de cea a instanţei de recurs, cum ar fi trebuit.

Afirmaţia 8 : Atât în considerentele cât şi în dispozitivul sentinţei apelate, hotărârea faţă de care s-a apreciat autoritatea de lucru judecat este sentinţa nr. 756/2000, însă instanţa a analizat excepţia prin raportare la conţinutul deciziilor de apel şi recurs.

Critică:

Considerentele hotărârii instanţei de apel şi cele ale instanţei de recurs reţin lucruri diferite, sunt motivate diferit şi au raţiuni diferite.

Autoritatea de lucru judecat trebuie apreciată numai în raport cu considerentele deciziei instanţei de recurs nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

Dacă prin absurd ne raportăm la considerentele deciziei de apel (prin care se reţine că acea convenţie încheiată între familia Iunian şi constructori nu ar fi titlu de proprietate), atunci nu există identitate de cauză, deoarece în prezenta acţiune nu este invocată convenţia cu constructorii, care ar fi fost şi absurd de invocat deoarece aceasta ar putea fi titlul constructorilor şi nu al reclamantei, care este succesoarea familiei Iunian.

Prin urmare, este nelegală aprecierea excepţiei în raport de conţinutul deciziilor de apel şi recurs.

Afirmaţia 9 : Se impune a se sublinia încă o dată că relevante pentru examinarea excepţiei nu sunt considerentele pentru care prima instanţă a respins acţiunea, ci obiectul, părţile şi cauza acţiunii anterioare.

Critică :

Elementele acţiunii civile anterioare nu sunt suficiente pentru a retine puterea lucru judecat, mai este necesar ca toate aceste elemente să fi făcut obiectul judecăţii pe fond a instanţei, ceea ce nu s-a întâmplat.

Afirmaţia 10 : Este artificială invocarea dobândirii bunului prin succesiune şi schimb, deoarece sunt aceleaşi acte juridice, astfel cauza acţiunii nu s-a modificat.

Critică :

Actul intitulat de partaj voluntar din 1947, în contextul când I.G. trăieşte, are semnificaţia unui partaj de ascendent (adică donaţie pentru 1/2 din imobilul ce a aparţinut mamei), aşa cum s-a reţinut prin decizia nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, şi în contextul morţii lui I.G. este un contract de schimb pentru cota de 5/6 din imobil şi astfel se cercetează şi succesiunea din 1940 şi schimbul din 1947.

De asemenea, succesiunea din 1940 pentru cota de 1/6 din imobil în favoarea autorului reclamantei nu are nicio legătură cu actul de partaj din 1947.

Afirmaţia 11 : Pronunţarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a dus la stabilirea a 3 temeiuri de drept, ci a statuat numai prevalenţa legii generale sau speciale într-un litigiu, astfel că invocarea unor alte temeiuri nu schimbă cauza acţiunii.

Critică :

Simpla citire a dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată existenţa a 3 temeiuri de drept, şi anume dreptul comun (art. 480 C. civ.), legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia (art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 din aceasta), numai în acest mod putând exista ce constată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi anume concurs între legi şi conflict între sisteme legislative.

Prin urmare, nu poate exista putere de lucru judecat a soluţiei pronunţate într-o acţiune clasică în revendicare, care să se opună unei acţiuni în revendicare ce are un temei mai complex şi care are un alt mod de evaluare şi de judecată.

În acţiunea în revendicare nu se cercetează dacă părţile au bunuri în sensul Convenţiei.

În revendicare câştigă cel ce are titlu preferat, iar prin compararea bunurilor câştigă cel ce are bun în sensul Convenţiei, efectele fiind fix inverse.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului în tot, desfiinţarea sentinţei, respingerea excepţiei şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea judecării pe fond a cauzei.

Intimatul-pârât V.Ş. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Confirmând soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, conform reglementării cuprinse în art. 1201 C. civ., tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză - între prima şi cea de-a doua cerere în judecată face să funcţioneze excepţia autorităţii de lucru judecat, care paralizează ce-a de-a doua acţiune introdusă în condiţii identice cu una anterioară rezolvată irevocabil.

