ICCJ. Decizia nr. 7691/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7691/2012
Dosar nr. 37789/3/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 25 septembrie 2009, reclamantul N.G.S.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la despăgubiri morale şi materiale pentru condamnarea politică a tatălui său, N.G. şi pentru consecinţele acestei condamnări asupra sa prin excluderea din Baroul Ploieşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost arestat de securitate la data de 30 octombrie 1958 şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa penală 404 din 18 aprilie 1959 la 8 ani închisoare şi confiscare totală a averii pentru „uneltire contra ordinii statului". A arătat că şi el a suferit din plin consecinţele condamnării politice a tatălui său, în sensul că la numai 11 luni de la condamnare, a fost radiat din Baroul Ploieşti unde figura înscris ca avocat din data de 20 octombrie 1958.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 468 din 1 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luată faţă de reclamant prin excluderea acestuia din colegiul de avocaţi al regiunii Ploieşti, prin decizia nr. 124 din 27 septembrie 1959, şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 80.000 euro la cursul de schimb valutar Băncii Naţionale a României RON/euro din ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul, în baza probatoriului administrat, a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 404 din 18 aprilie 1959, Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea tatălui reclamantului, N.G., la pedeapsa închisorii corecţionale de 8 ani şi 4 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 58 pct. 2-5 C. pen., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 C. pen.
Din biletului de eliberare nr. AA/1962, tribunalul a constatat că autorul reclamantului s-a aflat în stare de detenţie în perioada 30 ianuarie 1958-27 octombrie 1966.
A mai constatat că, prin sentinţa penală nr. 20 din 24 februarie 1992, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General al României, a casat hotărârile atacate, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) din acelaşi cod, a achitat pe inculpatul N.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
Tribunalul a reţinut că pedeapsa aplicată tatălui reclamantului reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, în calitate de descendent al acestuia, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi legea menţionată.
Totodată, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de reclamant care, la data de 15 septembrie 1959, a fost radiat din baroul Ploieşti, unde fusese înscris, ca urmare a condamnării politice a tatălui său şi nu ca urmare a aplicării unei sancţiuni disciplinare.
Ca atare, tribunalul a reţinut că reclamantul, conform dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 este îndreptăţit să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât în nume propriu cât şi în calitate de succesor în drepturi al autorului său.
În ceea ce priveşte paguba suferită, tribunalul a reţinut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.
Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conţinut economic şi poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnităţii, restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de plăcerile fireşti ale vieţii etc.
Tribunalul a avut în vedere că, prin măsura condamnării au fost cauzate tatălui reclamantului suferinţe psihice, fiindu-i atinse onoarea şi demnitatea, iar reclamantului sentimentul de frustrare accentuată datorită excluderii din barou, fiindu-i atinsă onoarea şi demnitatea întrucât nu a mai putut să-şi desfăşoare profesia de avocat potrivit pregătirii urmate, fiind angajat în diverse locuri de muncă necalificate.
Reţinând că suma de 250.000 euro solicitată de reclamant este exorbitantă şi că acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cel care le solicită, iar pe de o parte, ar reprezenta chiar o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obţine un cetăţean român mediu pe tot timpul vieţii sale şi că ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare faţă de posibilităţile economice concrete ale României, tribunalul a apreciat că suma de 80.000 euro este suficientă şi rezonabilă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
La data de 24 ianuarie 2011, reclamantul şi-a completat acţiunea, arătând că şi-o întemeiază pe dispoziţiile art. 2 şi 3 din Legea nr. 221/2009, art. 504-506 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 408A din 12 aprilie 2011, în complet de divergenţă, a respins, ca nefondate, apelurile.
În motivarea deciziei instanţa de apel a avut în vedere considerentele care urmează:
Sentinţa tribunalului a fost pronunţată la 01 aprilie 2010, anterior modificării Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 62/30.06.2010.
Ca urmare a sesizării formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a concluzionat că prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 s-a creat premisa discriminării între persoane care, deşi aflate în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) (egalitatea în drepturi) raportat şi la art. 15 alin. (6), dar şi art. 15 alin. (2) (principiul neretroactivităţii) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată de prima instanţă care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material.
Prin Decizia civilă nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) raportat la art. 115 alin. (6) şi art. 1 alin. (4) (potrivit opiniei concurente) din Constituţia României, fiind declarate neconstituţionale textele de modificare ale Legii nr. 221/2009 şi a statuat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel încât, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, deci, inclusiv, în căile de atac - apel şi recurs în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi respectiv, recurs, pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate după intrarea în vigoare a acestei legi.
Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I au fost considerate constituţionale în sensul reglementat anterior modificărilor dispuse prin O.U.G. nr. 62/2010, text aplicabil tuturor acţiunilor introduse înainte de modificare, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunilor.
Având în consideraţie aspectele soluţionate în acest sens, la data de 20 octombrie 2010, în ziua următoare – 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a pronunţat Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360, prin care a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, excepţie invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Această excepţie a fost admisă, constatându-se că prevederile acestui articol din Legea nr. 221/2009, cu completările şi modificările ulterioare, sunt neconstituţionale. În considerentele celor două decizii, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, cuprind două soluţii legislative distincte şi anume, pe de o parte teza I privind acordarea unor despăgubiri, iar pe de altă parte teza a II-a, adică pct. 1 şi 3 ale lit. a), referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri.
Cele trei Decizii ale Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, intrând în vigoare, astfel, în acelaşi moment şi având un efect complementar. S-a apreciat că interpretarea şi aplicarea acestora trebuie făcută în mod unitar, în sensul că Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 vin în completarea Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel încât, constatarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, putea avea ca efect formal dispariţia temeiului de drept doar pentru acţiunile formulate după expirarea termenului de 45 de zile de la data publicării – 15 noiembrie 2010, în care, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept, în timp ce toate acţiunile introduse înainte de această dată vor avea ca temei de drept pe tot parcursul judecăţii, art. 5.
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru soluţionarea accelerării proceselor, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, în 30 de zile de la data publicării în M. Of. nr. 714/26.10.2010, la art. XIII s-a prevăzut că: Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
La art. 4, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), având următorul cuprins: (6) „Hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului care este de competenţa curţii de apel."
La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: „Art. 5 alin. (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv, pot solicita instanţei prevăzută la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la (...) acordarea de despăgubiri (...)".
La art. 5 alin. (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: „(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului care este de competenţa curţii de apel şi sunt puse în executare prin Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti".
Analizând aceste dispoziţii legale s-a considerat că trebuie remarcat faptul că legea a fost modificată în sensul arătat, iar modificările au fost publicate în M. Of. din 26 octombrie 2010, deci, după pronunţarea celor trei decizii ale Curţii Constituţionale - 20 şi 21 octombrie 2010 şi înainte de producerea efectelor juridice ale acestora, prin publicare în M. Of., respectiv nr. 761/15.11.2010, în sensul reglementat de art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Rezultă că legiuitorul a înţeles să acţioneze prin introducerea art. XIII în Legea nr. 202/2010 - ce vizează chiar art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, alături de alte dispoziţii considerate de o importanţă majoră pentru reformarea sistemului judiciar din România, pentru respectarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare în sensul adoptării unui text conform cu dispoziţiile constituţionale şi care, înlăturând limitarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a înţeles să acţioneze în intervalul prevăzut de lege pentru adoptarea modificărilor necesare a fi aduse Legii nr. 221/2009.
Textul menţionat în Legea nr. 202/2010 la art. 5 alin. (1) partea introductivă este identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, atât anterior modificării prin O.U.G. nr. 62/2010, cât şi ulterior acestei modificări, care a vizat doar introducerea unui plafon al despăgubirilor. Din modul de redactare rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) al alin. (1), alin. (3), (4), (5) a rămas aceeaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
Modificările legislative s-au circumscris astfel, obligativităţii respectării art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) raportat la art. 116 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale raportat la art. 14 din aceeaşi Convenţie şi cu Protocolul 12 adiţional, menţionate a fi încălcate în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (respectarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi celui privind nediscriminarea, precum şi respectarea principiului neretroactivităţii). Legiuitorul a înţeles să adopte acelaşi text al dispoziţiilor reparatorii reglementate de art. 5 din Legea nr. 221/2009, neînsuşindu-şi astfel, susţinerile Curţii Constituţionale, în sensul că Legea nr. 221/2009 reprezintă, practic, o dublă reglementare după aproximativ 20 de ani de la adoptarea primului act normativ în acest sens, Decretul-lege nr. 118/1990 şi cele privind diluarea scopului legii prin recunoaşterea moştenitorilor de gradul II ca fiind persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă. Stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost lăsată în continuare în sarcina judecătorilor care, în baza aprecierii tuturor probelor vor stabili în mod diferenţiat, de la caz la caz, sumele la care Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, va fi obligat a le plăti către persoanele îndreptăţite.
