ICCJ. Decizia nr. 7572/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7572/2012
Dosar nr. 144/83/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3052/D/05 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco - Catolică prin Ordinul SF. Vasile cel Mare „Provincia S.A.P.P.", cu sediul în mun. Cluj Napoca, jud. Cluj, împotriva pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P., cu sediul în comuna B., jud. Satu Mare, având ca obiect revendicarea imobiliară a Bisericii înscrise în C.F.
S-a disjuns cererea pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi comuna B. prin Primar, fixându-se termen pentru continuarea judecăţii acesteia.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, potrivit înscrierilor din coala C.F., imobilul Biserică înscris, care face obiectul litigiului de faţă, figurează în prezent reprezentând proprietatea tabulară a Statului Român, fiind transcris la data de 01 septembrie 1975 în C.F., în proprietatea Statului Român.
De altfel, această stare de fapt este reţinută şi în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 1265 din 04 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, evocată de către reclamantă, inclusiv în privinţa puterii de lucru judecat pe care o exprimă această hotărâre judecătorească, în sensul că „potrivit evidenţelor de carte funciară, imobilul biserică (lăcaş de cult) este înscris în C.F., proprietar actual fiind Statul Român cu titlu de drept reformă agrară în baza Legii nr. 187/1945".
Reţinând consecinţele juridice pe care le produce înscrierea de C.F., în temeiul principiilor legalităţii, al opozabilităţii faţă de terţi şi al efectului constitutiv de drepturi, raportat la data efectuării respectivei înscrieri, instanţa a apreciat că în susţinerea acţiunii în revendicare, reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, cel puţin până când nu obţine radierea înscrierii operate în favoarea proprietarului tabular Statul Român.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii cum a fost formulată.
În motivarea apelului, s-a arătat că prin Decretul nr. 358/1948 a fost desfiinţată abuziv Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică, caracterul abuziv al acestui act normativ fiind recunoscut prin Decretul-Lege nr. 9/1989. S-a mai susţinut că posesia exercitată de pârâta Mănăstirea Ortodoxă B. este una de rea credinţă, întrucât nu a fost respectat Decretul-Lege nr. 177/1948, care reglementa transferul de proprietate de la un cult religios la altul.
A mai arătat apelanta, că restul imobilelor înscrise în C.F., în urma unei hotărâri judecătoreşti, au intrat în proprietatea apelantei, rămânând în discuţie doar biserica ce în prezent este Mănăstire Ortodoxă, înscrisă din C.F. arătată.
S-a susţinut totodată, că prin decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus irevocabil, în sensul că asupra bisericii urmează să se pronunţe instanţele în cadrul unei acţiuni în revendicare, prin respectarea art. 3 din Decretul nr. 126/1990, care este incident în speţă.
Prin decizia civilă nr. 18/A din 27 martie 2012, Curtea de Apel Oradea, a admis apelul, a anulat sentinţa şi rejudecând, a admis acţiunea formulată. În consecinţă, a obligat pârâta să predea în deplină posesie şi folosinţă reclamantei, imobilul nr. top. înscris în C.F. B.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul din litigiu, având nr. top. 2938, a fost înscris iniţial în C.F. nr. 1262 B., având ca proprietar, Ordinul Greco-Catolic Sfântul Vasile cel Mare din B.
La data de 08 martie 1975, în baza unei adrese a Consiliului popular al Judeţului Satu Mare, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, în C.F., situaţie juridică ce se menţine şi în prezent. înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român a fost posibilă în baza Decretului nr. 358/1948, prin care statul comunist a desfiinţat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, dispunând ca toate bunurile acesteia să treacă în proprietatea Statului Român.
S-a apreciat de către instanţă că este necontestat istoric caracterul abuziv al Decretului de preluare, acesta fiind recunoscut ca atare de către puterea instalată după evenimentele din 1989, care prin unul din primele acte normative edictate (Decretul-Lege nr. 9/1989) a dispus abrogarea Decretului nr. 358/1948.