Prin urmare, în mod corect instanţele anterioare au examinat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la elementele primei judecăţi, verificând dacă părţile, obiectul şi cauza cererii pendinte sunt aceleaşi cu cele din litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183A/2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

Contrar susţinerilor recurentei, tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ. se regăseşte între cele două litigii sub aspectul ambelor capete de cerere ale acţiunii, ceea ce justifică admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru întreaga acţiune pendinte.

Astfel, prin hotărârea în raport de care a fost admisă excepţia, respectiv sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, s-a soluţionat o primă acţiune în revendicare privind întregul imobilul din Bucureşti, str. W. nr. 13, sector 1 şi în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil, formulată de reclamanta I.L. împotriva statului şi a celor care au cumpărat apartamente din imobil (pentru apartamentul nr. 4 stând în proces pârâtul H.H., autorul pârâtului V.Ş. din noul litigiu).

În cererea pendinte, aceeaşi reclamantă solicită constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Bucureşti, str. W. nr. 13, sector 1 şi obligarea proprietarului acestui apartament să i-l lase în deplină proprietate şi posesie.

Se constată că există identitate de obiect, deoarece în ambele litigii s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Bucureşti, str. W. nr. 13, sector 1 şi obligarea proprietarului acestui apartament să îl lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie.

De asemenea, există identitate de părţi, I.L. figurând ca reclamantă în ambele litigii, iar pârâtul V.Ş. din litigiul pendinte este moştenitorul cumpărătorului apartamentului nr. 4, pârâtul H.H. din primul proces, deci continuator, din punct de vedere juridic, al personalităţii acestuia.

Este îndeplinită şi condiţia identităţii de cauză, care priveşte fundamentul (actul sau faptul juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii. Cauza cererii nu se confundă cu dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmăreşte prin demersul judiciar, ea fiind reprezentată de titlul, de izvorul dreptului respectiv.

Or, izvorul dreptului de proprietate a cărui valorificare s-a urmărit prin ambele acţiuni este acelaşi şi constă în succesiunea de pe urma lui I.G., fiind justificat în ambele acţiuni pe acelaşi act juridic - actul de partaj voluntar autentificat din 06 august 1947.

Astfel, în litigiul anterior, reclamanta a invocat că dreptul de proprietate al autorului ei, I.N.H., a fost dobândit de acesta pe cale succesorală de la defunctul tată I.G., prin actul de partaj voluntar autentificat din 06 august 1947.

În litigiul pendinte, reclamanta a invocat că dreptul de proprietate al aceluiaşi autor, I.N.H., a fost dobândit de acesta în cotă de 1/6 prin succesiune după tatăl său I.G. şi în cotă de 5/6 prin schimbul de cote indivize din diverse imobile, făcut de coindivizari cu prilejul ieşirii din indiviziune, atribuind actului de partaj voluntar din 06 august 1947 calificarea de contract de schimb. Împrejurarea că prin actul de partaj din 1947, moştenitorii coindivizari şi-au cedat reciproc cotele pe care le aveau din diverse imobile, în scopul ca fiecare să dobândească dreptul exclusiv asupra unui bun determinat, nu este însă de natură a transforma modul de dobândire a dreptului de proprietate din succesiune în schimb, cum greşit a pretins reclamanta în încercarea de a justifica schimbarea cauzei celei de-a doua cereri în judecată. Cât timp de la momentul soluţionării irevocabile a primei acţiuni, prin sentinţa civilă nr. 756/2000, rămasă definitivă prin decizia nr. 183A/2001 şi irevocabilă prin decizia nr. 2399/2002, şi până la promovarea celei de-a doua acţiuni, nu a intervenit nici un aspect nou, nicio schimbare a împrejurărilor de fapt şi de drept, reclamanta prevalându-se în justificarea dreptului de proprietate al autorului său de acelaşi act de partaj voluntar din 1947, nu se poate reţine că s-a modificat cauza cererii de chemare în judecată, neavând nicio relevanţă pe acest aspect calificarea dată de parte actului avut în vedere de instanţă cu ocazia primei judecăţi.