S-a definit, astfel, cu claritate cadrul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010 ca fiind cel statuat prin asumarea obligaţiilor Statului Român privind condamnarea clară şi fără echivoc a totalitarismului şi respectării principiilor Declaraţiei de la Vilnius din 2009 a Adunării Parlamentare a OSCE, acordându-se oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-a inclusiv, şi care în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii formulează acţiune, dreptul de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri în echivalent prin Legea nr. 10/2001. Toate celelalte dispoziţii din Legea nr. 221/2009 au rămas neschimbate, în forma adoptată iniţial şi publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009.
Chiar dacă legiuitorul nu ar fi acţionat în sensul menţionat anterior, în speţă, reclamantul se afla în situaţia de a avea o hotărâre de admitere în parte a acţiunii pronunţată de prima instanţă - tribunalul, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii Curţii Constituţionale prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, motiv pentru care procesului îi erau aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei - Legea nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, până la soluţionarea tuturor căilor de atac - apel şi recurs, deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti pentru considerentele arătate în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale. A considera că cele două decizii din 21 octombrie 2010 ar retroactiva anulând temeiul de drept - art. 5 din Legea nr. 221/2009, ar afecta accesul liber la justiţie garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, creând o situaţie discriminatorie în lumina art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la aceeaşi Convenţie, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional care defineşte noţiunea de bun actual, incluzând în această categorie creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
O interpretare contrară a aspectelor menţionate anterior ar contraveni voinţei legiuitorului şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei; Draon împotriva Franţei, Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei; Trgo împotriva Croaţiei.)
Despre noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern", spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky contra Slovaciei).
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii (Broniowski împotriva Poloniei, 22 iunie 2004).
Într-o hotărâre de dată recentă (10 februarie 2010), pronunţată în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reţinut că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o „speranţă legitimă" chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care vor putea obţine compensaţiile morale (legea nu a fost adoptată de autorităţile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne reclamanţii aveau, în baza art. 9 din legea din 11 noiembrie 1997, o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proportionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, potrivit căruia: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie", impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979).
În cauza Beian împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 14 din Convenţie, subliniind că:
Convenţia nu le impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele pentru nedreptăţile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru persoanele îndreptăţite. În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului.
Divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă.
Curtea de Apel a concluzionat că această incertitudine jurisprudenţială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forţată în afara DGSM li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.
În final, s-a arătat că, în măsura în care sunt prevăzute de legislaţia naţională drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aceste concluzii sunt aplicabile şi în cazul de faţă, deoarece Legea nr. 221/2009 reglementează drepturi patrimoniale pentru persoanele împotriva cărora s-au aplicat măsuri administrative sau judiciare cu caracter politic.
Art. 2 din Lege precizează că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, iar aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
În art. 6 şi 8 din Legea nr. 221/2009 se precizează că pe hotărârile judecătoreşti prin care au fost pronunţate astfel de condamnări se va menţiona caracterul politic al acestora în cazul în care se solicită eliberarea unei copii, iar în cazul solicitării cazierului, acesta va fi eliberat conform Legii nr. 290/2004, art. 9 lit. c), modificat: „c) Amnistia, graţierea, prescripţia executării pedepsei, reabilitarea, caracterul politic al condamnării", urmărindu-se înlăturarea consecinţelor acestor sentinţe.
Statul Român este responsabil pentru producerea prejudiciilor morale şi materiale acestor persoane, iar prin Legea nr. 221/2009 şi-a asumat obligaţia de a acorda despăgubiri acestora sau moştenitorilor lor, în vederea respectării obligaţiilor asumate prin documentele internaţionale menţionate anterior.
