ICCJ. Decizia nr. 7684/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7684/2012
Dosar nr. 31001/1/2005
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti la data de 20 februarie 1998, reclamanta I.G. a solicitat obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. A.F.V. nr. 42, sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare, ca legatară cu titlu universal, a soţiei supravieţuitoare, P.I.L., a proprietarului imobilului revendicat, P.I.C., iar imobilul proprietatea acestuia a fost preluat abuziv în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv întrucât titularul dreptului de proprietate era pictor profesionist, categorie exceptată de la naţionalizare.
În cauză, s-au formulat cereri de intervenţie de către A.D.V. la 18 iunie 1998 şi C.I. şi C.V. la 15 mai 1998, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Intervenienţii C.I. şi C.V. au formulat ulterior cerere reconvenţională, prin care au solicitat, în cazul în care se va admite acţiunea în revendicare, obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri aduse apartamentului în care locuiesc şi pe care le-au evaluat provizoriu la suma de 200.000.000 ROL.
Aceiaşi intervenienţi C. au formulat şi cerere de chemare în garanţie a pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi DA FI prin care au solicitat, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, obligarea acestora la restituirea sumei plătită cu titlu de preţ al apartamentului calculat conform Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 6319 din 22 aprilie 1999 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că valoarea imobilului revendicat depăşeşte valoarea de 150.000.000 RON.
Soluţia a fost confirmată prin respingerea apelului prin decizia nr. 2688 din 2 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv respingerea recursului prin decizia nr. 940 din 3 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În urma declinării de competenţă, cauza a fost înregistrată sub nr. 4532/2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
La 29 august 2001, intervenienţii C. au depus completare la cererea reconvenţională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a testamentului şi certificatului de moştenitor din 30 noiembrie 1983.
La rându-i, reclamanta I.G. a formulat, la data de 12 noiembrie 2001, o completare la cererea de chemare în judecată, în sensul că înţelege să revendice, prin compararea titlurilor de proprietate, de la intervenienta A.D.V. apartamentul nr. 1 - parter, iar de la intervenienţii C. apartamentul nr. 1, precum şi întâmpinare la cererile de intervenţie în interes propriu şi la cererea reconvenţională.
La termenul din 11 februarie 2002, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H.N. SA, invocată de reclamantă şi intervenienta A.D.V. şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu referire la apartamentele din imobilul revendicat dobândite de către intervenienţi.
La 11 martie 2002, intervenienţii C. au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că îşi restrâng pretenţiile din cererea reconvenţională la suma de 20.000.000 ROL, urmând ca suma finală să fie stabilită pe baza de expertiză.
Tot la termenul din 11 martie 2002, excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost unită cu fondul.
La termenul din 11 noiembrie 2002, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei, deoarece pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti se aflau două dosare având drept obiect nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor asupra cărora poartă litigiul din prezentul dosar, însă prin decizia civilă nr. 424 din 17 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis recursul declarat de A.D.V., s-a modificat în tot încheierea din 11 noiembrie 2002 şi s-a trimis cauza tribunalului pentru continuarea judecăţii.
Prin sentinţa nr. 871 din 11 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată acţiunea principală formulată de reclamanta I.G.; au fost admise cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A.D.V., C.I. şi C.V.; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională formulată de intervenienţii C.I. şi C.V. şi s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de intervenienţii C.I. şi C.V., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti -Administraţia Fondului Imobiliar.
În prealabil, a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei-pârâte I.G.
În motivarea sentinţei, tribunalul a avut în vedere cererile şi susţinerile părţilor pe care le-a coroborat cu probele administrate, din care a rezultat că reclamanta nu a putut invoca un titlu valabil în susţinerea cererii de revendicare de la posesorii imobilului, care au dobândit dreptul de proprietate în mod legal, de la adevăratul proprietar.
Prin decizia nr. 1396 din 17 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că: a admis acţiunea formulată de reclamanta I.G.; a obligat pe pârâţii - intervenienţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. A.F.V. nr. 42, sector 1; a respins, ca nefondate, cererile de intervenţie formulate de intervenienţii A.D.V., C.I. şi C.V.; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de C.I. şi C.V.; a obligat chemaţii în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar să plătească lui C.I. şi C.V. preţul actualizat plătit pentru apartamentul nr. 1 din în cuantum de 182.567.736 ROL şi a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi respingerea cererii reconvenţionale formulate de C.I. şi C.V., ca nefondate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a formulat o primă acţiune în revendicarea imobilului din Bucureşti, str. A.F.V. nr. 42 în anul 1993, soluţionată prin admiterea acesteia conform sentinţei civile nr. 5358 din 18 mai 1993 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 66 din 19 ianuarie 1994 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 521 din 1 aprilie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin decizia nr. 356 din 7 februarie 1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, s-a admis recursul în anulare, s-a casat sentinţa civilă nr. 5358 din 18 aprilie 1993 şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de I.G., imobilul în litigiu reintrând în proprietatea statului.