Pe de altă parte, după cum corect a reţinut curtea de apel, la fel ca în cererea pendinte, şi în prima cerere, soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 756/2000, reclamanta a invocat încălcarea reglementărilor aplicabile la încheierea contractului, ca temei al anulării actului, iar în susţinerea cererii în revendicare lipsa titlului statului, cu efecte asupra valabilităţii titlului pârâţilor subdobânditori, astfel că nu se poate imputa curţii de apel că nu a avut în vedere, în examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, şi cauza cererii în nulitate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Argumente suplimentare privind identitatea celor trei elemente ale autorităţii de lucru judecat vor fi aduse cu ocazia analizării criticilor formulate, în mod distinct, de către recurentă, cu referire la fiecare din considerentele instanţei de apel, în limita în care elementele autorităţii de lucru judecat sunt contestate prin aceste critici.

Ca răspuns la criticile iniţiale privind pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., pe lângă cele mai sus arătate, Curtea va mai reţine că prin sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti s-a respins prima acţiune a reclamantei ca nefondată şi că această sentinţă a rămas irevocabilă în urma respingerii căilor de atac, prin decizia civilă nr. 183A/2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi, respectiv, prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

Prin urmare, în raport de sentinţa irevocabilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, judecata acţiunii pendinte, care are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate, nu mai este posibilă, operând excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie ce corespunde funcţiei extinctive (negative) a lucrului judecat, împiedicând o nouă judecată (atunci când există identitatea elementelor acţiunii).

Recurenta contestă incidenţa, în speţă, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pe motiv că prima ei acţiune nu a fost judecată pe fond, raportat la considerentele deciziei din recurs nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a reţinut nerespectarea regulii unanimităţii.

Critica nu este fondată.

Prin sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, în raport de care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, s-a respins acţiunea „privind revendicarea imobilului şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, ca nefondată”.

Ca atare, potrivit dispozitivului acestei sentinţe, nu se poate reţine că nu s-ar fi rezolvat în fond acţiunea în revendicare şi în nulitate.

Faptul că judecata s-a făcut pe fond rezultă, fără dubiu, şi din considerentele sentinţei, în care soluţia din dispozitiv a fost justificată pe un argument de fond comun ambelor capete de cerere deduse judecăţii (revendicare şi nulitate contract), şi anume că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului litigios, nedovedind că autorul ei, I.N.H., a fost proprietarul imobilului. Acest argument, care are valoarea unui motiv decisiv, întrucât vine în mod necesar să sprijine soluţia adoptată, a fost reluat şi dezvoltat în decizia nr. 138A/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a respins apelul şi, contrar celor susţinute de recurentă, el nu a fost înlăturat de instanţa de recurs care, reţinând nerespectarea regulii unanimităţii la promovarea acţiunii în revendicare, nu a făcut decât să aducă un argument suplimentar în justificarea soluţiei pronunţate în cauză, pe care a menţinut-o prin respingerea recursului. Conform celor ce rezultă din considerentele deciziei nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, instanţa de recurs nu a făcut o analiză a calităţii de proprietar a autorului reclamantei, I.N.H., asupra imobilului litigios, pentru a se putea susţine că a înlăturat motivarea pe acest aspect a instanţelor de fond şi apel; instanţa de recurs a analizat numai dacă în patrimoniul autorului reclamantei s-au transmis, pe cale succesorală, toate cotele indivize privind imobilul litigios, raportat la actul de partaj din 1947, concluzionând că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost „unic moştenitor, proprietar” al imobilului în litigiu, nefiind astfel respectată regula unanimităţii la promovarea acţiunii în revendicare, considerente faţă de care nu se poate reţine că argumentul de fond al instanţelor anterioare, întemeiat pe analiza calităţii de proprietar a autorului reclamantei asupra imobilului litigios, ar fi fost înlăturat în calea de atac a recursului.