Instanţa de apel a reţinut, din probele depuse la dosar, că tatăl reclamantului a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională conform art. 209 pct. 2, potrivit sentinţei penale nr. 404 din 18 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale reprezentând condamnare cu caracter politic de drept conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. în timpul detenţiei ca urmare a condiţiilor inumane din penitenciar, autorului reclamantului, aflat la o vârstă înaintată şi suferind de grave afecţiuni ale inimii şi plămânilor, boli care necesitau un tratament permanent, i s-a înrăutăţit starea de sănătate astfel încât a fost eliberat doar după 4 ani de detenţie şi a murit la scurt timp după eliberare. Datorită condamnării, N.G. şi-a pierdut întreaga avere, fiind lipsit, astfel, după eliberare de posibilitatea de a duce o viaţă decentă, deşi fusese ofiţer şi de a transmite bunurile pentru care muncise fiului său. Mai mult decât atât, suferinţa sa a fost dublată de suferinţa fiului, care şi-a pierdut dreptul de a practica avocatura datorită condamnării politice ce i-a fost aplicată şi al cărui destin a fost, de asemenea, deturnat.
Prin decizia nr. 20 din 14 septembrie 1992 pronunţată în Dosarul nr. 15/1992 de Curtea Supremă de Justiţie, s-a admis recursul extraordinar formulat de Procurorul General împotriva sentinţei nr. 404 din 18 aprilie 1959 a Tribunalului militar Bucureşti, Deciziunii nr. 1317 din 21 mai 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare şi Deciziei nr. 78 din 02 aprilie 1962 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, s-au casat hotărârile menţionate şi a fost achitat inculpatul N.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior, înlăturându-se şi pedeapsa complimentară privind confiscarea averii.
În aceste condiţii, având în vedere efectele condamnării politice suferită de autorul reclamantului, care a fost întemniţat din motive politice, precum şi efectele măsurii administrative cu caracter politic aplicată reclamantului asupra sănătăţii, profesiei, vieţii de familie şi reintegrării sociale ale acestora, destinele lor fiind schimbate ireversibil, instanţa de apel, în majoritate, a apreciat că tribunalul în mod corect a admis în parte acţiunea şi a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 80.000 euro.
Sumele acordate ca despăgubiri morale nu trebuie să aibă un caracter derizoriu, cuantumul acestora urmând a reprezenta, alături de hotărârea judecătorească în care reţine constatarea condamnării cu caracter politic de drept a condamnărilor pronunţate pentru faptele prevăzute în alin. (2) lit. a) al art. 1 din Legea nr. 221/2009, o reparaţie reală şi suficientă raportată la condiţiile concrete ale fiecărui caz şi să aibă un caracter consistent în raport de costurile unei vieţi decente. Statul are obligaţia de a achita aceste despăgubiri morale conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, având în vedere că autorul reclamantului a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a), b) şi c) C. pen., ce reprezintă o condamnare cu caracter politic de drept, conform art. 1 alin. (2) lit. a) şi g) din Legea nr. 221/2009.
Cuantumul despăgubirilor ce trebuie achitate de Statul Român în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste nu trebuie să fie mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea unor crime şi care pot pretinde despăgubiri în baza art. 504 şi 505 C. proc. pen.
În cauzele: Romanov contra Rusiei, Chember contra Rusiei, Bragadireanu contra României, Mansuroglu contra Turciei, Maslova şi Nalbandov contra Rusiei, Riad şi Idiab contra Belgiei, Dedovski şi alţii contra Rusiei, Iambor contra României, Shchebet contra Rusiei, Moiseyev contra Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea de către statele contractante a dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, fiind acordate despăgubiri morale al căror cuantum a fost cuprins între 6.500 - 20.000 euro.
Toate cauzele mai sus expuse prezintă puncte comune cu ceea ce a suportat pe perioada detenţiei autorul reclamantului, fiind diferit doar arealul geografic, deseori limitrof, şi situarea în timp a împrejurărilor ce s-au constituit în tratamentelor inumane sau degradante, precum şi durata acestor tratamente.
Din probele administrate a rezultat că măsura administrativă luată împotriva reclamantului N.G.S.B. după condamnarea din motive politice a tatălui acestuia şi care a constat în excluderea sa din Colegiul de Avocaţi Ploieşti, în mod corect a fost calificată ca având un caracter politic, deoarece nu au existat abateri disciplinare sau alte motive care ar fi putut atrage luarea acestei măsuri.