Reclamanta I.G., în vara anului 1996, a notificat atât pe intervenienţii A.D.V., C.I., C.V., cât şi pe Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi SC R. SA, cu toate acestea, intervenienţilor li s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele pe care aceştia le ocupau în calitate de chiriaşi.
Referitor la titlul cu care a deţinut statul bunul revendicat, instanţa de apel a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că statul a deţinut cu titlu valabil imobilul, în condiţiile în care Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor art. 481 C. civ., Constituţia din 1948 în vigoare la data naţionalizării şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.
De asemenea, în cauză s-a făcut şi dovada că autorul reclamantei era pictor, astfel încât nu se încadra în categoria persoanelor cărora li se aplicau dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, apreciindu-se ca fiind fondată şi susţinerea că imobilul în litigiu a fost construit ca unitate locativă necesară nevoilor familiei pictorului P.I.C., fapt rezultat din probele administrate în cauză.
În ceea ce priveşte cererile de intervenţie, dat fiind că intervenienţii A.D.N., C.I. şi C.V. au încheiat contractele de vânzare-cumpărare după ce fuseseră notificaţi de reclamantă să nu cumpere apartamentele pe care le ocupaseră în calitate de chiriaşi, în compararea titlurilor de proprietate opuse de părţi, se impune a se da preferinţă celui al reclamantei care este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar al bunului, în timp ce titlul intervenienţilor provine de la un neproprietar.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, intervenienţii A.D.V., C.I. şi C.V., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, criticând-o nelegalitate şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Prin criticile formulate, intervenienta A.D.V. a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel: a constatat că intervenienta a fost notificată referitor la cumpărarea locuinţei legal deţinute cu chirie încă din anii 1945 şi că Decretul nr. 92/1950 ar fi neconstituţional, contrar C. civ. şi tratatelor la care România era parte; în compararea titlurilor, a încălcat dreptul de proprietate născut din actul cumpărării licite a apartamentului deţinut legal, în calitate de chiriaş, ignorându-se prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; nu a ţinut cont de susţinerile privitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care acţiunea reclamantei a fost modificată în sensul comparării titlurilor după intrarea în vigoare a acestei legi, ce a garantat dreptul de proprietate cumpărătorilor de bună-credinţă.
Prin criticile formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienţii C.I. şi C.V. au arătat următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare a reclamantei I.G., dând preferinţă titlului acesteia în cadrul comparării titlurilor, în condiţiile în care, spre deosebire de intervenienţi, reclamanta nu a dovedit existenţa unui titlu de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobilul din str. A.F. nr. 42, revendicate în cauză, deţinând doar un certificat de moştenitor în care nu este cuprins imobilul revendicat.
Chiar dacă s-ar lua în considerare certificatul de moştenitor al reclamantei I.G. de pe urma defunctei P.I.L., acesta nu constituie titlu de proprietate pentru imobilul revendicat, deoarece, la data decesului proprietarului iniţial, P.I.C., imobilul nu mai exista în patrimoniul său, preluat fiind cu titlu valabil de către stat.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de motivarea sentinţei primei instanţe, nici de argumentele intervenienţilor, rară a preciza măcar care este titlul de proprietate al reclamantei, căreia i-a dat câştig de cauză.
Recurenta a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că I.G. i-ar fi notificat pe cumpărătorii C.I., C.V. şi A.D.V. de intenţia sa de a revendica imobilul.
Notificarea depusă la dosar de reclamantă nu a fost comunicată familiei C., fiind înregistrată la Judecătoria sectorului 1, iar procesul-verbal semnat de agentul procedural menţionează „afişat" la semnătura primitorului, ceea ce demonstrează că notificarea nu a ajuns în mâna destinatarilor.
Pe de altă parte, faptul că reclamanta a depus la judecătorie o notificare pentru a fi trimisă pârâţilor C., rară a insista în comunicarea către aceştia şi fără a se asigura că a fost primită de cei cărora le era adresată, nu este de natură a schimba buna-credinţă a soţilor C., existentă la momentul cumpărării apartamentului în litigiu şi nici a împiedica vânzarea-cumpărarea valabilă a apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenta a arătat, tototdată, că Decretul nr. 92/1950 a constituit un titlu valabil de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu, contrar considerentelor din decizia recurată şi nu a contravenit nici prevederilor Constituţiei din 1948, nici dispoziţiilor art. 481 C. civ., deoarece era o lege specială, aplicabilă cu prioritate faţă de legea generală, după cum nici vreunui tratat internaţional la care România era parte în acea vreme. Statul a dobândit valabil şi legal în proprietate imobilul în litigiu, respectiv prin Decretul nr. 92/1950, mai mult, statul a dobândit proprietatea şi prin prescripţia achizitivă de 30 de ani, prevăzută de art. 1890 şi 645 C. civ.