Ulterior, prin Legea nr. 126/1990, Statul Român nu numai că a recunoscut existenţa şi legalitatea Bisericii Române Unite cu Roma, dar s-a şi obligat, prin art. 2 al acelui act normativ, să-i restituie toate bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, cu excepţia moşiilor, statuând la art. 3, în mod special asupra lăcaşurilor de cult şi a parohiilor aferente acestora, lăsând reglementarea situaţiei juridice a acestora la înţelegerea celor două culte religioase, iar în măsura în care acestea nu se înţeleg, oricare parte nemulţumită să se poată adresa instanţei de judecată, care va judeca potrivit dreptului comun.
S-a reţinut că după adoptarea acestei legi, Statul Român, prin acte normative succesive (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000) a dat posibilitatea Bisericii Greco Catolice să-şi revendice bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, singurele bunuri cu privire la care nu s-au edictat legi speciale, în ce priveşte retrocedarea acestora fiind lăcaşurile de cult şi parohiile aferente.
Imobilul din litigiu a fost înscris în proprietatea Statului Român, motiv pentru care acesta, aşa cum s-a obligat prin art. 2 din Legea nr. 126/1990, avea obligaţia să facă demersuri spre a-i fi restituit adevăratului proprietar.
S-a reţinut că, în acest sens, reclamanta apelantă a formulat acţiune în revendicare împotriva Statului Român, solicitând să-i fie restituit imobilul, abuziv preluat, în prezent în posesia unei Mănăstiri Ortodoxe.
Dosarul care a avut ca obiect cererea arătată a fost finalizat irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, prin care s-a statuat că imobilului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 şi nu art. 2 din acelaşi act normativ, în temeiul căruia fusese formulată acţiunea respectivă.
Faţă de această statuare, reclamanta s-a conformat şi a încercat în baza art. 3 din actul normativ arătat, o conciliere cu Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P., posesoarea imobilului, conciliere care nu a avut niciun rezultat, aşa încât a fost promovată acţiunea în revendicare împotriva posesorului imobilului revendicat, care este pârâta.
În aceste condiţii, s-a apreciat că este nelegală soluţia primei instanţe, cât timp prin decizia menţionată anterior, a instanţei supreme, reclamantei i s-a recomandat să formuleze acţiune în revendicare împotriva posesorului şi nu împotriva Statului Român.
Ca atare, s-a concluzionat că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcaşurilor de cult.
De aceea, a considerat instanţa de apel că, procedându-se la compararea celor două titluri, nu poate avea relevanţă decât titlul reclamantei, faţă de inexistenţa oricărui titlu al pârâtei.
Pe de altă parte, s-a apreciat că în speţă este vorba despre o Mănăstire Ortodoxă, fiind astfel nerelevant numărul enoriaşilor, raportat la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 126/1990, cât timp este notoriu că mănăstirile nu au enoriaşi.
Instanţa de apel a apreciat şi că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ., titlul reclamantei fiind unul legal şi în fiinţă, astfel încât a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să predea reclamantei, posesia şi folosinţa imobilului.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Mănăstirea Ortodoxă S.A.P.P., care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a acordat ceea ce nu i s-a cerut şi faţă de o parte -Statul Român - care nu a fost chemată în judecată de către reclamantă.
Astfel, prin acţiunea în revendicare promovată, reclamanta a chemat în judecată exclusiv mănăstirea, solicitând obligarea acesteia la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie biserica situată în incinta mănăstirii.
Or, prin decizia din apel, schimbându-se sentinţa de primă instanţă, a fost admisă acţiunea în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin comuna B.
Rezultă că instanţa introduce în cauză părţi împotriva cărora n-a fost promovată acţiunea, deşi pe parcursul motivării face referire la calitatea de proprietar a Statului Român asupra lăcaşului de cult revendicat de reclamantă, la faptul că, potrivit înscrierilor din coala C.F., în prezent este înscris dreptul de proprietate al Statului, aspect rezultat şi din decizia nr. 1265 din 4 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre irevocabilă, intrată în autoritatea lucrului judecat.