În contextul arătat, cât timp şi recursul a fost respins, menţinându-se astfel soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare şi în nulitatea contractelor, ca nefondată, nu se poate susţine că, raportat la considerentele deciziei din recurs, nu s-ar fi dat o rezolvare pe fond litigiului, cum greşit pretinde recurenta.

Ambele capete de cerere ale primei acţiuni – revendicare şi nulitate contract – fiind rezolvate pe fond în primul proces, conform sentinţei civile nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea căilor de atac, în mod legal în raport de această sentinţă s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pentru întreaga acţiune.

De altfel, nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul, trebuie considerată ca lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicţională. Nu s-ar putea astfel susţine că, atunci când rezolvarea în primul proces s-a făcut prin reţinerea unei excepţii procesuale, acest aspect este suficient prin el însuşi pentru a nu funcţiona autoritatea de lucru judecat şi pentru a permite reluarea procedurii judiciare doar sub motiv că nu a avut loc iniţial o judecată pe fond. Pe aspectul tranşat, hotărârea produce autoritate de lucru judecat, iar reluarea dezbaterilor, pentru a se ajunge la fondul raporturilor juridice dintre părţi, va fi posibilă numai în situaţia în care se vor invoca elemente noi, care să înlăture incidenţa excepţiei lucrului deja judecat. În schimb, dacă sesizând pentru a doua oară instanţa, partea se regăseşte în aceeaşi situaţie, va funcţiona excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la prima hotărâre, câtă vreme nu a fost adus în dezbatere nici un element nou, iar asupra pricinii în această stare, instanţa s-a pronunţat deja.

De aceea, şi dacă rezolvarea primului litigiu nu s-ar fi făcut pe fond, cum susţine recurenta - ceea ce, însă, nu este cazul, după cum s-a arătat anterior -, excepţia autorităţii de lucru judecat tot ar fi funcţionat, cât timp promovând a doua oară acţiune în valorificarea aceluiaşi drept, reclamanta nu a adus în dezbatere nici un element nou, prevalându-se de acelaşi act de partaj voluntar avut în vedere de instanţă cu ocazia primei judecăţi.

Tot în justificarea greşitei admiteri a excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurenta a invocat şi faptul că instanţele anterioare au reţinut aspecte străine primei acţiuni şi hotărârilor pronunţate în primul litigiu. Nici aceste critici nu sunt fondate, elementele autorităţii de lucru judecat fiind identificate corect, prin raportare la cererea şi hotărârile pronunţate în primul litigiu, potrivit celor mai sus arătate.

II. Criticile formulate, în mod distinct, de către recurentă, cu referire la fiecare din considerentele instanţei de apel, sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

1. Critica potrivit căreia capătul de cerere în nulitate nu a fost soluţionat pe fond în primul proces, cu consecinţa greşitei admiteri a excepţiei autorităţii de lucru judecat pe acest capăt de cerere, argumentată de recurentă cu trimitere la considerentele deciziei date în recurs în primul litigiu (decizia nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie), a fost deja analizată la pct. 1.

Critica privind diferenţa de cauză între acţiunea în constatarea nulităţii vânzării accesorie revendicării şi cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită, neavând nicio relevanţă în aprecierea identităţii de cauză, ca element al autorităţii de lucru judecat, dacă cererea în nulitate are caracter principal sau accesoriu, pe acest aspect interesând exclusiv izvorul dreptului a cărui valorificare s-a urmărit prin acţiune, or acesta este identic în ambele litigii, după cum s-a arătat deja la pct. 1.

2. Contrar susţinerilor recurentei, motivele pentru care curtea de apel a reţinut identitatea de părţi nu sunt străine pricinii, criticile în acest sens nefiind fondate.

În aprecierea identităţii de părţi, ca element al autorităţii de lucru judecat, interesează identitatea juridică a părţilor, nu identitatea lor fizică, fiind asimilaţi părţilor şi succesorii lor în drepturi şi obligaţii.