Este greşit considerentul din decizia recurată, în sensul că autorul reclamantei, fiind pictor, nu se încadra în categoria persoanelor cărora li se aplicau dispoziţiile Decretul nr. 92/1950, întrucât, pe de o parte, calitatea de pictor nu este cuprinsă între categoriile exceptate de decret, pictorii nefiind asimilaţi cu intelectualii profesionişti, iar, pe de altă parte, calitatea de pictor nu o putea înlătura pe aceea de exploatator de locuinţe, în raport de proprietăţile pe care acesta le deţinea în 1950 (11 apartamente în trei imobile) şi modul în care le exploata, respectiv închiriere. 2 din cele 3 apartamente ale imobilului în litigiu erau închiriate, astfel încât autorul nu se folosea de întreg imobilul pentru nevoile sale şi ale familiei sale, astfel cum a reţinut instanţa.
În ceea ce priveşte vânzarea de către stat a apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobil, în anul 1997, s-a susţinut că aceasta a fost legală, atât timp cât imobilul fusese preluat cu titlu, au fost respectate prevederile Constituţiei, C. civ. şi Legii nr. 112/1995, părţile contractante au fost de bună-credinţă, iar soţii C.I. şi V., precum şi A.D.V. îndeplineau toate condiţiile legale pentru a cumpăra.
Faptul că prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 s-a dat instanţelor judecătoreşti dreptul să stabilească valabilitatea titlului de proprietate al statului, iar unele instanţe (în totală contradicţie cu alte instanţe) consideră că Decretul nr. 92/1950 nu ar fi fost un titlu valabil de proprietate pentru stat, nu mai poate produce efecte retroactive şi nu mai poate conduce la înlăturarea efectelor actelor încheiate în perioada 1950-1998 în mod valabil şi legal.
Chiar dacă s-ar considera că Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un titlu valabil de proprietate pentru stat, este aplicabil principiul error communis facitjus - principiul validităţii aparenţei în drept -, iar dreptul de proprietate al reclamantei nu mai poate fi stabilit retroactiv, desconsiderând dreptul de proprietate dobândit de stat şi ulterior de soţii C.I. şi V. şi A.D.V.
Instanţa de fond a constatat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanţa de apel nu a contestat valabilitatea acestor contracte, astfel încât, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, ar fi trebuit să constate că singurele titluri valabile şi care trebuie menţinute sunt contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor.
Recurenta a arătat, de asemenea, că, deşi obiectul litigiului îl constituie acţiunea în revendicare, nu se poate ignora că Legea nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate faţă C. civ., reglementează special situaţia contractelor de vânzare-cumpărare ale imobilelor preluate de stat în orice mod (cu titlu sau fără titlu) în perioada 1945-1989 în art. 45 (fost 46), textele fiind imperative, deci obligatorii şi pentru instanţă.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 precizează la pct. 46.3 că înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 „cu deplina respectare a condiţiilor legii până la apariţia Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte".
În consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 31 martie 1997, căzând sub incidenţa acestei prevederi, este recunoscut ca titlu valabil şi legal, fiind încheiat şi cu bună-credinţă.
Deoarece imobilul face obiectul unei legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 - care, de altfel, a fost aplicată în parte imobilului în cauză, restituindu-se în natură apartamentul de la et. 2 şi terenul fără construcţie, care erau în proprietatea statului -, acţiunea reclamantei I.G. trebuia respinsă ca inadmisibilă, în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamanta fiind, eventual, îndreptăţită la măsuri reparatorii măsuri reparatorii în echivalent.
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cererea de chemare în garanţie, astfel încât, în mod greşit, a fost obligat de către instanţa de apel la plata preţului actualizat plătit pentru apartamentul nr. 1, în cuantum de 182.567.736 ROL.
Potrivit art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995 şi art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, beneficiarul sumelor încasate de către municipalitate din vânzarea locuinţelor în temeiul legii menţionate este Ministerul de Finanţe, căruia îi revine şi sarcina plăţii sumelor prevăzute în art. I pct. 5 din O.G. nr. 184/2002 ce modifică art. 51 din Legea nr. 10/2001.
Recurentul a criticat şi soluţia pronunţată cu privire la cererea principală, având în vedere faptul că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienţi sunt valabile, nefacându-se dovada existenţei vreunui motiv de nulitate absolută.
Prin motivele de recurs formulate, chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanţie, deoarece această instituţie este administrator de fond imobiliar şi nu reţine banii încasaţi din vânzarea locuinţelor, ci îi virează la bugetul de stat într-un cont al cărui titular este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
În aplicarea prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la art. 1337 C. civ., pentru restituirea preţului actualizat, plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâţii trebuie să se îndrepte împotriva Ministerului Finanţelor Publice, la dispoziţia căruia s-a constituit fondul extrabugetare de stat pentru asigurarea punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, alimentat cu sumele obţinute din vânzarea apartamentelor, avansuri, rate şi dobânzi, astfel cum se prevede în art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi art. 35 din H.G. nr. 20/1996.
În cursul judecării recursurilor, la termenul din 27 octombrie 2006 s-a dispus judecarea cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. 8270/299/2006, având ca obiect constatarea nulităţii testamentului autentificat din 14 februarie 1983, precum şi a certificatului de moştenitor din 30 octombrie 1083 de pe urma defunctei P.I.L. în favoarea reclamantei I.G.
La termenul din 12 decembrie 2008, a fost menţinută măsura suspendării judecăţii, în considerarea Dosarului nr. 16474/299/2007, având ca obiect constatarea nulităţii testamentului autentificat din 14 februarie 1983.
La termenul de judecată din 18 mai 2012, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că motivele suspendării nu mai există, întrucât dosarul în considerarea căruia prezenta cauză a fost suspendată a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr. 66 din 18 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul de judecată din 14 decembrie 2013, recurenta -intervenientă A.D.V., prezentă personal şi legitimată de către această instanţă pe baza actului de identitate, a învederat că înţelege să renunţe la judecarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 1396 din 17 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, susţinere ce a fost consemnată în încheierea de şedinţă întocmită la acea dată şi care se regăsea, de altfel, în cuprinsul declaraţiei autentificate din 7 decembrie 2012 de notar public M.G.O., declaraţie dată de recurentă şi depusă la dosar.
Faţă de manifestarea de voinţă a părţii explicit exprimată în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte urmează a da curs actului de dispoziţie al recurentei, în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, inclusiv în privinţa judecării căilor de atac declanşate.
În consecinţă, Înalta Curte va lua act de renunţarea recurentei—interveniente A.D.V. la judecarea recursului, în temeiul art. 316 cu referire la art. 246 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte celelalte recursuri, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că sunt nefondate, după cum urmează:
În privinţa recursului declarat de intervenienţii C.I. şi C.V., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii au susţinut, în primul rând, că reclamanta nu a dovedit existenţa unui titlu de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobilul din str. A.F. nr. 42, revendicate în cauză, deţinând doar un certificat de moştenitor în care nu este cuprins imobilul revendicat.
Aceste susţineri reprezintă critici împotriva dispoziţiei instanţei de apel de menţinere a sentinţei sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, dispoziţie ce urmează a fi confirmată, pentru considerente ce vor fi expuse, în completarea motivării soluţiei legal adoptate în apel.
Contrar celor afirmate de către recurenţi, reclamanta a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu - situat în Bucureşti, str. A.F.V. nr. 42 - în patrimoniul autorului său, C.P.I., la momentul preluării imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950.
Titlul de proprietate este reprezentat de actele de vânzare-cumpărare autentificate din 17 iunie 1927, respectiv din 21 ianuarie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, prin care C.P.I. a cumpărat succesiv două suprafeţe de teren de câte 350 mp, pe care a edificat o construcţie, astfel încât, la data de 24 octombrie 1940, proprietarul figura în cartea funciară provizorie Bucureşti cu dreptul de proprietate asupra imobilului din str. A.F.V. nr. 42 compus din teren dobândit în temeiul celor două contracte de vânzare-cumpărare şi casă cu subsol, parter, etaj şi mansardă.
Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, C.P.I. fiind menţionat în anexa la decret (poziţia AA) cu 11 apartamente în Bucureşti, str. A.F.V. nr. 42, str. A. nr. 20 şi str. Ş.
În urma decesului lui C.P.I., a rămas ca unic succesor soţia supravieţuitoare, L.P.I., conform certificatului de moştenitor din 10 mai 1968 întocmit de fostul Notariat de stat sector 8 Bucureşti, iar de pe urma defunctei L.P.I. a rămas ca unic succesor reclamanta din cauză, I.G., în calitate de legatar universal, conform certificatului de moştenitor din 30 noiembrie 1983 emis de fostul Notariat de stat sector 1 Bucureşti, în baza testamentului autentificat din 14 februarie 1983 de acelaşi notariat.
Prin sentinţa civilă nr. 15988 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă cererea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta A.D.V., în contradictoriu cu I.G. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor. Cererea a avut ca obiect constatarea nulităţii testamentului autentificat din 14 februarie 1983 de fostul Notariat de stat sector 1 Bucureşti şi a fost completată cu o solicitare de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 30 noiembrie 1983.
Sentinţa a fost confirmată prin decizia nr. 332 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantei, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr. 66 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca urmare a respingerii recursului ca nefondat.
În aceste condiţii, reclamanta nu numai că a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul lui C.P.I. la data preluării imobilului de către stat, persoană care figurează ca proprietar al imobilului în actul de preluare, însă a probat şi faptul că este unicul moştenitor al acestei persoane.
Recurenţii au susţinut şi faptul că nu a operat transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul reclamantei, pe cale succesorală, deoarece imobilul ar fi fost preluate cu titlu valabil de către stat.