În pofida acestui fapt, care a constituit unul din temeiurile respingerii acţiunii în revendicare de către tribunal, instanţa de apel anulează dreptul de proprietate al Statului, deşi nu a fost sesizată cu vreun capăt de cerere în acest sens, reţinând că „imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului printr-o adresă a Consiliului judeţean, acest titlu fiind unul vădit nelegal şi nevalabil".
- în mod greşit instanţa de apel a apreciat că este vorba în speţă despre o acţiune în revendicare „ce se suprapune reglementărilor de drept comun şi că nu există nicio lege specială în materia lăcaşurilor de cult."
Instanţa de apel compară un titlu de proprietate care există asupra lăcaşului de cult şi aparţine Statului Român, cu un titlu de proprietate al reclamantei, care nu există şi nu a existat vreodată.
Aceasta, întrucât biserica a fost construită între anii 1769-1771, cu contribuţia locuitorilor din statele române şi ucrainiene de o parte şi de alta a Tisei, pentru ca, după Unirea din 1918 să intre în administrarea Statului Român, călugării ruteni retrăgându-se dincolo de Tisa, iar mănăstirea începând să fie populată cu călugări greco-catolici, care nu au avut niciodată dreptul de proprietate înscris în C.F., fiind doar nişte detentori precari până în 1948 - dată la care mănăstirea a intrat în posesia cultului ortodox. Ulterior acestei date, s-au efectuat o serie de investiţii, inclusiv refacerea picturilor din biserică şi edificarea a 7 construcţii.
- în motivarea hotărârii instanţei de apel, pentru a se justifica ignorarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 126/1990, s-au adus argumente străine de natura pricinii, potrivit cărora s-a apreciat că mănăstirile nu au enoriaşi, fapt total necorespunzător adevărului.
În realitate, numărul covârşitor al enoriaşilor care folosesc acest lăcaş de cult este cel al ortodocşilor, pe raza administrativ-teritorială limitrofa mănăstirii şi comunei B. fiind în evidenţă 7.245 credincioşi ortodocşi şi numai 325 credincioşi greco-catolici, ceea ce este de natură să înlăture orice dispută cu privire la atribuirea lăcaşului de cult, ţinând cont de numărul enoriaşilor, aşa cum prevede şi art. 3 din Legea nr. 126/1990.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. art. 304 pct. 6,7 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat, în primul rând, nulitatea recursului, arătând că acesta nu a fost motivat în limitele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. în subsidiar, s-a susţinut caracterul nefondat al recursului, cu referire la modalitatea de preluare a imobilului de către Stat prin Decretul nr. 358/1948, la efectele deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la alte dosare în care s-au purtat litigii între părţi vizând alte imobile decât biserica.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Mai întâi, sub aspect formal, al modalităţii de redactare a criticilor şi a posibilităţii încadrării acestora în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., se constată că excepţia de nulitate invocată de intimata-reclamantă este neîntemeiată.
Aceasta, în condiţiile în care recurenta-pârâtă pretinde nesocotirea formelor judecăţii, în înţelesul de reguli care guvernează desfăşurarea procesului civil - referitoare la cadrul procesual - ceea ce este încadrabil, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., indicate eronat de către recurentă.
De asemenea, s-a invocat motivarea deciziei pe baza unor argumente străine de natura pricinii, precum şi ignorarea unor dispoziţii de drept material aplicabile cauzei, aspecte care sunt încadrabile în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la fondul criticilor formulate, se va constata caracterul întemeiat al acestora.
Astfel, aşa cum corect arată recurenta, soluţionarea cauzei de către instanţa de apel s-a făcut într-un cadru procesual inadecvat, admiţându-se acţiunea în contradictoriu cu părţi care nu au fost atrase în procedura judiciară prin demersul iniţiat de către reclamantă.
