ICCJ. Decizia nr. 7570/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7570/2012
Dosar nr. 62953/3/2010
Şedinţa publică din 12 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 09 februarie 2005 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, ulterior precizată şi completată, reclamanta I.M. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, SC R.V. SA solicitând obligarea acestora la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului, teren şi construcţie, la valoarea de circulaţie a acestuia pe piaţa imobiliară, imobil situat în Bucureşti, daune-interese şi spezele contractului de vânzare anulat, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi cerere de chemare în garanţie a SC R.V. SA pentru restituirea comisionului de 1%, care să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului.
La data de 15 aprilie 2010, pârâta SC R.V. SA a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu motivarea că a avut doar calitatea de administrator al imobilului din litigiu, astfel că nu se creează raporturi juridice directe între cumpărător şi vânzătoare.
Prin sentinţa civilă 2053 5 din 21 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2112/299/2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta I.M., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi parata-chemată în garanţie SC R.V. SA, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, astfel cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a V-a Civilă la data de 27.12.2010.
Prin sentinţa civilă nr. 317 din data de 16.02.2011 Tribunalul Bucureşti -Secţia a-V-a Civilă, a admis în parte acţiunea completă, formulată de reclamanta I.M., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în favoarea acesteia la plata sumei de 19.690,74 RON, reprezentând valoarea actualizată a preţului achitat în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 279/112/1996.
A admis cererea de chemare în garanţie a SC R.V. SA formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat chemata în garanţie, în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 196.9 RON, reprezentând comision reactualizat, încasat de SC R.V. SA la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Au fost respinse celelalte capete de cerere, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a SC R.V. SA.
Au fost obligaţi pârâţii în favoarea reclamantei la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată parţiale şi s-a respins cererea expertului I.N. privind suplimentarea onorariului.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele.
În baza Legii nr. 112/1995, pârâta SC R.V. SA, în calitate de vânzătoare a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 cu numita C.E., antecesoarea reclamantei, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA şi C.E.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a fost de bună-credinţă Astfel, din menţiunile existente pe nota privind imobilul situat în Bucureşti, ce a stat la baza întocmirii contractului de vânzare -cumpărare, se menţionează că imobilul figurează pe listele Primăriei restituire în natură, nota întocmită la data de 21 martie 1997 fiind depusă la dosarul cauzei de către pârâta SC R.V. SA.
Totodată, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat.
Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea lucrului vândut, instanţa a constatat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate fiind îndreptăţită însă, doar la preţul reactualizat al apartamentului, astfel că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 19.690,74 RON, reprezentând valoarea actualizată a preţului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 279/112/1996.
Având în vedere şi culpa societăţii vânzătoare, respectiv a SC R.V. SA la perfectarea vânzării apartamentului din litigiu, aceasta întocmind nota din care rezultă faptul că pentru acest imobil era înregistrată cerere de restituire în natură, instanţa în baza disp. art. 60 C. proc. civ. a admis cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, prin urmare, a obligat chemata în garanţie, în favoarea acestuia din urmă, la plata sumei de 196,9 RON, reprezentând comision reactualizat încasat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Cât priveşte celelalte capete de cerere referitoare la daune-interese şi spezele contractului, instanţa de fond le-a respins ca neîntemeiate, având în vedere reaua-credinţă a antecesoarei reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prima instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R.V. SA, faţă de dispoziţiile art. 1337 C. civ.
În baza disp. art. 276 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâţii, în favoarea reclamantei, la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu expert.
Faţă de complexitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, instanţa a
apreciat că nu se impune suplimentarea onorariului expertului I.N., motiv pentru care a respins ca neîntemeiată cererea acestuia.
Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanta I.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 228 A din 4 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelurile declarate, ca nefondate .
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, curtea a reţinut următoarele.
Desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv prin constatarea nulităţii absolute a actului, reprezintă cauza juridică a acţiunii în pretenţii la îndemâna cumpărătorului al cărui titlu a fost desfiinţat, ca efect al restabilirii situaţiei juridice anterioare constatării nulităţii.
Legea nr. 10/2001, pe temeiul căreia s-a dispus desfiinţarea contractului, se preocupă, de asemenea, de cazurile şi condiţiile în care are loc dezdăunarea cumpărătorului.
Fiind un act normativ cu caracter special, dispoziţiile sale derogă de la dreptul comun reprezentat de C. civ., ce reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, totodată, de principiile ce guvernează efectele nulităţii unui act juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situaţiei anterioare sancţiunii nulităţii.
Derogarea operează în limitele reglementării speciale, respectiv în ceea ce priveşte obiectul raportului juridic născut din faptul desfiinţării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat, după caz, cu respectarea sau prin eludarea Legii nr. 112/1995, dar şi părţile raportului obligaţional.
Este nefondata critica în ceea ce priveşte respingerea cererii de despăgubire la valoarea de circulaţie, cu argumentarea că pârâtele sunt răspunzătoare de evicţiune, deoarece acesta a fost, de altfel temeiul avut în vedere de prima instanţa, care a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat.
Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea lucrului vândut, instanţa a constatat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, fiind îndreptăţită însă, doar la preţul reactualizat al apartamentului.
Sunt incidente în speţă, dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data pronunţării sentinţei, astfel cum a fost conturată prin Legea nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001.
Normele de drept substanţial din conţinutul său se aplică şi litigiilor pendinte, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare.
Ca atare, nu există nicio raţiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, instanţa având obligaţia determinării legii aplicabile în speţă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar promovat, în exercitarea rolului său activ, potrivit art. 129 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ.
Prin admiterea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 279/112/1996 încheiat între SC R.V. SA şi C.E., au fost anulate definitiv efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare prin care chiriaşii se legitimau ca proprietari.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, nou introdus prin Legea nr. 1/2009, pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile, nu sunt aplicabile în cauză.
Conform acestui text legal, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză".
Ca atare, pentru incidenţa acestei norme este necesar ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să se fi realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă, s-a reţinut în mod irevocabil faptul că încheierea contractului a avut loc cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, prin decizia civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA şi C.E., iar instanţa a reţinut, cu putere de lucru judecat, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a fost de bună-credinţă.
Ca atare, împrejurarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost irevocabil stabilită prin hotărâre judecătorească, astfel că această problematică nu mai poate fi pusă în discuţie în alt cadru procesual.
Întrucât aşa cum s-a statuat irevocabil, autoarea reclamantei nu a fost proprietar de bună-credinţă, care să fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta, în calitate de moştenitor nu este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză conform standardelor internaţionale de evaluare.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul doar la restituirea preţului actualizat plătit.
Contractul de vânzare - cumpărare fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptăţirea cumpărătorului exclusiv la restituirea preţului actualizat.
Restituirea se face de Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În conformitate cu dispoziţiile pct. 50.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, actualizarea sumelor se face prin aplicarea indicelui anual de inflaţie din anul plăţii la anul introducerii acţiunii, iar pentru sumele plătite în rate, actualizarea se face în funcţie de anul aferent ratelor plătite în acel interval.
În ceea ce priveşte solicitarea apelantei-reclamante, formulată în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., de obligare a pârâţilor şi la plata dobânzilor legale aferente sumei acordată cu titlu de despăgubiri, precum şi la actualizarea cu rata inflaţiei, Curtea constata ca prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat, în subsidiar, şi restituirea preţului achitat la data contractării, cu aplicarea indicelui de inflaţie pentru perioada de la data cumpărării, până la data plăţii efective şi nici plata dobânzilor legale aferente sumei acordată cu titlu de despăgubiri.
Deşi dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., prevăd că se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, această cerere trebuie să fi constituit obiect al judecăţii fondului, nefiind posibilă solicitarea direct în apel a ratelor şi dobânzilor care curg după momentul pronunţării sentinţei, pentru că altfel, cererea este considerată nouă, depăşind derogarea de la limitele efectului devolutiv al apelului.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului curtea a reţinut următoarele.
Critica apelantului pârât ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei procesuale pasive, se retine a fi vădit nefondata. Calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde ca este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea, este ţinut sa justifice atât calitatea procesuala activa, cât şi pe cea pasiva, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
În raport de obiectul acţiunii reclamanţilor - angajarea răspunderii vânzătorului prin evicţiune totala - Curtea constată ca prima instanţa a reţinut în mod judicios ca pârâtul Statul Român are calitate procesuala pasiva.
C.E.D.O. a statuat în jurisprudenţa sa, că titlul de proprietate al subdobânditorului de buna-credinţă constituit în baza Legii nr. 112/1995 şi validat.
În dreptul intern printr-o hotărâre irevocabilă, este protejat prin art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât, persoanele care şi-au dobândit bunurile cu buna-credinţă sa nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Orice măsura care interferează cu dreptul la „paşnica folosire" a proprietăţii, trebuie sa găsească un echilibru corect între cererile interesului general al comunităţii şi necesităţile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Este necesar sa existe o relaţie rezonabila de proporţionalitate între mijloacele angajate şi scopul urmărit a fi realizat de orice măsura de deposedare a unei persoane, statul fiind responsabil de realizarea acestei relaţii de proporţionalitate.
De asemenea, art. 1337 C. civ. dispune ca vânzătorul este de drept obligat sa garanteze pe cumpărător de evicţiunea totala sau parţială a lucrului vândut, iar art. 511 din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009, reprezintă o aplicaţie a instituţiei răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular - cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-11 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Legea nr. 112/1995 statul a înţeles să dispună de locuinţele deţinute în patrimoniul sau în anul 1995, într-un anumit context social, vânzarea fiind făcută la preturi inferioare valorii de piaţă a locuinţelor înstrăinate. Aceste dispoziţii legale au constituit masuri de politica sociala, asupra oportunităţii lor, numai statul putând aprecia.
În speţă, se retine ca raportul juridic ce rezulta din contractul de vânzare-cumpărare s-a legat între Statul Român, în calitate de vânzător şi autoarea reclamantei, în calitate de comparatoare, situaţie în care obligaţia de garanţie pentru evicţiune incumba Statului Român.
Disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 nu fac decât sa arate ca despăgubirile acordate foştilor proprietari se acorda dintr-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului de Finanţe. De asemenea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 arata ca, în ipoteza în care chiriaşul comparator a fost evins, restituirea preţului sau a valorii de circulaţie a imobilului, după caz, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Acest lucru nu echivalează însă cu faptul ca Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuala pasiva în astfel de cereri, el este un simplu reprezentant al statului, singurul responsabil pentru evicţiunea chiriaşului cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Or, în speţă, se retine ca vânzătorul locuinţei a fost Statul Român, care a înstrăinat locuinţa închiriata, prin intermediul unui mandatar legal, unitate specializata în administrarea şi vânzarea locuinţelor ce făceau parte din fondul locativ de stat.
În temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziţiei asupra imobilului a fost statul, având în vedere ca vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea speciala data tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.
În lipsa actului normativ menţionat, unitatea administrativ-teritoriala, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil.
Curtea retine ca locuinţa în litigiu a fost înstrăinată de pârât printr-un mandatar, însă acest mandatar nu răspunde pentru evicţiune, cu excepţia cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzător aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speţă.
Comisionul de 1% nu reprezintă decât preţul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acţiuni invocate din contractul de mandat, cauza de răspundere neavând izvor în acelaşi raport juridic.
Pentru considerentele expuse, se va retine ca prima instanţa a soluţionat în mod judicios excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, criticile apelantului, sub acest aspect, urmând a fi respinse ca nefondate.
Susţinerea privind faptul că instanţa trebuia să admită cererea de chemare în garanţie şi trebuia să oblige mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, să restituie comisionul încasat la valoare actualizată, deoarece la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 SC A. SA a încasat un comision de 1% din preţul contractului, este de asemenea nefondata, deoarece chiar în aceasta modalitate a dispus instanţa de judecata îndeplinirea obligaţiilor, respectiv a admis cererea de chemare în garanţie a SC R.V. SA, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat chemata în garanţie, în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 196, 9 RON reprezentând comision reactualizat încasat de SC R.V. SA la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecata, respectiv greşita obligare a apelantului-parat la plata acestora, pe considerentul invocat, anume acela de a nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare nu poate fi sancţionat procedural, Curtea arata ca principiul care rezulta din dispoziţiile înscrise în art. 274 C. proc. civ., la baza căruia sta culpa procesuala a părţii care a căzut în pretenţii, precum şi unicitatea procesului civil, impune ca aceste cheltuieli făcute cu procesul în toate fazele sale, sa fie în sarcina celui care a pierdut.
În speţă, se retine tribunalul a făcut o corecta aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., obligând apelantul pârât numai la o parte din cheltuielile de judecata efectuate de intimata reclamanta, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
În raport de considerentele mai sus expuse se retine ca hotărârea primei instanţe nu este lipsita de temei legal, tribunalul făcând o corecta aplicare la speţă atât a dispoziţiilor C. civ. român, cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - Protocolul 1 la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii Europene, care fac parte, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie din dreptul intern şi sunt obligatorii pentru judecătorul naţional.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta I.M., şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti.
1. în motivarea recursului reclamanta I.M. a arătat următoarele.
Decizia este netemeinica şi nelegala în ceea ce priveşte respingerea despăgubirii la valoarea de circulaţie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere ca paratele sunt răspunzătoare de evicţiune, fiind aplicabil art. 1337 C. civ.
Nu se poate afirma, ca declararea nulităţii unui contract lipseşte pe cumpărător de dreptul de a pretinde vânzătorului, plata despăgubirilor pentru evicţiune astfel cum legea stipulează. Dreptul de proprietate asupra imobilului reprezintă în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, un bun actual, a fortiori o speranţa legitima - acelaşi regim juridic avându-l cu necesitate şi suma de bani ce înlocuieşte acest bun în patrimoniul apelantei.
A dobândit acest drept în anul 1996 prin contractul din 12 noiembrie 1996, prin urmare operaţiunea juridica de cumpărare şi orice acţiune în despăgubiri rezultând din acest contract, este supusa principiului tempus regit actum. La acea epoca, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 1/2009 nu erau în vigoare, fiind prin urmare inaplicabile cauzei, evicţiunea urmând calea dreptului comun.
Transferul dreptului de proprietate în patrimoniul său a operat chiar la data vânzării - 1996, acest bun existând în mod valabil în patrimoniul său pana pe data desfiinţării actului prin sentinţa civila nr. 566 din 23 iunie 2004. Declararea nulităţii absolute produce efecte ex tune pe data rămânerii irevocabile, însă dreptul de proprietate dobândit rămâne guvernat de legea în vigoare pe data achiziţiei, aceeaşi data impunând textele normative aplicabile în cazul despăgubirilor. Chiar daca s-ar aprecia ca ar fi incidenţa legislaţia la epoca evingerii irevocabile, nu pot fi aplicate prevederile Legii 1/2009, fiind deci aplicabile prevederile ce guvernează evicţiunea în dreptul comun.
Raportul de expertiza necontestat a stabilit în mod corect valoarea de circulaţie a apartamentului şi implicit valoarea evicţiunii la 130.000 euro, care trebuia acordata în respectul art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţie, fata de existenta unui bun actual şi ca reparaţie pentru lipsirea de însuşi dreptul de proprietate, prin analizarea prevederilor Legii nr. 1/2009 şi interpretarea corecta a acestora.
Instanţa de judecata a apreciat eronat şi problema relei sau bunei-credinţe. Chiar şi aşa, distincţiile legate de reaua sau buna credinţa nu pot opera decât în limitele Legii nr. 1/2009, şi dacă aceasta este înlăturată de la aplicare, dreptul comun conserva obligaţia de despăgubire a vânzătorului căreia ii corespunde dreptul său de a fi despăgubită, la valoarea de circulaţie a bunului, fără a face vreo distincţie intre cumpărătorul de rea-credinţa ori de buna-credinţa.
Instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a legii, arătând ca a aplicat legea specială coroborată cu legea generală dar fără a se arăta în ce mod au fost puse de acord aceste prevederi în aplicare. Prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 1/2009 îi sunt favorabile.
Instanţa a reţinut acest text pe motiv ca în speţa, contractul de vânzare, perfectat în baza Legii nr. 112/1995, a fost anulat fiind deci încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. În realitate, prevederile art. 50 alin. (2) al alin. (21) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 1/2009 sunt contradictorii, întrucât în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, acesta se consolidează retroactiv, drept consecinţa nemaiputând fi anulat. În aceste condiţii este evident ca preţul ce are a fi primit de către apelantă, cu titlu de despăgubire pentru evictiune este acela reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, în caz contrar ipoteza avuta în vedere de art. 50 alin. (21) fiind imposibil de realizat. Ca şi în cazul convenţiilor, principiul de interpretare a textului de lege este acela al producerii de efecte juridice şi nu acela al ineficientei - "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat".
Instanţa de apel, a respins în mod greşit şi fără temei legal cererea formulata în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., constând în obligarea paraţilor şi la plata dobânzilor legale aferente acestei sume precum şi la actualizarea cu rata inflaţiei.
Aceasta cerere nu este o cerere noua în apel ci una speciala, întemeiata pe chiar prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. care stabileşte cu titlu de excepţie, ca se vor putea cere - prin excepţie de la alin. (1) care interzice cereri noi în apel, dobânzi/rate/venituri ajunse la termen şi oricare altele asemenea ivite după pronunţarea hotărârii în fond.
Cum sumele solicitate sunt cele născute ulterior pronunţării hotărârii instanţei de fond, temeiul de drept invocat şi reţinut de către instanţa este deplin aplicabil şi conduce la acordarea sumelor solicitate.
2. În motivarea recursului pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiul Bucureşti a arătat următoarele.
Hotărârea pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost data cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa de fond a pus semnul egalităţii intre Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Roman fără a ţine seama ca acesta este un subiect de drept distinct care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, iar pe de alta parte Ministerul Finanţelor Publice este, de asemenea, un subiect de drept distinct, care poate acţiona în in nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al Statului Roman.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Or, Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ fata de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia sa fie instituita obligaţia de garanţie pentru evictiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ. Aceasta dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziţie speciala contrara, fiind aşadar pe deplin aplicabila intre părţile din prezentul litigiu. Se solicită a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 1344 din C. civ.
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifica obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la achitarea preţului la valoarea de circulaţie al imobilului întrucât este evident ca instituţia Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice nu este una şi aceeaşi cu cea a Ministerului Finanţelor Publice şi nici nu ar putea fi vreodată confundate.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte sa fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin urmare, cel care poate fi obligat eventual la restituirea preţului actualizat numai în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanţelor Publice şi nicidecum Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
În cauza Ministerul Finanţelor Publice asigura numai reprezentarea Statului Roman, situaţie în care nu poate fi obligat în nume propriu şi de asemenea nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligaţiile personale ale reprezentantului, şi în consecinţa apreciem ca hotărârea instanţei de fond este nelegala.
De altfel, instanţa de fond, obligând Statul Roman la plata preţului la valoarea de circulaţie, încalcă şi normele referitoare la repartiţia bugetară, deoarece contul din care se fac plăţi pentru obligaţiile Statului Roman nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Recurentul pârât a arătat în continuare că în mod greşit instanţa de apel a menţinut obligaţia de plata a preţului actualizat în sarcina instituţiei recurente având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totala sau parţiala prin fapta unui terţ. Aceasta dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziţie speciala contrara, fiind aşadar pe deplin aplicabila intre părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva şi irevocabila.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi sa ii acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva şi irevocabila, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicţiune totala a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, fata de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauza. Nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere ca în prezenta acţiune nu exista culpa instituţiei recurente, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 1344 C. civ.
Recurentul pârât a criticat în continuare hotărârea din apel şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plata a cheltuielilor de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice, arătând că Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plaţi cheltuieli de judecata, deoarece culpa procesuala nu ii aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanţelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
Mai mult, este necesar sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul sau -SC R.V. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu autoarea reclamantei, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovada de rea credinţa, neglijenta, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata. Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
1.Referitor la recursul declarat de către reclamantă Înalta Curte a constatat nefondate susţinerile recurentei în sensul că ar fi aplicabile regulile de la răspunderea pentru evicţiune, pentru determinarea despăgubirii cuvenite, având în vedere că, în speţă, pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului a intervenit ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 încheiat de către autoarea sa cu SC R.V. SA.
Or, urmare a constatării nulităţii contractului se aplică regulile de la efectele nulităţii, iar nu de la efectele contractului.
Nu se pune problema răspunderii pentru evicţiune, care este un efect al contractului de vânzare cumpărare, şi pentru că acest contract nu mai există, urmare a constatării nulităţii, ca atare nu mai poate produce nici un efect. De altfel, nici răspunderea pentru evicţiune nu operează dacă cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului.
Efectele nulităţii sunt guvernate de trei principii, relevante pentru cazul de faţă fiind retroactivitatea efectelor nulităţii (efectele se produc din momentul încheierii actului) şi repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum, restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat).
Aplicând aceste principii rezultă că reclamanta are dreptul doar la restituirea preţului actualizat, aceasta fiind prestaţia pe care a efectuat-o autoarea reclamantei în realizarea contractului constatat nul.
Ca atare, în speţă nu se poate susţine întemeiat că instanţa a aplicat retroactiv o dispoziţie legală diferită de cea aplicabilă la data încheierii contractului, acestea fiind regulile efectelor nulităţii şi la acel moment, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare neaducând nicio schimbare din acest punct de vedere.
Ceea ce a schimbat Legea nr. 10/2001 a constat în transferarea calităţii de plătitor al despăgubirilor în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, cel mai probabil pentru a nu încărca excesiv bugetul primăriilor, dar recurenta nu susţine că i s-ar aduce vreun prejudiciu rezultând din această modificare.
Ca atare, nu poate decurge din aplicarea, în determinarea cuantumului despăgubirii, a principiilor efectelor nulităţii vreo încălcare a dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
În ceea ce priveşte motivul de recurs legat de neacordarea dobânzii legale, cerere formulată direct în apel, Înalta Curte a constatat că prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., se referă la despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, în timp ce dobânda legală solicitată de către recurenta reclamantă priveşte în principal perioada anterioară formulării acţiunii. De altfel şi în cazul aplicării art. 294 alin. (2) C. proc. civ. este esenţial ca prin cererea de chemare în judecată să se fi cerut expres obligarea pârâtului la plata dobânzilor, ratelor, veniturilor acest text de lege permiţând doar solicitarea şi a sumelor cu caracter de periodicitate viitoare, raportat la momentul formulării acţiunii şi al pronunţării hotărârii, şi care astfel nu puteau fi cunoscute cu certitudine la acel moment.
În ceea ce priveşte actualizarea cu rata inflaţiei ulterioară momentului efectuării expertizei în faţa primei instanţe de fond, atâta timp cât în apel nu s-a cerut întocmirea unei expertize care să actualizeze acest calcul, şi nu se poate imputa instanţei de apel vreo nelegalitate sub acest aspect, partea având la dispoziţie în acest scop procedura prevăzută la art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.
2. în ceea ce priveşte recursul declarat de către pârât, sunt nefondate susţinerile privind lipsa calităţii procesuale pasive pentru capătul de cerere privind obligarea la plata preţului actualizat având în vedere că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Dispoziţiile art. 50 alin. (2) se referă expres la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în speţă, este vorba tocmai despre un asemenea contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 încheiat de către SC R. cu E.C., antecesoarea reclamantei, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, care a fost constatat nul prin decizia civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă. Instanţa a reţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a fost de bună-credinţă şi că imobilul în litigiu a fost preluat de stat tară titlu valabil, contractul fiind astfel încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Ca atare, nu are corespondent în actele dosarului susţinerea recurentului-pârât în sensul că în speţă contractul nu ar fi fost anulat.
Argumentele recurentului-pârât referitoarea la principiul relativităţii efectelor contractului, îndeplinirea condiţiilor referitoare la răspunderea pentru evicţiune, nu au legătură cu cauza juridică a litigiului, cu textul de lege aplicabil în speţă, care conţine dispoziţii foarte clare. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispoziţiile speciale, cum sunt cele ale Legii nr. 10/2001, menţionate anterior, derogă de la normele generale, norme la care acesta face trimitere în motivarea recursului.
Este nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine că ar fi fost obligat în mod nelegal la plata acestor despăgubiri Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care nu ar avea calitate procesuală pasivă prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unde este prevăzută obligaţia plăţii despăgubirilor direct în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Înalta Curte a constatat că în cadrul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în executarea unei obligaţii asumată de stat Ministerul Economiei şi Finanţelor fiind doar instituţia statului împuternicită să facă plata acestor despăgubiri, în lege indicându-se şi contul din care se va face această plată.
Ca atare, nu se poate reţine nici argumentul recurentului pârât în sensul că prin obligarea Statului Roman la plata preţului, încalcă şi normele referitoare la repartiţia bugetara, plata urmând a se face din contul menţionat în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta fiind temeiul reţinut pentru admiterea acţiunii.
Sunt nefondate şi motivele de recurs prin care se critică obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, alături de ceilalţi pârâţi, având în vedere că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Culpa procesuală este determinată de atitudinea părţii pe parcursul procesului. În sarcina pârâtului nu s-ar fi putut reţine obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, conform art. 275 C. proc. civ. Or, nu se poate reţine îndeplinirea acestor dispoziţii legale atâta timp cât chiar şi în recurs acesta contestă dreptul reclamantei la plata sumelor în cauză.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta I.M., şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 228 A din 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7572/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7567/2012. Civil. îndreptare eroare... → |
|---|