Instanţa de apel, reţinând că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi coroborând acest articol cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, a constatat că reclamantul este îndreptăţit la daune morale pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat ca urmare a excluderii din barou. A considerat că această măsură a avut consecinţa punerii reclamantului în imposibilitatea de a-şi exercita profesia de avocat, acesta fiind nevoit ca o perioadă lungă de timp să presteze munci necalificate (11 ani), aducându-i-se, astfel, grave atingeri vieţii profesionale, sociale şi de familie. Reclamantul a fost izolat de familie şi de prieteni şi a fost obligat să îşi schimbe complet modul de viaţă obişnuit unui intelectual aflat la început de carieră, într-o profesie pentru care studiase 5 ani şi care ar fi trebuit să îi ofere satisfacţii profesionale, o poziţie socială deosebită şi venituri materiale considerabile şi să-şi adapteze întreaga existenţă unor condiţii ostile, într-un mediu necunoscut. În mod corespunzător, veniturile sale nu au fost aferente în această perioadă activităţii profesionale pentru care a studiat - avocat, ci muncii necalificate prestate, fiind mult mai mici decât cele pe care le-ar fi putut obţine dacă împotriva sa nu s-ar fi dispus această măsură. La suferinţele provocate de faptul că tatăl său fusese condamnat la închisoare pe nedrept din motive politice, pentru o perioadă de 8 ani, reclamantul neavând nici o posibilitate de a-şi ajuta tatăl, s-au adăugat şi suferinţele provocate prin măsura de excludere din barou care a reprezentat un efect direct al condamnării politice a tatălui, deşi a încercat să se reînscrie în barou în anul 1971, reclamantului nu i-a fost admisă cererea, fiind nevoit în continuare să desfăşoare o activitate inferioară pregătirii sale.
Celor doi membri ai familiei N. li s-au produs, astfel, grave prejudicii de către autorităţile regimului comunist, fiind izolaţi, marginalizaţi şi expuşi dispreţului. Ei au fost nevoiţi să poarte stigmatul măsurilor politice luate împotriva lor iară a avea posibilitatea de a se reabilita şi fiind în permanenţă supravegheaţi de organele de securitate.
Astfel cum s-a menţionat şi în considerentele Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, adoptarea de către fostele ţări comuniste din Estul Europei a unor legi naţionale care să prevadă expres măsuri concrete în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste a reprezentat punerea în aplicare a rezoluţiei nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precedată de recomandarea din 07 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului că diferite ţări din Europa Centrală şi de Est au adoptat măsuri de decomunizare, incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omulu. Această problemă a fost reluată recent în declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a OSCE adoptată în anul 2009, care reaminteşte Declaraţia din 1990 de la Copenhaga privind condamnarea clară şi fără echivoc a totalitarismului.
Aceste acte comunitare sunt toate ulterioare adoptării de către România a Decretului-lege nr. 118/1990, astfel încât, este evident că ţara noastră trebuia să adopte noi măsuri legislative pentru respectarea Rezoluţiei din anul 1996 şi a Declaraţiei din 2009. Ca ţară membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007, România are obligaţia să respecte normele comunitare şi trebuie să interpreteze dreptul intern conform dreptului comunitar, păstrându-şi autonomia naţională procedurală. Actele comunitare obligatorii sunt regulamentul, directiva şi decizia. Recomandările şi avizele sunt de cele mai multe ori invitaţii adresate Statelor Membre de a-şi modifica legislaţia naţională şi de a o adapta în cadrul general propus şi preced actele obligatorii. În cauza Grimaldi, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că instanţele naţionale sunt obligate să ţină cont de recomandările pertinente atunci când soluţionează litigiile supuse judecăţii lor, mai ales atunci când contribuie la interpretarea măsurilor naţionale adoptate pentru implementarea lor sau când sunt destinate să completeze prevederi comunitare obligatorii.
Curtea Europeană de Justiţie a determinat creşterea competenţelor instanţelor naţionale prin transformarea acestora în instanţe comunitare de drept comun şi a creat teoria potrivit căreia persoanele fizice sau juridice care au suferit prejudicii ca urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare a dreptului comunitar de către autorităţile unui Stat Membru se pot adresa instanţelor naţionale pentru a obţine repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării imputabile a prevederilor dreptului comunitar. Pentru a fi îndeplinite cumulativ cele trei condiţii ce atrag răspunderea statului trebuie să se constate atitudinea imputabilă statului constând în lipsirea propriilor cetăţeni de un drept conferit de un act comunitar prin netranspunerea acestuia. Principiul răspunderii se aplică indiferent de organul de stat a cărui acţiune sau omisiune a generat încălcarea, deoarece el este considerat un tot unitar al celor trei puteri: legislative, judiciare şi executive. Temeiul răspunderii îl constituie principiul eficacităţii dreptului comunitar şi principiul ocrotirii efective a drepturilor conferite de acesta cetăţenilor statului respectiv.