Or, pârâtul V.Ş. din litigiul pendinte fiind moştenitorul pârâtului H.H. din primul proces, condiţia identităţii de părţi este îndeplinită.

Reclamanta a invocat că nu există identitate de părţi, întrucât pârâţii din cele două procese nu au fost chemaţi în judecată în aceeaşi calitate, susţinând că în primul proces, pârâtul H. a fost chemat în judecată în calitate de chiriaş, iar în cel pendinte, pârâtul V. a fost chemat în calitate de proprietar.

Aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel, chestiunea invocată de reclamantă nu ţine de identitatea părţilor, ci de cauza acţiunii, vizând fundamentul pretenţiei deduse judecăţii.

Cu toate acestea, curtea a făcut o analiză a calităţii în care a fost chemat în judecată, în primul litigiu, autorul pârâtului din prezenta cauză şi a ajuns la concluzia corectă că acesta a fost chemat tot în calitate de proprietar, iar nu de chiriaş.

Pentru a înlătura apărarea reclamantei privind calitatea de chiriaş în care ar fi fost chemat în judecată pârâtul H. din primul proces, curtea de apel a analizat obiectul primei acţiuni opus pârâtului H. - constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta şi revendicarea părţii de imobil deţinută în baza contractului, în raport de care a tras o concluzie pertinentă pe aspectul supus analizei - iar nu străină pricinii, cum eronat se pretinde în recurs - şi anume că reclamanta a contestat calitatea de proprietar a pârâtului H., opunându-i pretenţia proprie de proprietate asupra aceluiaşi bun.

Pe de altă parte, este lipsit de relevanţă pe aspectul identităţii de părţi că în primul proces, autorul pârâtului din prezenta cauză a stat în judecată alături de alţi pârâţi, litisconsorţiul nefiind unul obligatoriu, întrucât calitatea procesuală pasivă a acestora a fost atrasă de calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra altor apartamente din imobil. Nu poate fi vorba despre o „obligaţie solidară la predarea imobilului”, cum pretinde recurenta, pârâţii nedeţinând imobilul în indiviziune, aşa încât fiecare era ţinut a răspunde pentru apartamentul pe care l-a cumpărat.

3. Criticile potrivit cărora, pentru a reţine identitatea de obiect, curtea de apel a făcut o apreciere a temeiniciei acţiunii anterioare, nu sunt fondate.

În contextul în care în primul litigiu, reclamanta revendicase întregul imobil, iar în cel pendinte numai un apartament, nu se poate susţine că argumentele cu care curtea a justificat identitatea de obiect ar echivala cu o analiză a temeiniciei primei acţiuni, ci ele ţin exclusiv de aprecierea elementului autorităţii de lucru judecat în discuţie.

Într-adevăr, din punct de vedere juridic există identitate de obiect şi atunci când este vorba despre partea cuprinsă într-un întreg (pars est in toto), or acesta este sensul argumentaţiei cu care curtea de apel a reţinut identitatea de obiect între cele două litigii.

4. Criticile vizând lipsa identităţii de cauză nu sunt fondate.

Susţinând că nu este întrunită condiţia identităţii de cauză întrucât în litigiul anterior a invocat lipsa de titlu a statului în opoziţie cu titlul său, pe când în litigiul de faţă a invocat compararea titlurilor părţilor, recurenta face confuzie între cauza acţiunii în revendicare şi cauza cererii de chemare în judecată, numai aceasta din urmă interesând în examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Cauza acţiunii în revendicare este generică şi întotdeauna aceeaşi, fiind reprezentată de deţinerea nelegitimă a bunului de către pârât şi voinţa de a face ca această deţinere să înceteze, astfel că invocarea fie a lipsei titlului pârâtului, fie a deţinerii de titluri de către ambele părţi asupra bunului revendicat, cu solicitarea ca acestea să fie comparate, aduce în discuţie cauza acţiunii în revendicare.

