ICCJ. Decizia nr. 795/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 795/2012
Dosar nr.13113/3/2010
Şedinţa publică din 09 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta B.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii 221/2009, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotrivea bunicului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 1113/ F din 17 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de către reclamantă şi a obligat pârâtul la plata sumei de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Instanţa a constatat ca bunicul reclamantei a fost strămutat în perioada 08 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu pentru această perioadă, aşa cum rezultă din adresa emisă de Ministerul de Interne sub nr. 76188 din 06 februarie 1991.
Tribunalul a apreciat că acordarea sumei de 2.500 euro este în acord cu dispoziţiile art. 5 pct. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin dispoziţiile OUG nr. 63/2010, sumă proporţională cu prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanta B.M., iar prin Decizia civilă nr. 149/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate, ambele apeluri.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantei, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 15 martie 2010, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În acest sens, s-a arătat că autorul reclamantei, defunctul B.G., în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, împreună cu familia a fost dislocat in noaptea de 18 iunie 1951, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în localitatea Zagna, Raion Brăila, restricţii ce au fost ridicate în 27 iulie 1955.
Legiuitorul a asimilat condamnărilor politice, prin raportare directă la raţiunile politice care au le-au determinat, măsura administrativă dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, pe care a menţionat-o în mod expres în textul art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Nu există nici un temei pentru a considera că dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile art. 5 lit. a) din lege este recunoscut numai persoanelor care au suferit condamnări, iar nu şi în cazul masurilor administrative cu caracter politic, de vreme ce în prima parte a acestui text se face referire la ambele categorii.
S-a mai reţinut că, în raport de data investirii instanţei, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. II din OUG nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale şi că reclamanta, descendentă a persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, este îndreptăţită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.
Curtea de Apel a analizat consecinţele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că interpretarea efectului deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în sensul ca ar atrage dispariţia temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamantă şi respingerea, în consecinţă, a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv, art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.
Prin urmare, Curtea de Apel a concluzionat că reclamanta este îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendent al persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere că prin măsura administrativă luată împotriva autorului reclamantei acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanta B.M.
1. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a. Din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 rezultă că despăgubirile morale pot fi acordate numai în cazul condamnărilor cu caracter politic, nu şi în cel al măsurilor administrative.
b. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisa excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Aşadar, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există.
c. În subsidiar, se critică Decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor acordate.
2. Reclamanta B.M. critică Decizia instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul dedus instanţei de judecată înainte de publicarea în M. Of., determină încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Se mai arată că, dată fiind natura daunelor solicitate, stabilirea cuantumului lor presupune luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii şi că, în soluţionarea cererii, instanţa trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia 1096 din 1996 a CE.
Recurenta susţine că prin Legea nr. 221/2009 s-a stabilit în favoarea beneficiarilor legii un drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum Decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi va modifica în parte Decizia atacată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul pârâtului şi va schimba în tot sentinţa apelată în sensul că va respinge acţiunea ca nefondată, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei.
Faţă de considerentele expuse şi de soluţia adoptată, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte motive de recurs formulate de pârât vizând aplicarea prevederilor art. 5 din Legea 221/2009 şi în cazul persoanelor împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic şi cuantumul despăgubirilor acordate.
2. Recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329 - 3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Aşa cum s-a menţionat şi în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, decizie aplicabilă în cauză faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul Legii nr. 221/2009 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor care beneficiau de prevederile acestui act normativ.
Hotărârea prin care aceste drepturi erau stabilite de instanţă avea efecte constitutive, şi de aceea numai dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate exista o astfel de statuare cuprinsă într-o hotărâre judecătorească cel puţin definitivă, partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nici critica vizând nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la art. 6 art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este fondată.
Sub acest aspect, în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, analizând efectele deciziilor Curţii Constituţionale din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, raportându-se la jurisprudenţa instanţei europene, a reţinut că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Faţă de soluţia pronunţată ca urmare a admiterii recursului declarat de pârât, Înalta Curte nu va mai analiza acele critici care vizează legalitatea deciziei sub aspectul întinderii dreptului reclamantei la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 149/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că admite apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 1113/ F din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 800/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 797/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