În cauza Kobler, Curtea a Statuat că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor în urma încălcării dreptului comunitar este aplicabil şi atunci când încălcarea derivă dintr-o hotărâre judecătorească dată în ultimă instanţă. Astfel, o răspundere deosebită revine instanţelor judecătoreşti în aplicarea şi interpretarea dreptului comunitar, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 148 din Constituţia României care la alin. (2) precizează că, urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Activitatea de interpretare a legii naţionale şi comunitare şi de evaluare a situaţiei de fapt şi a probelor este o parte esenţială a activităţii instanţelor judecătoreşti ce poate conduce la încălcări ale dreptului comunitar. Instanţa naţională este obligată ca atunci când trebuie să aplice o lege de implementare a unui act comunitar să ia în considerare nu numai legea respectivă, ci întreg ansamblul regulilor de drept naţional şi să le interpreteze pe toate acestea în lumina actului comunitar pentru a pronunţa o soluţie conformă pe cât posibil cu scopul urmărit de acesta. Judecătorul naţional însărcinat, potrivit competenţei sale, să aplice dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu dacă este necesar orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar şi ulterioară, fără a solicita sau aştepta eliminarea preliminară a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că reclamantul nu este persoană îndreptăţită la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât şi de autorul său au fost apreciate ca nefondate în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 întrucât reclamantul, fiind fiul numitului N.G., se încadrează în categoria persoanelor cărora legea le-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii lor. Susţinerile în sensul că au dreptul la acordarea despăgubirilor doar moştenitorii persoanelor îndreptăţite care au decedat după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 au fost considerate eronate, din moment ce textul art. 5 este precis sub aspectul categoriilor persoanelor îndreptăţite. Textul de lege nu face distincţie cu privire la momentul decesului persoanei căreia i s-a aplicat direct condamnarea politică sau măsura administrativă cu caracter politic, astfel încât, nici judecătorul nu are dreptul să facă distincţie sub acest aspect, ci trebuie să aplice legea tuturor moştenitorilor persoanelor decedate anterior şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.
Criticile privind plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate avându-se în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, au fost respinse, de asemenea, ca nefondate, faţă de constatarea caracterului neconstituţional al modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin acest act normativ.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul în mod corect a constatat caracterul politic al măsurii administrative de excludere a reclamantului N.G.S.B. din Colegiul de Avocaţi al Regiunii Ploieşti prin decizia nr. 124 din 27 septembrie 1959, deoarece, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, Baroul Prahova a comunicat instanţei, prin adresa din 06 ianuarie 2010, că reclamantului i s-a aplicat această măsură începând cu data de 15 septembrie 1959, fiind evident că ea a fost luată ca urmare a condamnării politice a tatălui reclamantului prin sentinţa nr. 404 din 18 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti.
Instanţa de fond nu trebuia să facă nicio distincţie în privinţa cuantumului despăgubirilor acordate, în sensul dacă acestea sunt materiale sau morale, deoarece textul de lege foloseşte generic termenul de despăgubiri. împrejurarea că în acţiunea introductivă reclamantul solicită acordarea de daune morale şi materiale, reprezintă un aspect care a fost interpretat de instanţă conform dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, care se referă la despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Instanţa de fond nu şi-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ. şi a administrat toate probele necesare aflării adevărului în cauză.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, menţionată în considerente, arată că suma acordată reclamantului ca despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate lui şi autorului lui în baza dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 reprezintă o reparaţie reală şi suficientă, cuantumul acesteia neavând un caracter derizoriu.