Or, identitatea de cauză la care se referă art. 1201 C. civ., are în vedere nu cauza acţiunii, ci cauza cererii de chemare în judecată, înţeleasă ca fundament (act sau fapt juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, ca fapt generator, material sau juridic, care a dat naştere dreptului, altfel spus ca izvor al dreptului respectiv.

Din perspectiva autorităţii de lucru judecat nu are, aşadar, nicio relevanţă dacă în prima acţiune în revendicare s-a invocat sau nu compararea titlurilor părţilor, ci exclusiv dacă izvorul dreptului de proprietate a cărui valorificare s-a urmărit este acelaşi în ambele litigii, condiţie îndeplinită în speţă, potrivit celor deja arătate la pct. 1.

Toate celelalte probleme pe care le ridică recurenta în cadrul criticii vizând lipsa identităţii de cauză au fost deja analizate în precedent, aşa încât reluarea analizei lor nu se mai impune.

Astfel, împrejurarea dacă acţiunea anterioară a fost sau nu soluţionată pe fond şi relevanţa acesteia în reţinerea autorităţii de lucru judecat a fost analizată la pct. 1, iar problemele privind cauza cererii în nulitatea contractului şi „diferenţa de cauză între acţiunea în constatarea nulităţii vânzării accesorie revendicării şi cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001” au fost analizate la pct. 1 şi, respectiv pct. 1I.1.

5. Considerentul din decizia recurată, potrivit căruia „la examinarea autorităţii de lucru judecat nu sunt relevante argumentele pentru care instanţa a soluţionat prima cerere în sensul respingerii sale ca neîntemeiată”, se referă, în mod neîndoielnic, la hotărârea pronunţată în litigiul anterior, iar nu la cea pronunţată în primă instanţă în litigiul pendinte.

Or, în atare condiţii, critica la „afirmaţia 5” nu are obiect, deoarece din redactarea acesteia rezultă că recurenta a înţeles să conteste „afirmaţia 5” numai dacă se referă la sentinţa instanţei de fond din prezenta cauză: „dacă în sfera noţiunii de primă instanţă este instanţa de fond din primul ciclu procesual, afirmaţia este corectă, dacă se referă la sentinţa instanţei de fond din prezentul ciclu procesual, afirmaţia nu este corectă, deoarece în contra acesteia s-a formulat apel, instanţa de apel a menţinut motivarea şi prin prezentul recurs este criticată.”

6. Întrucât este înzestrată cu autoritate de lucru judecat hotărârea prin care s-a rezolvat fondul cauzei, indiferent de natura soluţiei pronunţate - de admitere sau de respingere a pretenţiilor, în mod corect curtea de apel a reţinut că, în speţă, hotărârea în raport de care operează autoritatea de lucru judecat este sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, iar nu deciziile date în apel şi recurs, care au menţinut această sentinţă, criticile în acest sens nefiind fondate.

Conform dispozitivului sentinţei civile nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti, acţiunea în revendicare şi în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca nefondată, astfel că aceasta fiind hotărârea care a soluţionat fondul cauzei, în raport de ea operează autoritatea de lucru judecat, iar nu în raport de deciziile date în apel şi recurs, care au menţinut-o.

Susţinerile recurentei cu privire la efectele considerentelor deciziei din recurs, nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, asupra soluţiei dată în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 756/2000, nu pot fi primite, rămânând valabile argumentele prezentate în analiza aceleiaşi chestiuni la pct. 1.

7. Contrar susţinerilor recurentei, nu doar hotărârea dată în recurs în primul litigiu trebuia avută în vedere în examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi nu în sensul pretins de aceasta, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, considerentele hotărârilor pronunţate în primul litigiu, în fond, apel, recurs, interesează deopotrivă în examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât ele permit stabilirea identităţii de elemente între cererea judecată irevocabil şi noua cerere dedusă judecăţii.