Susţinerile cu acest obiect sunt greşite, instanţa de apel făcând o apreciere corespunzătoare a valabilităţii titlului statului constituit prin preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, valabilitatea titlului statului constitut prin preluările operate anterior anului 1989 este definită prin raportarea la norma constituţională, la tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării bunului.
Pentru a se vorbi despre un titlu valabil, este necesară întrunirea în mod cumulativ a cerinţelor de conformitate a actului normativ pe baza căruia a avut loc preluarea cu normele în vigoare la acel moment.
Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din anul 1948, ce prevedea în art. 8 că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege, iar în art. 10 stipula că „Pot 11 făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie."
De asemenea, contravenea art. 481 C. civ., potrivit căruia deposedarea de bunul imobil a proprietarului de către stat putea avea loc doar pentru o cauză de utilitate publică şi cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri.
Or, Decretul nr. 92/1950 a prevăzut expres că naţionalizarea în baza sa operează fără plata vreunei despăgubiri şi nici nu a avut loc pentru o cauză de utilitate publică.
Ca atare, preluarea de către stat a imobilului s-a realizat iară un titlu valabil, din perspectiva neconformităţii decretului cu norma constituţională în vigoare şi cu cea a C. civ., fără a avea relevanţă eventuala respectare în speţă a dispoziţiilor ale însuşi actului normativ de preluare, respectiv a dispoziţiilor art. I şi II din decret (relative la categoriile de persoane şi de imobile supuse naţionalizării), la care se face referire în motivele de recurs, cât timp nu au fost respectate celelalte norme vizate de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte obiectul cererilor deduse judecăţii în cauză, legea aplicabilă raportului juridic dintre părţi şi admisibilitatea cererii în revendicare imobiliară, se reţine că reclamanta I.G. a învestit instanţa de judecată cu o cerere în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, pentru întregul imobil din str. A.F.V. nr. 42, sector 1.
A.D.V., pe de o parte, şi soţii C.I. şi C.V., pe de altă parte, au formulat cereri de intervenţie în interes propriu (la datele de 18 iunie 1998, respectiv 15 septembrie 1998), solicitând constatarea calităţii de proprietari ai apartamentelor nr. 1, respectiv nr. 2 din imobilul în litigiu, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în considerarea calităţii de cumpărători de bună-credinţă ai apartamentelor menţionate.
Cererile de intervenţie în interes propriu au fost admise în principiu de către instanţă la termenul de judecată din 22 octombrie 2001.
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2001, reclamanta I.G. a modificat cererea principală, în sensul că înţelege să formuleze cerere în revendicarea apartamentului nr. 1 în contradictoriu cu A.D.V., precum şi a apartamentului nr. 1, în contradictoriu cu C.I. şi C.V. (care au dobândit, astfel, calitatea de pârâţi - intervenienţi în cauză).
Cererea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 20 februarie 1998, chiar dacă doar în contradictoriu cu autoritatea administrativă locală, iar cea împotriva foştilor chiriaşi - cumpărători a două apartamente din imobilul în litigiu a fost adresată instanţei după data intrării în vigoare a legii speciale.
Drept urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 46 (fost art. 47) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Pe temeiul acestor dispoziţii, în cazul acţiunilor pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001 - norma consacră explicit efectul de imediată aplicare a legii noi situaţiilor juridice nesoluţionate definitiv la acel moment (facta pendentia), cum sunt şi cele create prin preluările de imobile de către stat anterior anului 1989 şi declarate abuzive de către legiuitor prin legea specială (art. 2 din Legea nr. 10/2001), însă, din punct de vedere procedural, alegerea căii de valorificare a dreptului subiectiv a fost lăsată titularului dreptului, acesta putând opta între continuarea judecăţii şi iniţierea procedurii prevăzute de legea specială.
Ca atare, nu sunt fondate susţinerile recurenţilor - intervenienţi în sensul că cererea în revendicare ar fi inadmisibilă, cât timp cererea era pendinte pe rolul unei instanţe de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar legea permitea titularului acţiunii să aleagă calea procesuală prin care să-şi valorifice dreptul subiectiv.
Este de precizat, totodată, că şi în cazul s-ar porni de la premisa formulării cererii în revendicare ulterior începerii activităţii Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), avându-se în vedere data sesizării în cauză a instanţei pentru revendicarea a două apartamente din imobil, în contradictoriu cu foştii chiriaşi ai acestora (12 noiembrie 2011), s-ar ajunge tot la concluzia admisibilităţii cererii în revendicare imobiliară.
Această concluzie se întemeiază pe decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun în materia revendicării, C. civ., cât şi aspectul criteriilor de soluţionare a unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Chiar dacă decizia de apel recurată în cauză a fost pronunţată în anul 2005, decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării recursurilor, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
În acest context, se reţine că instanţa supremă a statuat că, deşi, ca regulă, nu există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ., totuşi, trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Drept urmare, şi în cazul în care se ia în considerare faptul că cererea în revendicare împotriva chiriaşilor-cumpărători a fost formulată ulterior Legii nr. 10/2001, este suficient că reclamantul în cererea în revendicare se prevalează de un „bun" în sensul normei europene, pentru a i se asigura accesul la justiţie în vederea formulării unei cereri în revendicare, în cadrul căreia să demonstreze că deţine un asemenea „bun". Existenţa ori inexistenţa bunului în sensul normei europene interesează fondul cererii în revendicare, şi nu admisibilitatea acesteia, cererea urmând a fi considerată întemeiată ori neîntemeiată în funcţie de dovezile înfăţişate de către reclamant în legătură cu dreptul subiectiv dedus judecăţii.
În consecinţă, susţinerile recurenţilor referitoare la inadmisibilitatea cererii în revendicare sunt nefondate şi vor fi înlăturate ca atare.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare de către instanţa de apel a cererii în revendicare a celor două apartamente din imobilul în litigiu, este de precizat că instanţa de apel a comparat titlurile de proprietate înfăţişate de părţile cu interese contrare şi a apreciat că titlul reclamantei este preferabil, deoarece titlul pârâţilor - intervenienţi provine de la un neproprietar.
Această constatare a întregit analiza pe care instanţa a efectuat-o în legătură cu cererile de intervenţie în interes propriu, în cadrul căreia s-a reţinut că intervenienţii au fost notificaţi de către reclamantă în sensul de a nu cumpăra apartamentele ocupate în calitate de chiriaşi, notificare ce a fost ignorată.
Cu toate că nu se menţionează expres în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a constatat reaua-credinţă a intervenienţilor la momentul cumpărării în baza Legii nr. 112/1995, acesta fiind motivul pentru care a apreciat că titlul intervenienţilor provine de la o persoană ce nu este titularul dreptului de proprietate, respectiv statul.
O asemenea analiză este corectă, motiv pentru care se impune menţinerea soluţiei adoptate asupra apelului, chiar dacă argumentarea sa este sumară şi lacunară, urmând a fi completată cu considerente ce urmează a fi expuse prin prezenta decizie, în susţinerea soluţiei de admitere a cererii în revendicare. Aceste considerente se vor referi atât la cadrul normativ intern, cât şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu reflectarea evoluţiilor intervenite în practica instanţei europene, cât şi a instanţelor naţionale, în perioada îndelungată scursă între data pronunţării deciziei de apel şi cea a prezentei decizii (8 ani), ca urmare a suspendării judecării recursurilor timp de 6 ani.
Toate aceste aspecte au făcut obiectul dezbaterilor în această fază procesuală, părţile dezvoltând ample susţineri şi apărări după repunerea cauzei pe rol la 18 mai 2012, ce urmează a fi avute în vedere, în cercetarea motivelor de recurs.
S-a arătat deja că în cererea în revendicare din cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - indiferent dacă se consideră că a fost iniţiată anterior ori ulterior intrării în vigoare a acestei legi, în virtutea efectelor de imediată aplicare a normei noi de drept substanţial.
Practica instanţelor naţionale a fost constantă în a aprecia, în ceea ce priveşte cererile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989 introduse până la data de 14 august 2002 (data împlinirii termenului de prescripţie înăuntrul căruia putea fi formulată cererea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995) - indiferent dacă au fost formulate înainte ori după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că operaţiunea de comparare a titlurilor nu se realizează potrivit criteriilor clasice consacrate de jurisprudenţă, în raport de valabilitatea titlului autorului fiecărei părţi în prezentul proces, deoarece, în acest caz, s-ar ignora în mod nejustificat efectele substanţiale ale legii speciale în vigoare la momentul cauzei.
Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza imobilelor preluate de stat anterior anului 1989 fără titlu valabil (situaţie întrunită în speţă), înstrăinarea operată către fostul chiriaş al apartamentului în discuţie este valabilă numai dacă s-a contractat cu bună-credinţă.
S-a apreciat constant că prevederile art. 46 alin. (2) consacră principiul de drept error communis facit jus, recunoscut de literatura de specialitate ca aplicabil în materia efectelor nulităţii unui act juridic, în cazul subdobânditorului cu titlu oneros al bunului aparţinând altei persoane decât vânzătorul, principiu la care, de altfel, intervenienţii au făcut referire în motivele de recurs.
În acest cadru, pentru a opera protecţia legală, nu este suficientă simpla bună-credinţă, constând în credinţa subiectivă a cumpărătorului că vânzătorul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind necesară întrunirea unei situaţii obiective apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, în care s-ar fi aflat orice persoană în locul cumpărătorului.
Eroarea comună şi invincibilă în care trebuie să se fi aflat cumpărătorul la momentul contractării, vizând calitatea de proprietar a statului implică existenţa, pe de o parte, a unei stări de fapt şi de drept de natură a crea aparenţa unui asemenea statut al vânzătorului, iar, pe de altă parte, a unei atitudini a cumpărătorului circumscrise bunei-credinţe şi dovedite ca atare.
