ICCJ. Decizia nr. 7568/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7568/2012
Dosar nr. 1748/111/2007
Şedinţa publică din 12 decembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 93/C din 24 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii V.V. şi V.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea. S-a dispus anularea dispoziţiei din 23 martie 2007 a Primarului municipiului Oradea şi obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie pe seama reclamanţilor prin care să constate îndreptăţirea acestora la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 600 m.p. teren din parcela Oradea şi pentru construcţia edificată pe acest teren de antecesorul lor, situată administrativ în Oradea, dispoziţie ce urmează a fi înaintată apoi împreună cu toată documentaţia aferentă S.C.C.S.D. S-a respins restul pretenţiilor formulate, precum şi cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată faţă de persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că notificarea transmisă de reclamanţi cu privire la imobilul menţionat, a fost respinsă cu motivarea că aceştia nu ar fi făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, în sensul art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, imobilul pentru care au depus notificare reclamanţii corespund, care provine din dezmembrarea parcelei, la rândul ei adusă în C.F. Oradea din C.F. Oradea.
Acest imobil a constituit proprietatea numitului B.G.I., din a cărui proprietate a fost transcris pe Statul Român, în temeiul sentinţei civile nr. 2607/1957, după cum rezultă din înscrierile din C.F. nr. 1336 Oradea.
Susţinerile pârâţilor în sensul că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de la F.V., faţă de care reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite se datorează greşitei identificări a imobilului din punct de vedere topografic, în sensul în care, în evidenţele Primăriei, până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 485/2003 a Judecătoriei Oradea, figura ca fiind situat pe parcelele înscrise în C.F. Oradea, imobile care într-adevăr până la momentul preluării lor de către Statul Român au aparţinut numitei F.V.
Numai că, prin sentinţa mai sus menţionată, s-a constatat că imobilele sunt situate din punct de vedere administrativ în Oradea, în vreme ce imobilul se identifică din punct de vedere topografic, parcelă care a aparţinut anterior trecerii în proprietatea Statului Român, numitului B.G.I.
În dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, reclamanţii au prezentat înscrisuri ce poartă data certă şi care emană de la diferite autorităţi, înscrisuri în care se face referire expresă la încheierea de către antecesorul lor cu baronul G.I. a unui contract de vânzare cumpărare pentru o suprafaţă de teren situată în Oradea.
De asemenea, au depus autorizaţia de habitat şi folosinţă eliberată de Primarul municipiului Oradea la data de 26 aprilie 1944 care atestă edificarea pe terenul cumpărat, a unei construcţii pentru care au fost anexate inclusiv schiţele ce au stat la baza edificării sale, schiţe pe baza cărora expertul topograf a stabilit că imobilul ocupat în prezent de familia C. corespunde celui evidenţiat în schiţele prezentate de reclamanţi, schiţe întocmite în anul 1942 şi în care apare menţionat numele antecesorului reclamanţilor.
Înscrisurile prezentate de reclamanţi se coroborează şi cu depoziţia martorei R.B.M.K. care a relatat că imobilul a fost edificat de antecesorul reclamanţilor.
Faţă de toate probele administrate, s-a concluzionat că antecesorul reclamanţilor devenise proprietar anterior preluării imobilului de către Statul român, asupra terenului în suprafaţă de 600 m.p., pe care a edificat apoi o casă de locuit.
Întrucât imobilul ce a constituit proprietatea antecesorului reclamanţilor a fost preluat în mod abuziv, iar în prezent constituie proprietatea unor terţi, al căror titlu nu a fost contestat de către reclamanţi, s-a concluzionat că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, aşa încât se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, al căror cuantum va fi stabilit de Comisia Centrală.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de a se stabili cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi şi de a fi obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata acestora, instanţa a reţinut, prin raportare la decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor şi plata acestora urmează a se face în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi ca atare, cererea reclamanţilor este neîntemeiată.
Întrucât plata despăgubirilor se face, conform prevederilor art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor, instanţa a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în sarcina căruia Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabileşte nicio obligaţie privind plata despăgubirilor către persoanele îndreptăţite .
De asemenea, şi faţă de Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, cererea reclamanţilor a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, această calitate fiindu-i atribuită de prevederile art. 24 alin. (32) din Legea nr. 10/2001, exclusiv entităţii care a emis dispoziţia atacată, în speţă, Primarul municipiului Oradea.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Primarul municipiului Oradea.
Prin decizia civilă nr. 126/A/8 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, apreciind că în mod greşit instanţa de fond a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobil împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.-Bihor, care a fost admis prin decizia civilă nr. 7355/2011, soluţia fiind casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că s-a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când înlăturând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Aceasta, întrucât în cadrul procedurii judiciare de soluţionare a contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi obligată decât persoana juridică care a emis dispoziţia sau, după caz, decizia a cărei anulare se solicită, iar nu o terţă entitate, pretins responsabilă de nefuncţionarea anumitor instituţii ale statului. Analizarea disfuncţionalităţii Fondului Proprietatea nu face obiectul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Reluând judecata, Curtea de Apel Oradea, a pronunţat decizia civilă nr. 22 din 10 aprilie 2012, prin care a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Municipiul Oradea. Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a dispus anularea dispoziţiei din 23 martie 2007 a Primarului municipiului Oradea şi a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie pe seama reclamanţilor, prin care să se constate îndreptăţirea acestora la măsuri reparatorii, prin echivalent pentru suprafaţa de 600 m2 teren din parcela cu nr. top. Oradea şi pentru construcţia edificată pe acest teren de antecesorul lor.
Astfel, s-a constatat că în speţă, a fost făcută dovada calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în condiţiile în care, în susţinerea cererii lor, reclamanţii au depus înscrisuri ce fac referire la contractul de vânzare - cumpărare încheiat de antecesorul lor cu baronul G.I. la data de 30 aprilie 1942, ordin de plată a taxei aferente cumpărării imobiliare din data de 8 august 1942/8250/iunie 1944 emisă de Primăria Oradea prin care antecesorul reclamanţilor obţine o „autorizaţie de habitat şi folosinţă" în ceea ce priveşte imobilul situat în Oradea, o copie de pe autorizaţia provizorie emisă de Uzina de Apă a municipiului Oradea, prin care antecesorul reclamantului V.M., în calitate de proprietar al mobilului situat în Oradea a fost autorizat să efectueze lucrările de instalaţie - canalizare, precum şi un înscris din care rezultă că antecesorul reclamantului, V.M., în calitate de proprietar al imobilului situat în Oradea, este despăgubit pentru pagubele produse bunurilor sale mobile în urma atacului aerian din 2 iunie 1944, de Municipiul Oradea.
De asemenea, s-a constatat că reclamanţii au depus la dosar şi schiţele ce au stat la baza edificării construcţiilor pe terenul cumpărat de antecesorul lor de la Baronul G.I. (schiţe pe baza cărora s-a stabilit că imobilul-construcţie situat, care actualmente se află în proprietatea numitului C.D., corespunde din punct de vedere al caracteristicilor cu construcţia ce apare în schiţele vechi). Totodată, prin expertiza topografică s-a stabilit că imobilul pentru care reclamanţii au depus notificare este înscris în C.F. Oradea, parcelă care a aparţinut anterior trecerii în proprietatea Statului Român, baronului G.I.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi într-adevăr, în cartea funciară nu apare antecesorul reclamanţilor, ci numai cel de la care a fost cumpărat terenul, respectiv baronul G.I., din înscrisurile depuse la dosar rezultă calitatea de proprietar extratabular a antecesorului reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 600 m2 pe care a edificat apoi şi o casă de locuit, cu atât mai mult cu cât aceste înscrisuri se coroborează şi cu declaraţia martorei R.B.M.K.
Pe de altă parte, neîntemeiate au fost apreciate şi criticile reclamanţilor referitoare la faptul că instanţa de fond nu a obligat la despăgubiri Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, în condiţiile în care plata acestora urmează a se efectua în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât dispoziţia atacată a fost emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
A proceda în alt mod ar însemna o schimbare a mecanismului de achitare a dispoziţiilor stabilite, ceea ce nu e posibil pe calea unei hotărâri judecătoreşti, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 27/2011 dată într-un recurs în interesul legii.
Neîntemeiate au fost găsite şi susţinerile apelanţilor-reclamanţi potrivit cărora trebuia indicată întinderea despăgubirilor, deoarece, atât cuantumul cât şi plata acestora se stabilesc potrivit procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţii V.V. şi V.M. şi de pârâtul Primarul municipiului Oradea.
1. Recurenţii-reclamanţi au formulat critici sub următoarele aspecte:
Instanţa trebuia să tină seama de evaluarea făcută şi să menţioneze cuantumul despăgubirilor, întrucât o asemenea cuantificare bănească nu contravine, ci este în spiritul Legii nr. 247/2005.
O astfel de evaluare este un câştig pentru reclamanţii îndreptăţiţi la măsuri reparatorii dar şi pentru Stat, care va fi scutit în cadrul procedurii administrative de o cheltuială în plus privind evaluarea imobilului.
2. Primarul municipiului Oradea a susţinut nelegalitatea deciziei sub aspectul constatării calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor.
În acest sens, s-a arătat că în considerentele deciziei instanţa face precizarea că, într-adevăr, în cartea funciară nu apare înscris antecesorul reclamanţilor, ci numai cel de la care a cumpărat terenul (G.I.), pentru ca apoi să aprecieze că din înscrisurile depuse la dosar rezultă, cu prisosinţă, calitatea de proprietar extratabular a autorului reclamanţilor.
Având în vedere prevederile Decretului nr. 115/1938, intabularea în cartea funciară era absolut obligatorie, iar în încercarea de a face această dovadă, reclamanţii au depus la dosar un contract de vânzare-cumpărare privind terenul în litigiu, din cuprinsul căruia rezultă, însă, că numitul G.I. a deţinut în proprietate, cu titlu de donaţie, din anul 1914.
Din situaţia de C.F. provine din dezmembrarea nr. topo, iar la data reformei agrare din 1946 se găsea în proprietatea baronului G., de la care a fost preluat în proprietatea statului în anul 1957.
Deşi în opinia instanţei de apel înscrisurile depuse de reclamanţi au fost considerate relevante pentru dovedirea calităţii de proprietar a antecesorului acestora asupra imobilului notificat, în realitate, un certificat de declarare a domiciliului stabil, certificatul eliberat păgubiţilor în urma atacului aerian, precum şi autorizaţia provizorie de luare în folosinţă nu sunt acte elocvente în susţinerea acestei calităţi.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:
1. Recurenţii-reclamanţi pretind nelegalitatea deciziei pentru că în dispozitivul acesteia nu s-a menţionat cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi, ignorând modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, care au scindat procedura judiciară în această materie, în sensul că instanţa se pronunţă asupra legalităţii deciziei/dispoziţiei entităţii deţinătoare sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită, a naturii măsurilor reparatorii datorate, iar în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, determinarea acestuia se face de către C.C.S.D. (în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005).
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a făcut în mod corect trimitere la art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reţinând atribuţiile C.C.S.D., cea care dispune de o listă cu evaluatori autorizaţi, care întocmesc raportul de evaluare.
Susţinerea că instanţa ar fî trebuit să indice cuantumul despăgubirilor, deoarece în felul acesta s-ar fî realizat un câştig nu numai pentru petenţi, ci şi pentru Stat, nu poate fi primită, întrucât soluţiile instanţelor se fundamentează pe cadrul normativ existent. Judecătorul nu poate, decât depăşindu-şi funcţia jurisdicţională, să creeze dreptul într-o materie în care există reglementare. Altfel spus, nu poate înlătura norma legală pentru a crea o altă normă, pe cale jurisprudenţială.
2. Recursul pârâtului vizează nelegala apreciere asupra calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, susţinându-se că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate în patrimoniul autorului la momentul deposedării abuzive.
Critica este nefondată, având în vedere că, evaluând mijloacele de probă administrate, ambele instanţe de fond au ajuns la concluzia că antecesorul reclamanţilor era proprietar extratabular şi de la acesta a avut loc preluarea imobilului.
Susţinerea recurentului, potrivit căreia înscrisurile prezentate nu ar avea valoarea probatorie pretinsă de reclamanţi, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate, în condiţiile în care administrarea probelor şi aprecierea asupra acestora, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, sunt în căderea instanţelor de fond.
Trimiterea pe care o face recurentul la dispoziţiile Decretului nr. 115/1938 şi la faptul că în cartea funciară nu apare menţionat autorul părţilor nu combate, de fapt, considerentul instanţei de apel care nu a avut în vedere calitatea de proprietar tabular, ci pe aceea de proprietar extratabular a numitului V.M.
Pe acest din urmă aspect, încercând să demonstreze că autorul reclamanţilor nu ar fi dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul G.I., recurentul aduce argumente contradictorii care nu pot sprijini susţinerea acestuia.
Astfel, pe de o parte, se arată că G.I. nu a fost proprietar pe nr. topografic, ci doar pe nr. topo (în baza unui contract de donaţie din 1914), iar pe de altă parte, că, potrivit aceleiaşi situaţii de C.F., rezultă că imobilul a fost preluat în proprietatea Statului Român de la baronul G., în baza unei sentinţe din anul 1957 (ceea ce înseamnă, potrivit propriilor susţineri ale recurentului, că proprietar a fost tocmai cel de la care autorul reclamanţilor a dobândit imobilul şi căruia i se neagă această calitate cu referire la contractul de vânzare-cumpărare din 1942).
Mai mult, aşa cum a reţinut instanţa de apel, imobilul a fost identificat potrivit expertizei efectuate, inclusiv sub aspectul locuinţei construite, în privinţa căreia s-a constatat existenţa aceloraşi caracteristici, corespunzând schiţelor întocmite în anul 1942, în care apare menţionat numele autorului reclamanţilor.
Toate elementele arătate anterior conduc la concluzia unei aplicări corecte a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, privind dovada dreptului de proprietate şi, în mod corespunzător, a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În consecinţă, criticile din ambele recursuri formulate au fost găsite nefondate, potrivit considerentelor prezentate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii V.M. şi V.V. şi de pârâtul Primarul municipiului Oradea împotriva deciziei nr. 22 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7567/2012. Civil. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 7560/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