În acest sens, în mod corect instanţele anterioare au făcut apel la considerentele hotărârilor pronunţate în primul litigiu (în fond, apel, recurs) pentru a identifica exact elementele primei judecăţi - obiect, cauză, părţi, lucru ce se impunea din perspectiva dispoziţiilor art. 1201 C. civ., potrivit cărora autoritatea de lucru judecat este condiţionată de existenţa triplei identităţi de elemente – obiect, cauză şi părţi – între prima cerere judecată irevocabil şi cea de-a doua cerere pendinte pe rolul instanţei. Această triplă identitate de elemente face să funcţioneze excepţia autorităţii de lucru judecat, care paralizează ce-a de-a doua acţiune introdusă în condiţii identice cu una anterioară judecată irevocabil. Aşa fiind, în mod corect curtea de apel a reţinut că atâta timp cât există identitate de obiect, cauză şi părţi între acţiunea soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 756/2000 a Tribunalului Bucureşti şi acţiunea din litigiul pendinte, operează autoritatea de lucru judecat în raport de această sentinţă.

8. Recurenta reiterează susţinerile referitoare la relevanţa considerentelor deciziei din recurs nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie asupra incidenţei excepţiei autorităţii de lucru judecat, or acestea au fost deja analizate la pct. 1, aşa încât reluarea analizei pe acest aspect nu se mai impune.

9. Recurenta invocă faptul că excepţia autorităţii de lucru judecat nu putea fi reţinută doar în raport de identitatea elementelor celor două acţiuni, cât timp acţiunea anterioară nu a fost judecată pe fond.

Se reiterează astfel o problemă de drept ce a fost deja analizată de instanţă la pct. 1, aşa încât argumentele prezentate pe acest aspect la pct. 1 vor fi menţinute şi în considerarea lor critica în discuţie nu va fi primită.

10. Relativ la identitatea de cauză, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că este artificială invocarea, ca argument al schimbării cauzei celei de-a doua cereri, a dobândirii bunului prin succesiune pentru cota de 1/6 şi schimb pentru cota de 5/6, cât timp reclamanta a justificat pretinsul drept de proprietate al autorului pe acelaşi act juridic în ambele litigii.

Atribuirea, de către parte, a unei alte naturi juridice actului de partaj voluntar, de care s-a prevalat şi în prima judecată, nu determină schimbarea cauzei celei de-a doua cereri, sens în care rămân valabile argumentele prezentate la pct. 1, în raport de care concluzia curţii de apel privind întrunirea condiţiei identităţii de cauză este corectă, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

11. Recurenta susţine şi faptul că, raportat la decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocarea, în litigiul pendinte, a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie reprezintă o cauză juridică diferită de cea a cererii judecate anterior.

Critica nu este fondată.

Atât în litigiul pendinte, cât şi în cel anterior, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Faptul că în noul litigiu, reclamanta a adăugat noi texte de lege la temeiul juridic iniţial, respectiv dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie, nu schimbă cauza juridică, care se regăseşte în fundamentul pretenţiei.

Pe de altă parte, susţinerile în sensul că pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a condus la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acţiunii în revendicare - dreptul comun (art. 480 C. civ.), legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 din aceasta), nu sunt întemeiate.

Aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel, pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu a condus la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acţiunii în revendicare, ci această decizie a examinat prevalenţa legii generale sau a legii speciale, prin prisma respectării dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi protocoalelor adiţionale, în acţiunile în revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu se poate astfel susţine schimbarea cauzei juridice a acţiunii în revendicare prin invocarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie şi a art. 6 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât normele convenţionale nu pot constitui, per se, temei al unui demers judiciar, invocarea lor fiind menită să justifice înlăturarea de la aplicare a unor dispoziţii din dreptul intern, atunci când ele sunt contrare tratatelor internaţionale la care România este parte.

În concluzie, reţinând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi că aceasta nu cuprinde motive străine de natura pricinii, nefiind astfel incidente motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.L. împotriva deciziei nr. 130A din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7604/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 7691/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 7532/2012. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7543/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7565/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7604/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs