ICCJ. Decizia nr. 771/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 771/2012
Dosar nr. 8024/1/2011
Şedinţa publică de la 16 februarie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Prin decizia nr. 1838 din 12 mai 2011, Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul K.T. şi respectiv pârâta SC B.T. SRL, împotriva deciziei nr. 87/2010-A/C din 28 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Cu privire la recursul reclamantului K.T.:
1. Primele două critici nu pot fi reţinute, deoarece, acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, instanţa de apel reţinând că respectivele capete de cerere, cele vizând cota parte din profit, comisionul de succes şi cesiunea unui nr. 11200 acţiuni deţinute de către pârâtă la SC C. SA, nu au fost dovedite.
Recurentul-reclamant susţine că această soluţie este greşită, deoarece din probele administrate în cauză, respectiv din declaraţiile unor martori, ar rezulta existenţa respectivelor înţelegeri.
Hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi examinată, din punct de vedere al temeiniciei sale, în calea de atac extraordinară a recursului, deoarece pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. 138/2000.
Critica cu privire la neobligarea societăţii pârâte la plata dobânzii legale, raportat la suma de 800.000 lei, reprezentând cota parte din profit, nu poate fi reţinută, deoarece reclamantul-recurent nu a solicitat şi plata dobânzilor legale, instanţa neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, fiind ţinută de principiul disponibilităţii părţilor cu privire la cererea de învestire a instanţei.
Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la nededucerea contravalorii materialelor de construcţie, deoarece, pe de o parte, această critică vizează temeinicia hotărârii, or, aşa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi analizată sub acest aspect, iar pe de altă parte, recurentul-reclamant nici nu a produs o probă, în faţa instanţei de apel, în sensul celor susţinute.
Mai mult, nici în faţa instanţei de recurs nu a solicitat proba cu înscrisuri, probă permisă de art. 305 C. proc. civ.
II. În ce priveşte recursul pârâtei SC B.T. SRL:
1. Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a înscrisului intitulat „declaraţie", aflat la fila 7 din dosarul primei instanţe, considerând că acesta reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 100 situat în Bucureşti sector 1.
La data semnării acestui înscris persoana fizică B.S. avea calitatea de acţionar majoritar, dar şi de administrator al societăţii pârâte, astfel că el putea să încheie în mod valabil o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare privind imobilul respectiv.
Susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că respectivul înscris nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din cauza faptului că, ulterior întocmirii acestui înscris, reclamantul a încheiat două contracte de închiriere privind acelaşi imobil dar şi un act de vânzare-cumpărare în numele SC C.C.P.SRL, nu pot fi reţinute deoarece, la aceea dată relaţiile dintre părţi erau normale, iar reclamantul nu ceruse încă să se încheie actul de vânzare-cumpărare, aşa cum se specifică în contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, încheierea contractelor de închiriere neavând semnificaţia faptului că înscrisul intitulat „declaraţie", nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Mai mult, chiar recurenta-pârâtă susţine că şi contractul nr. 2 din 22 septembrie 2003 este nul absolut, astfel că aceasta nu poate susţine, pe de o parte, nulitatea absolută a acestui contract, iar pe de altă parte să invoce existenţa acestui contract ca o probă în sensul greşitei reţinerii a înscrisului intitulat „declaraţie" ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută:
Prin cererea reconvenţională formulată, devenită cerere principală în urma disjungerii, reclamantul a invocat, ca temei al cererii sale, tocmai existenţa înscrisului intitulat „declaraţie", situaţie în care atât prima instanţă cât şi instanţa de apel erau obligate să stabilească natura juridică a acestui act, instanţa de apel fiind cea care a interpretat în mod corect acest înscris, stabilind că reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.
Nici critica referitoare la admisibilitatea probei cu martori privind existenţa convenţiei de participare a reclamantului la profitul societăţii pârâte, cu o cotă parte, nu poate fi reţinută, deoarece potrivit art. 46 C. com., obligaţiunile comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţă, telegrame, registrele părţilor, cu martori - chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., prin orice alte mijloace admisă de legea civilă.
Prin urmare, dată fiind natura comercială a litigiului, instanţa de apel a administrat o probă permisă de lege, dată fiind natura relaţiilor pe care reclamantul le-a avut cu societatea pârâtă, fiind dovedit faptul că această convenţie a existat, nu numai în ceea ce-l priveşte pe reclamant dar şi cu privire la alte persoane, care au deţinut funcţii similare celei deţinute de reclamant.
Decizia Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1838 din 12 mai 201 la fost atacată de contestatoarea SC B.T. SRL prin contestaţia în anulare formulată.
Contestatoarea, în temeiul art. 318 teza finală C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că Înalta Curte a omis să cerceteze în amănunt motivele de recurs, respectiv:
- art. 304 pct. 8 C. proc. civ.: instanţa de recurs a reţinut greşit că declaraţia dată de dl. B.S. reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare;
- art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: instanţa de recurs a reţinut eronat că instanţa de apel a stabilit că declaraţia reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care reclamantul nu a cerut stabilirea naturii juridice a documentului respectiv nici prin acţiunea iniţială şi nici prin cererea de apel.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Potrivit art. 318 teza finală C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Or, cum din cercetarea considerentelor deciziei contestate rezultă că instanţa de recurs, din perspectiva criticilor formulate de recurenţi în raport cu decizia instanţei de apel, a examinat motivele prevăzute de art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc. civ. - singurele invocate şi dezvoltate în susţinerea recursurilor, se constată neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 318 teza finală C. proc. civ.
Este de subliniat, deopotrivă, că instanţa de recurs a reţinut în cadrul unei motivări judicioase cu trimitere la fiecare critică, legalitatea hotărârii instanţei de apel.
Mai mult, este de observat că SC B.T. SRL tinde de fapt la rejudecarea recursurilor, ceea ce excede contestaţiei în anulare, cale extraordinară de retractare pentru motivele limitativ prevăzute de lege.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare îndreptată împotriva deciziei nr. 1838 din 12 mai 2011, iar, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga contestatoarea, în culpă procesuală, să plătească intimatului K.T. cheltuielile de judecată în cuantum de 5.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia în anularea deciziei Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1838 din 12 mai 2011, formulată de contestatoarea SC B.T. SRL.
Obligă contestatoarea să plătească intimatului K.T. suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 770/2012. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 790/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