Aşadar, nu operează vreo prezumţie de bună - credinţă [care, dealtfel, este consacrată legal, prin art. 1899 alin. (2) C. civ., doar în ipoteza particulară a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin prescripţia achizitivă de scurtă – durată], ambele condiţii de aplicare a principiului enunţat trebuind a fi dovedite de către cel care îl invocă, respectiv recurenţii-intervenienţi din cauză.
Buna-credinţă cerută în acest caz trebuie să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială.
Instanţa de apel a apreciat că pârâţii - intervenienţi nu au fost de bună-credinţă la momentul contractării, deoarece au fost notificaţi de către reclamantă în sensul de a nu cumpăra apartamentele ocupate în calitate de chiriaşi, iar prin motivele de recurs, se contestă că ar fi fost primită de soţii C.I. şi C.V.
Contrar susţinerilor intervenienţilor, notificarea nu a fost înregistrată la judecătorie, ci la executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (după cum rezultă din înscrisul datat 04 iulie 1996, aflat la Dosarul nr. 4532/2001 al Tribunalului Bucureşti), prin intermediul căruia a fost expediată intervenientului C.I. Împrejurarea că actul a fost afişat pe uşa locuinţei destinatarului, şi nu înmânat acestuia, nu afectează legalitatea comunicării actului, afişarea reprezentând una dintre modalităţile de comunicare valabilă a oricărui act de procedură, conform art. 86 şi 92 C. proc. civ. (în forma din anul 1996), inclusiv notificărilor expediate de executorii judecătoreşti (ce funcţionau, la acel moment, în cadrul tribunalelor şi judecătoriilor, conform art. 138 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească).
Pe de altă parte, se observă că una dintre notificările expediate de către reclamantă prin intermediul executorului judecătoresc a fost adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, conţinând solicitarea de restituire în natură a imobilului.
Formularea unei cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 de către adevăratul proprietar este suficientă pentru înlăturarea bunei-credinţe a dobânditorului, cât timp aceasta demonstrează intenţia proprietarului deposedat abuziv de către stat de a redobândi posesia bunului, iar pârâţii, prin minime diligente, ar fi putut afla despre formularea cererii de către reclamanţi.
De altfel, la data contractării de către chiriaşi, fiisese adoptată Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care s-a arătat că întocmirea actelor de vânzare-cumpărare putea fi tăcută numai după clarificarea situaţiei juridice a locuinţelor, ceea ce în speţă nu s-a aşteptat.
Convingerea pârâţilor în sensul că această cerere nu putea fi soluţionată pozitiv este una subiectivă, care nu poate fundamenta buna-credinţă cerută pentru aplicarea principiului error communis facit jus, cât timp cererea reclamantei nu fusese soluţionată până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârâţi.
Pe de altă parte, prin H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut, în art. 1 alin. (5) că „Imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun".
Ca atare, după adoptarea acestei hotărâri de guvern, era posibilă oricând formularea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, prin care adevăratul proprietar să solicite restituirea în natură a apartamentului (ceea ce s-a şi întâmplat, reclamanta formulând cererea de faţă), ceea ce înseamnă că potenţiala cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 era afectată de riscul recunoaşterii posesiei pe cale judecătorească în favoarea adevăratului proprietar, risc pe care intervenienţii l-au asumat, cu consecinţa imposibilităţii existenţei unei atitudini de bună-credinţă, astfel cum a fost definită anterior.
Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a reţinut drept criteriu de analiză în cadrul acţiunii în revendicare atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane - în speţă, a intervenienţilor -, criteriu ce se impune prin voinţa legiuitorului explicit consacrată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar, în raport de situaţia de fapt reţinută, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că intervenienţii nu s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a vânzătorului.
Este de precizat că soluţia admiterii cererii în revendicare este confirmată şi prin raportarea la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte în cadrul unui recurs în interesul legii, din care rezultă - după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior -, că analiza unei cereri în revendicare se realizează prin prisma existenţei sau a inexistenţei, în patrimoniul reclamantului, a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Dacă reclamantul face dovada deţinerii unui asemenea bun, nu numai că cererea în revendicare formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă chiar poate fi admisă, pentru considerente ce urmează a fi expuse.
După cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului formată în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar în cauzele privind România soluţionate de instanţa europeană, un „bun" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 140 şi 143).
Or, asemenea hotărâre judecătorească există, reprezentată fiind de sentinţa civilă nr. 5358 din 18 mai 1993 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus obligarea Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti şi a „R." SA de a-i lăsa reclamantei I.G., în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul din str. A.F.V. nr. 42, sector 1, sentinţă definitivă şi irevocabilă.
Împrejurarea că sentinţa civilă nr. 5358 din 18 mai 1993 a fost casată prin decizia nr. 356 din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată într-un recurs în anulare declarat de procurorul general, cu consecinţa respingerii cererii în revendicare, nu infirmă constatarea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantei, dimpotrivă, întăreşte această concluzie, prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind înţelesul şi conţinutul noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în situaţii identice celor din prezenta cauză.
Astfel, în hotărârea din data de 28 octombrie 1999 pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 414/2000), s-a apreciat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie pronunţată asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o hotărâre judecătorească definitivă, prin care imobilul îi fusese atribuit proprietarului deposedat de stat anterior anului 1989, hotărâre ce fusese deja executată - reclamantul fiind recunoscut de către stat drept proprietar al imobilului pentru o perioadă de 2 ani - constituie atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Un raţionament asemănător a fost făcut de către instanţa europeană chiar în situaţia unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care îi reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care, însă, a fost deposedat ulterior, printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie în urma exercitării recursului în anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunţată în cauza Raicu contra României, publicată în M. Of. nr. 597/2007).
În aceste condiţii, reclamanta din prezenta cauză are un bun în sensul Convenţiei, de care a fost lipsită prin anularea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar privarea de bun nu poate fi compensată decât prin restituirea în natură a bunului, în cadrul procesual creat prin cererea în revendicare, în condiţiile în care cumpărătorii au fost de rea - credinţă la data contractării în temeiul Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a admis cererea în revendicare, motiv pentru care recursul intervenienţilor este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursurile declarate de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi intervenientul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, ambele conţin critici împotriva dispoziţiei instanţei de apel de admitere a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâţii-intervenienţi C.I. şi C.V. şi de obligare a celor doi recurenţi persoane juridice la plata unei sume de bani reprezentând preţul de vânzare a apartamentului contractat în baza Legii nr. 112/1995, în cuantum actualizat.
Ambii recurenţi susţin că nu au calitate procesuală în cererea de chemare în garanţie, făcând referire la prevederile art. 51 alin. (3) [actual 50 alin. (3)] din Legea nr. 10/2001, ce derogă de la dispoziţiile art. 1337 C. civ.
În acest context, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în garanţie prin care pârâţii C.I. şi C.V. au solicitat obligarea celor două persoane juridice la restituirea preţului vânzării, în ipoteza admiterii cererii principale în revendicare (formulate, la acel moment, doar în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC „H.N." SA), a fost formulată la data de 21 ianuarie 1999 şi a fost întemeiată pe prevederile art. 1337 şi 1341 C. civ.
Astfel, pretenţiile arătate au fost deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar după data de 14 februarie 2001, pârâţii C.I. şi C.V. nu au modificat cererea de chemare în garanţie, în sensul chemării în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, persoana care, în reglementarea Legii nr. 10/2001, este abilitată să restituie preţul de vânzare în cuantum actualizat din fondul extrabugetar prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, înţelegând să se judece în continuare cu persoanele juridice iniţial indicate.
Legitimarea procesuală pasivă trebuie întrunită în persoana pârâţilor la momentul formulării cererii, verificându-se în raport de legea în vigoare la acea dată, independent de modificările legislative survenite ulterior.
Or, după cum s-a arătat, la data formulării cererii de chemare în garanţie, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată, temeiul pretenţiilor având ca obiect restituirea preţului achitat de către cumpărătorii C.I. şi C.V. în baza Legii nr. 112/1995 reprezentându-l art. 1337 C. civ., ce reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune.
În acest context, obligaţia de despăgubire a cumpărătorilor evinşi prin admiterea cererii în revendicare revine vânzătorului, respectiv Municipiului Bucureşti şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, după cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel, susţinerile recurenţilor pe acest aspect neavând suport.
Această obligaţie subzistă independent de împrejurarea dacă vânzătorul a beneficiat de sumele de bani obţinute din operaţiunea vânzării ori le-a virat Ministerului Finanţelor Publice, procurarea fondurilor necesare executării deciziei pronunţate în cauză [din fondul extrabugetar prevăzut de actualul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, gestionat de Ministerul Finanţelor Publice] fiind o chestiune distinctă, ce nu interesează calitatea procesuală pasivă în cauză, determinată potrivit considerentelor anterior expuse.
Avându-se în vedere şi faptul că susţinerile recurentului - pârât Municipiul Bucureşti referitoare la dispoziţia instanţei de apel asupra cererii în revendicare coincid cu critici ale recurenţilor C.I. şi C.V. ce au fost deja analizate prin prezenta decizie, faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondate şi recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi intervenientul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi pe recurenţii intervenienţi C.I. şi C.V. la 8.000 RON cheltuieli de judecată reduse (de la 12.900 RON) către intimata reclamantă I.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunţarea recurentei interveniente A.D.V. la judecata recursului declarat împotriva deciziei nr. 1396 din 17 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, de intervenienţii C.I. şi C.V. şi de chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului.
Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar împotriva deciziei nr. 1396 din 17 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi pe recurenţii intervenienti C.I. şi C.V. la 8.000 RON cheltuieli de judecată reduse către intimata reclamantă I.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7686/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7677/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