În privinţa motivelor de drept precizate la 26 iunie 2010, instanţa de apel a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere deoarece conform art. 294 C. proc. civ., în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurentul reclamant, prin criticile formulate, critică decizia instanţei de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susţinând că, în raport de suferinţele îndurate de tatăl său care a fost condamnat politic la 8 ani închisoare şi de consecinţele negative suportate de el ca urmare a eliminării din Baroul Ploieşti şi trimiterea la munca de jos pe Şantierul de la Bicaz timp de 12 ani motiv pentru care nu şi-a putut exercita profesia din care ar fi putut realiza venituri corespunzătoare şi să beneficieze de o pensie substanţială, suma acordată este prea mică. A susţinut că despăgubirile la care este îndreptăţit trebuiesc calculate în raport de beneficiile şi avantajele materiale ale celor ce au produs în epoca comunistă aceste suferinţe, printr-o politică de exterminare a celor ce nu au acceptat regimul comunist.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice invocă lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale. Susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, recurentul critică decizia instanţei de apel sub aspectul întinderii despăgubirilor acordate reclamantului, susţinând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanţa de apel.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin recursul formulat, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel deşi recunoaşte efectul Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prin care în urma declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 temeiul de drept al acţiunii reclamantului a dispărut, a reţinut în mod greşit că aplicarea deciziei susmenţionate ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Susţine că motivarea instanţei de apel în sensul că decizia de neconstituţionalitate reprezintă o formă de intervenţie a statului în proces, prin intermediul unuia din organele sale, punându-se problema nerespectării principiului „egalităţii armelor" este nelegală, deoarece chiar practica instanţei europene a reţinut că statul nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin dispoziţii noi, drepturi ce decurg din legile în vigoare. Mai susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Susţine că prin invocarea art. susmenţionat din legea fundamentală, instanţa de apel a procedat la analiza reglementărilor internaţionale pentru a găsi un temei de drept al pretenţiilor reclamantului, fără a indica textele de lege interne neconcordante în materie cu dispoziţiile Convenţiei.
În continuare, recurentul susţine că soluţia instanţei de apel nu este susţinută nici din perspectiva normelor convenţionale care se referă la respectarea dreptului de proprietate. În acest sens, arată că dacă s-ar admite a fortiori că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nu se poate realiza în recurs, pentru eventuala incompatibilitate cu art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece persoana interesată ar deţine deja o hotărâre judecătorească definitivă, care poate fi interpretată ca având „valoare patrimonială", în sensul Convenţiei, nu acelaşi lucru se poate susţine în cazul unei hotărâri nedefinitive. Susţine că dând o asemenea interpretare, instanţa de apei a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, cât şi actuala ordine constituţională, potrivit căreia nu se admite nicio excepţie de la interdicţia aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituţionale.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată şi potrivit art. 147 din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
De asemenea, conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în forma republicată, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării acestea sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
În aplicarea corectă a acestor texte legale şi constituţionale, nu se poate susţine că sintagma „au putere numai pentru viitor" exclude incidenţa şi recunoaşterea efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în cauza de faţă, doar pentru faptul că litigiul a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de primă instanţă, întrucât această hotărâre nici nu are un caracter definitiv.
Fiind o cauză în desfăşurare, sintagma „în viitor" se referă inclusiv la judecata în apel, desfăşurată în viitor în raport cu momentul publicării deciziei sus-menţionate.
În concluzie recurentul susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi să respingă acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Greşită este şi reţinerea instanţei de apel că, prin Legea nr. 202/2010 puterea legiuitoare şi-a îndeplinit obligaţia impusă de dispoziţiile art. 147 din Constituţie, în sensul că a adoptat o lege prin care a pus în acord dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale cu Constituţia şi că nu a dispărut astfel temeiul juridic al acţiunii.
De remarcat este că Lgea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 26 octombrie 2010 iar deciziile Curţii Constituţionale au fost publicate la data de 15 noiembrie 2010.
Modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010 au privit regulile de competenţă şi de procedură în soluţionarea litigiilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, şi nu aspecte privind dreptul subiectiv.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înatei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea de despăgubiri pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile subsidiare formulate de aceiaşi recurenţi pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a despăgubirilor.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamant este nefondat, potrivit celor ce urmează.
În raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului şi Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Cât priveşte criticile formulate de reclamant pe aspectul daunelor materiale, acestea sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic, iar după decesul ei, soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Rezultă că, prin voinţa legiuitorului, dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc a fost recunoscut numai pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea ce nu este cazul drepturilor salariale şi a pensiei neîncasate de reclamant, solicitate în cauză cu titlu de daune materiale.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
Pentru considerente prezentate, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va modifica în tot decizia recurată, în sensul ca va admite apelurile declarat de pârât şi de Ministerul Public şi va schimba în parte sentinţa tribunalului în sensul că va respinge cererea reclamantului privind acordarea de despăgubiri civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.G.S.B. împotriva deciziei nr. 408A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 468 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată şi, pe fond, respinge cererea formulată de reclamantul N.G.S.B. având ca obiect plata de despăgubiri civile.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7566/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2895/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