În acest sens, se constată că Statul Român şi comuna B. au dobândit calitatea de părţi urmare a cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă, cerere reconvenţională a cărei judecată a fost însă disjunsă.
Susţinerea că Statului nu-i incumbă, conform dispozitivului deciziei, nicio obligaţie - şi ca atare, nici n-ar exista interes în formularea criticii pe aspectul cadrului procesual, nu poate fi primită, câtă vreme în considerentele hotărârii, care au justificat adoptarea soluţiei, se face referire la nevalabilitatea titlului statului.
Or, o asemenea analiză pe cale incidentală a titlului deţinut de Stat a permis admiterea acţiunii în revendicare, iar ea nu s-ar fi putut realiza în absenţa participării Statului în proces, mai ales în condiţiile în care pârâta nu este succesorul cu titlu particular al acestuia (pentru a i se opune obligativitatea unei asemenea verificări jurisdicţionale), câtă vreme, potrivit evidenţelor de carte funciară, Statul figurează în continuare ca proprietar tabular.
De aceea, faptul că instanţa de apel, nu s-a pronunţat în dispozitivul deciziei asupra nevalabilităţii titlului statului nu prezintă relevanţa pretinsă de către intimata-reclamantă, întrucât aspectul a fost dezlegat pe cale incidentală şi prealabil soluţionării fondului acţiunii în revendicare, fiind vorba de considerente determinante - conţinând ele însele soluţia asupra unui aspect litigios - şi care intră, de aceea, în autoritatea lucrului judecat.
Este motivul pentru care o astfel de verificare jurisdicţională nu se putea face într-adevăr, în absenţa de la judecată a părţii căreia urma să-i fie opus, doar ca Statul Român nu a fost atras în proces de către reclamantă prin demersul iniţiat, instanţa de apel, procedând la extinderea cadrului procesual de o manieră nepermisă.
În acelaşi timp, se constată neîntemeiată apărarea intimatei-reclamante în sensul că pronunţarea deciziei din apel, în contradictoriu şi cu alte părţi, a fost determinată de faptul că judecata şi soluţia de primă instanţă s-ar fi realizat în contradictoriu cu acestea. în realitate, sentinţa Tribunalului cu privire la cererea reclamantei a fost pronunţată doar în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea Ortodoxă; în privinţa Statului Român şi a comunei B., prin aceeaşi sentinţă a fost disjunsă cererea reconvenţională îndreptată împotriva acestora.
Este fondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel situează demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că în materia lăcaşurilor de cult nu ar exista o reglementare specială.
O asemenea statuare ignoră faptul că în privinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, date fiind specificul şi regimul juridic deosebit (bunuri sacre, respectiv, ecleziastice, care servesc exercitării cultului) există un cadru normativ special, referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri.
Este vorba despre adoptarea, în această materie, a Decretului-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 şi respectiv, Legea nr. 182/2005.
Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut bisericii greco-catolice se va rezolva ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine aceste bunuri, sens în care va avea loc un dialog interconfesional în faţa unei comisii mixte, cu reprezentanţi ai fiecărui cult.
Este eronat considerentul instanţei de apel, conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă şi pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptăţită la o acţiune în revendicare de drept comun.
Deşi face referire la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1265/2010, care a statuat irevocabil că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de apel ignoră conţinutul acestui articol, precum şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când apreciază că reclamantei îi este deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Potrivit deciziei menţionate a instanţei supreme, litigiul anterior nu a vizat, cum eronat se reţine, „o acţiune în revendicare împotriva Statului Român", ci o acţiune privind „constatarea reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului - Biserică situat în comuna B. şi obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de guvern pentru predarea imobilului, conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990".
Instanţa anterioară a stabilit că imobilul în litigiu, dat fiind regimul acestuia de lăcaş de cult, îi sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005, cu procedura stabilită prin aceste reglementări.
