ICCJ. Decizia nr. 792/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 792/2012
Dosar nr. 2750/101/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 446 din 13 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 2750/101/2010, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul R.I.V., în contradictoriu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect Legea nr. 221/2009.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale, respectiv 5000 euro, în calitate de descendent gr. I şi 5000 euro în calitate de descendent gr. II al autorilor săi.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul împreună cu întreaga familie au fost dislocaţi la data de 02 martie 1949, prin Decretul nr. 83/1949, şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în oraşul Slatina, judeţul Olt, iar prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, li s-au ridicat restricţiile domiciliare la data de 27 iulie 1955, după 6 ani, 4 luni şi 25 de zile. În oraşul Slatina au trăit timp de câteva luni din mila unor oameni la marginea oraşului, într-o magazie, mâncând ce le dădeau alţii, tatăl său muncind ca ziler pe la diferite familii, iar reclamantul a fost nevoit să renunţe la studii.
Instanţa a făcut trimitere la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din lege, text care defineşte noţiunea de măsură administrativă şi a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cuantum de 10.000 euro reprezentând daune morale.
Tribunalul a făcut trimitere la modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 şi a analizat actele de stare civilă depuse şi adresa nr. 162 din 10 septembrie 1991 a Ministerului Justiţiei, din care rezultă că tatăl şi bunicii reclamantului au suferit măsuri abuzive, constând în dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, apreciind că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri conform art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, respectiv 5000 euro pentru tatăl său şi conform art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv 5000 euro, câte 2500 euro pentru fiecare din cei doi bunici.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi, susţinând că este nelegală.
Prin decizia civilă nr. 96 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins apelul formulat de reclamantul R.I.V.; s-a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a schimbat sentinţa şi s-a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Soluţia adoptată de tribunal este nelegală, întrucât dispoziţiile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, nu mai sunt aplicabile, fiind declarate neconstituţionale.
Astfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa trebuind să se raporteze la dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile, ordonanţele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituţionale, îşi încetează efectele după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile a căror neconstituţionalitate s-a constatat, sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general – obligatorie, opozabilă „erga ommnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare, sau care se vor soluţiona în viitor.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai aplică, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplicau dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
În atare situaţie, criticile formulate de pârât pe fondul litigiului nu se mai impun a fi examinate, în prezent, neexistând temei legal pentru soluţionarea acţiunii promovată de reclamant.
Pe de altă parte, s-a constatat că reclamantul a beneficiat de reparaţia acordată prin Decretul – Lege nr. 118/1990.
Astfel, prin Hotărârea nr. 943 din 8 octombrie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Mehedinţi, s-a acordat reclamantului o indemnizaţie lunară de 1280 lei, acestei indemnizaţii adăugându-i-se şi alte înlesniri cu caracter reparatoriu stipulate de art. 8 din Decretul – Lege nr. 118/1990, respectiv: scutire de plata impozitelor şi taxelor locale, asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar atât în tratament ambulatoriu cât şi pe timpul spitalizărilor, 12 călătorii gratuite anual pe calea ferată cu clasa I pe toate categoriile de trenuri, cu mijloacele de transport fluviale, urbane, gratuit.
În atare situaţie, ne mai existând temei legal pentru admiterea acţiunii, s-a constatat fondat apelul declarat de pârât în conformitate cu art. 296 C. proc. civ.
Cu aceeaşi motivare s-a respins şi apelul reclamantului, constatându-se că, deşi prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 a fost declarată neconstituţională O.U.G. nr. 62/2010, efectele acesteia au fost înlăturate prin Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.I.V.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv decizia este lovită de nulitate deoarece au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În acest sens, recurentul susţine că nu a fost legal citat la termenul de judecată din 14 februarie 2011, termen la care a fost pronunţată decizia atacată. În data de 15 decembrie 2010 cauza a fost suspendată în temeiul art. 242 C. proc. civ. Acesta nu a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei şi nu a primit citaţie pentru termenul de judecată la care s-a pronunţat decizia atacată.
Consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, în sensul cerinţelor art. 6 pct. 1 al Convenţiei, respectiv o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume, principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces. Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.
Se invocă, în continuare, motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea esenţială şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile deciziilor nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 ale Curţii Constituţionale, care nu îşi produc efectele asupra proceselor în curs de judecată.
Prin Hotărârea nr. 943 din 08 octombrie 1991 a Comisiei Judeţene Mehedinţi - Decret nr. 118/1990, s-a acordat lui R.D., o indemnizaţie lunară de 1280 ROL, pentru perioada cât a fost dislocat.
În aceste împrejurări, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, se solicită să se admită recursul, să se modifice decizia atacată, iar într-o primă teză, solicită casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în altă teză, pe fond, să se majoreze cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond, prin admiterea în totalitate a cererii reclamantului.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Referitor la primul motiv de recurs prin care se invocă nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare cu reclamantul la termenul de judecată din 14 februarie 2011, termen la care a fost pronunţată decizia atacată, motiv ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.
Astfel, pentru termenul la care s-a judecat pricina în apel, şi anume 14 februarie 2011, apelantul reclamant a fost în mod legal citat la adresa indicată în dosar, dovada de îndeplinire a procedurii de citare conform Legii nr. 202/2010 fiind înmânată unei „rude cu destinatarul”, care a primit-o, a semnat-o, legitimându-se cu actul de identitate, conform procesului – verbal încheiat de agentul însărcinat cu înmânarea citaţiei, acesta certificând identitatea şi semnătura primitorului (fila 35 - dosar apel).
Prin urmare, îndeplinirea procedurii de citare cu apelantul reclamant, la termenul de judecată din 14 februarie 2011, s-a făcut cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ., citaţia fiind primită şi semnată de o persoană din familie (în calitate de fiică), astfel cum dispune expres textul de lege.
Mai mult, conform art. 100 alin. (4) C. proc. civ., procesul verbal astfel încheiat face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
În speţă, apelantul reclamant nu a făcut dovada declanşării procedurii falsului împotriva procesului verbal încheiat de agentul însărcinat cu înmânarea citaţiei.
Analizând criticile formulate de recurentul reclamant din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga ommnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ommnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.I.V. împotriva deciziei nr. 96 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 788/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 796/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
