ICCJ. Decizia nr. 7567/2012. Civil. îndreptare eroare materială. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7567/2012
Dosar nr. 6538/1/2012
Şedinţa publică din 12 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 147 din 08 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamanţii T.T.L.A. şi T.T.V., în calitate de moştenitor al defunctului T.T.D.A., împotriva sentinţei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Ploieşti; a desfiinţat această sentinţă şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului Ploieşti să emită dispoziţie pentru plata de despăgubiri băneşti conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul teren şi construcţie din Ploieşti, în cuprinsul cererii lor invocându-se ca temei de drept şi dispoziţiile deciziei din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze în fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare să emită dispoziţie în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.
Pe parcursul judecăţii cauzei la instanţa de fond, a fost emisă dispoziţia din 13 octombrie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru imobilul situat în Ploieşti, format din teren şi construcţii, aşa cum au fost descrise în cuprinsul respectivei dispoziţii.
Reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea acestei dispoziţii pe considerentul că a fost emisă nelegal pe parcursul judecăţii, că intimata nu mai avea competenţa să emită dispoziţia, instanţa fiind cea care trebuia să soluţioneze pe fond cauza.
Au mai fost invocate motive de nelegalitate referitoare la semnăturile şi ştampila aplicată pe dispoziţia emisă, toate aceste aspecte fiind analizate de către instanţa de fond.
Verificând considerentele sentinţei instanţei de fond se poate observa că instanţa s-a preocupat să analizeze din punct de vedere formal dispoziţia, fără ca aceasta să fie analizată pe fondul ei, mai exact cu privire la drepturile reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu o nepronunţare pe fondul cauzei.
Astfel, dispoziţiile deciziei din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie în interesul legii, stabilesc că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Rezultă aşadar, că instanţa poate să evoce fondul şi să anuleze dispoziţia, în măsura în care constată că aceasta este nelegală şi netemeinică, să stabilească întinderea drepturilor de proprietate sau, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, să soluţioneze pe fond cauza.
Or, instanţa de fond se limitează să retină doar că, contestatorii „nu au arătat explicit care este motivul de nulitate cu privire la întinderea drepturilor lor şi nu au depus probe noi privind o altă configuraţie a imobilului în litigiu", fără a analiza aspectele de nelegalitate şi netemeinicie a dispoziţiei emise de către intimată.
Potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, dispoziţii incidente şi în speţa de faţă.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor legale sus-citate, se impune admiterea apelului reclamanţilor, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate celelalte critici invocate de reclamanţi, urmând a fi administrate probatorii pentru stabilirea întinderii drepturilor părţilor cu privire la imobilul ce a format obiectul notificării formulate de aceştia în baza Legii nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti , secţia I civilă, la data de 19 martie 2012, sub nr. 2872/105/2008, petenta T.T.L.A., personal şi în calitate de mandatar pentru T.T.V., a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia susmenţionată.
În motivarea cererii, s-a arătat că în considerentele deciziei, alin. (2) şi alin. (4), s-a menţionat „prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 2872/105/2008, contestatorii T.L.A. şi T.D.A. în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Ploieşti au solicitat să fie obligată intimata să emită dispoziţie pentru plata de despăgubiri băneşti...".
S-a susţinut că această menţiune constituie o eroare materială, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat ca instanţa judecătorească să soluţioneze direct cauza în lumina dispoziţiilor deciziei din 19 martie 2007, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, deci ca instanţa să soluţioneze direct notificarea formulată.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 mai 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins cererea de îndreptare eroare materială, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 147 din 8 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis apelul declarat de reclamanţii T.L.A. şi T.T.V. împotriva sentinţei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.
Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
Or, prin cererea formulată, petenta nu a indicat existenţa nici unei situaţii de eroare sau omisiune care să poată face obiectul unei îndreptări a erorii materiale în baza textului procedural invocat drept temei juridic al cererii.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, petentii T.T.L.A. şi T.T.V. (acesta din urmă prin mandatar T.T.L.A.), invocând, în drept, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenţii au arătat că aprecierea Curţii de Apel în sensul că prin cererea formulată nu ar fi indicat existenta nici unei situaţii de eroare sau omisiune conform art. 281 alin. (1) C. proc. civ., este infirmată de conţinutul cererii de îndreptare, în care la alin. (2) s-a menţionat: „Astfel, în considerentele deciziei alin. (2) şi alin. (4), Curtea menţionează «Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 2872/105/2008, contestatorii T.T.L.A. şi T.T.D.A. în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Ploieşti au solicitat să fie obligată intimata să emită dispoziţie pentru plata de despăgubiri băneşti...»