În acest context, al existenţei unui cadru normativ special şi al stabilirii cu autoritate de lucru judecat că imobilului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, aprecierea instanţei de apel în sensul că suntem „în prezenţa unei acţiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcaşurilor de cult", este eronată şi ignoră, pe de o parte, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi, pe de altă parte, regula după care se tranşează raportul dintre norma generală şi cea specială, întotdeauna în favoarea celei din urmă (specialia generalibus derogant).
Împrejurarea că în procedura prealabilă (aceea a concilierii) nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretenţiilor reclamantei, nu este de natură să determine părăsirea cadrului normativ special pentru a se apela la calea acţiunii în revendicare de drept comun - cum greşit apreciază instanţa de apel, nesocotind însuşi temeiul juridic al acţiunii reclamantei (reprezentat de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).
Textul menţionat, fundament al cererii reclamantei, a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată prin Legea nr. 182/2005), adăugându-i-se alin. (2)-(4), tocmai în vederea deblocării accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau, la acel moment, că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă.
Este motivul pentru care, adăugarea în conţinutul art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori dacă decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii injustiţie potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
În realitate, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie dar, în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Or, nesocotind acest cadru, instanţa de apel apreciază incorect că trebuie să procedeze la compararea titlurilor, operaţiune în cadrul căreia „nu poate avea relevanţă decât titlul reclamantei", fără să arate oricum, în ce ar consta acest titlu, având în vedere, pe de o parte, că prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu a renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate, iar, pe de altă parte, că în anexa la H.G. nr. 466/1992 (de care, conform întâmpinării, se prevalează intimata-reclamantă) nu apare menţionat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către Biserica Română Unită cu Roma (ci alte două imobile, situate în localitate, având destinaţia de preventoriu pentru copii handicapaţi şi spaţiu pentru internaţi în preventoriu, imobile retrocedate de altfel conform deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova).
Apelând la un argument subsidiar, instanţa de control judiciar anterioară reţine că, în speţă fiind vorba de o mănăstire ortodoxă, este nerelevant numărul enoriaşilor din perspectiva art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, câtă vreme „este notoriu că mănăstirile nu au enoriaşi".
Un asemenea considerent, deşi face referire la temeiul juridic real al acţiunii reclamantei, este unul care nu tranşează problema criteriului legal regăsit în norma menţionată.
Pe de o parte, instanţa de apel nu precizează pe ce se bazează acest argument de notorietate, câtă vreme, potrivit art. 186 din Statutul B.O.R. „fiecare parohie şi mănăstire are dreptul să deţină cel puţin un cimitir pentru îngroparea credincioşilor decedaţi".
Pe de altă parte, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ceea ce interesează este dorinţa credincioşilor, iar nu a enoriaşilor (adică persoanele care, practicând un cult, ţin de o anumită parohie).
Or, sub acest aspect, este neverificată susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia „pe raza administrativ-teritorială limitrofa mănăstirii şi comunei B. sunt în evidenţă 7245 credincioşi ortodocşi şi 325 credincioşi greco-catolici".
De asemenea, nu a fost verificată situaţia de fapt relevată de probele dosarului (adresa Primăriei B.), vizând existenţa a două biserici greco-catolice şi a două biserici romano-catolice în localităţile T. şi B., construite cu sprijinul ortodocşilor şi în ce măsură aceasta ar atrage incidenţa art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990.
În consecinţă, reţinând toate neregulile procedurale menţionate în legătură cu desfăşurarea judecăţii (vizând cadrul procesual, temeiul juridic al cererii, soluţionarea raportului dintre norma generală şi cea specială), se va constata incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (text în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate criticile formulate) astfel încât, urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, se va ţine seama de cadrul procesual aşa cum a fost determinat de reclamantă, cu respectarea regulii referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, precum şi a efectului pozitiv al lucrului judecat în ce priveşte regimul juridic incident imobilului (aşa cum rezultă din decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P. B. împotriva deciziei nr. 18-A din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7571/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7570/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