Această zicere constituie o eroare materială strecurată în decizie cu prilejul redactării şi cer rectificarea ei pentru desăvârşita acurateţe a deciziei, asemănătoare apei cristaline de izvor cu miros de busuioc din adevărul nopţilor de vis."
În aceasta constă eroarea materială care formează obiectul cererii de îndreptare.
Recurenţii precizează că nu au cerut niciodată, după sesizarea Tribunalului Prahova la 13 mai 2008, ca pârâta Primăria Municipiului Ploieşti să emită dispoziţie privind propunerea plăţii de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, au solicitat ca instanţa judecătorească să soluţioneze direct cauza în lumina deciziei din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Dacă în petitul acţiunii s-a pronunţat cuvântul dispoziţie, cerându-se ca instanţa să emită dispoziţie (şi nu primăria), acest termen a fost pronunţat în contextul deciziei, care a fost invocată ca temei juridic al acţiunii şi s-a cerut ca instanţa judecătorească să evoce fondul şi constatând că dispoziţia nu corespunde prevederilor legale să o anuleze prin hotărârea ce o va pronunţa.
Prin decizia nr. 147/2011, la parag. 1 alin. (8), Curtea de Apel „a luat act de susţinerile apelantei-reclamante T.L.A., personal şi în calitate de mandatar al apelantului T.T.V., în sensul că în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi pe parcursul judecăţii, obiectul acţiunii nu a fost acela de a solicita intimatei să emită dispoziţie privind propunerea plăţii de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 privind imobilul în litigiu. Solicitarea acestora a fost ca instanţa de judecată să soluţioneze cauza în lumina deciziei din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite prin care a statuat că instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze în fond acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a emite dispoziţia în termenul de 60 de zile prevăzut de lege."
Menţiunea din considerentele deciziei de la alin. (2) şi alin. (4), că prin acţiune s-ar fi cerut ca intimata să emită dispoziţie, constituie numai o eroare materială, care urmează a fi îndreptată.
Menţiunea eronată ar putea fi rezultatul probabilelor presiuni exercitate de organul administrativ asupra justiţiei, în manopera frauduloasă de a menţine dispoziţia ilegală şi imorală.
În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi îndreptarea erorii materiale, în sensul că niciodată după 13 mai 2008, când s-au adresat justiţiei, nu au cerut ca pârâta Primăria Municipiului Ploieşti să emită dispoziţie privind propunerea plăţii de despăgubiri.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotiumjuris).
În fapt, prin criticile formulate se aduce în discuţie o singură chestiune, aceea a modului de aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. raportat la motivele invocate prin cererea de îndreptare eroare materială, ceea ce permite încadrarea recursului în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizat în continuare.
Astfel, recurenţii susţin, în esenţă, că eroarea materială invocată prin cererea adresată Curţii de Apel Ploieşti constă în aceea că, în considerentele deciziei nr. 147 din 08 septembrie 2011 pronunţată de această instanţă, în partea expozitivă în care sunt redate cererile părţilor, dar şi în partea de motivare propriu-zisă a instanţei, s-a reţinut greşit obiectul cererii lor de chemare în judecată ca fiind obligarea intimatei Primăria municipiului Ploieşti să emită dispoziţie pentru plata de despăgubiri băneşti, când de fapt ei au solicitat ca instanţa să soluţioneze direct cauza în lumina Deciziei nr. XX/2007 pronunţată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii, decizie pe care au invocat-o ca temei juridic al acţiunii.
Schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată de către instanţă, pe care o reclamă în realitate recurenţii, nu reprezintă însă o eroare materială susceptibilă de a fi îndreptată în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ.
Noţiunea de greşeală materială are, în sensul textului de lege menţionat, înţelesul de eroare materială vizibilă, săvârşită cu ocazia redactării hotărârii, care nu repune în discuţie chestiuni de fond. Nu pot fi asimilate acestei noţiuni şi, în consecinţă, nu pot fi îndreptate pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. eventualele greşeli ce vizează aspecte de fond ale cauzei.
Or, prin cererea de îndreptare eroare materială formulată de recurenţi se repune în discuţie un aspect de fond al cauzei, şi anume calificarea juridică dată de instanţă obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce excede cadrului reglementat prin dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., ridicând o problemă de legalitate a hotărârii ce s-a cerut a fi îndreptată, a cărei valorificare era posibilă doar prin intermediul căilor de atac exercitate împotriva respectivei hotărâri.
Pentru aceste considerente, care complinesc motivarea curţii de apel, încheierea recurată, prin care s-a respins cererea de îndreptare eroare materială cu privire la decizia civilă nr. 147 din 08 septembrie 2011, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., astfel că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Pe cale de consecinţă, recursul este nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentii T.T.L.A. şi T.T.V. împotriva încheierii din data de 10 mai 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2872/i05/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7570/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7568/2012. Civil → |
|---|
