ICCJ. Decizia nr. 816/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 816/2012
Dosar nr.10865/3/2008
Şedinţa publică din 09 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 566 din 14 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta P.M., domiciliată în Bucureşti, str. Tudor Vianu, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
A obligat pârâtul să restituie reclamantei în natură apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. Dionisie Lupu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada faptului că este persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât şi a faptului că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, în sensul - prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, dezvoltând, în esenţă, următoarele critici:
- prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a fost instituită o procedură la finalul căreia, se dispune prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire, dar numai dacă persoana notificată a depus odată cu cererea, toate actele de care înţelege să uzeze în susţinerea cererii de restituire formulată;
- normele metodologiei aprobate prin HG nr. 498/2003, pct. 23.1, fac vorbire despre necesitatea existenţei, alături de cererea de restituire şi de celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite că nu mai deţine alte probe, precizare care condiţionează apelanta în a se pronunţa asupra cererii;
- instanţa de fond a dispus restituirea în natură a imobilului fără a clarifica calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, înscrisurile avute în vedere neputând proba dreptul de proprietate, întinderea acestuia, determinarea precisă a imobilului prin efectuarea unor expertize în construcţii, dacă acesta este liber şi poate fi restituit în natură.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 18/2011 din 8 februarie 2011 a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, reţinând în argumentarea soluţiei următoarele considerente:
Este adevărat că instanţa de fond nu a stabilit în considerentele sentinţei apelate, împrejurările care au sprijinit concluzia calificării reclamantei ca fiind o persoană îndreptăţită, dar acest aspect a fost suplinit prin motivarea instanţei de apel în considerentele ce succed.
Astfel, la primul dosar al Tribunalului înregistrat la data de 17 martie 2008, se regăsesc la filele 6 - 12, copii de pe actele de proprietate şi de pe certificatele de moştenitor în baza cărora reclamanta a formulat cererea de restituire în natură a apartamentului.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, actul de vânzare - cumpărare autentificat la data de 3 noiembrie 1938 la Secţia notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între E.H. în calitate de vânzător şi M.G.S.F. în calitate de cumpărătoare, cu privire la apartamentul situat la parterul imobilului bloc, denumit „S.P.", compus din „vestibul, cămară, baie, complet instalată, cu instalaţii de apă caldă şi rece, apartament prevăzut cu instalaţie electrică şi de calorifere, toate în perfectă stare de funcţionare".
La data de 3 august 1965, cumpărătoarea apartamentului a decedat lăsându-l ca unic moştenitor testamentar, în baza testamentului autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, din 26 ianuarie 1940, pe soţul său, generalul S.F., conform menţiunilor din certificatul de moştenitor din 20 iunie 1966, emis de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie în Dosarul nr. 255/1966.
A mai reţinut curtea de apel că, la data de 8 aprilie 1966 a decedat generalul F.S. lăsând ca unică moştenitoare, în calitate de legatară universală pe numita I.M., astfel cum rezultă din testamentul autentificat din 24 noiembrie 1965 şi din certificatul de moştenitor din 20 iunie 1966 emis de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie.
La data de 9 noiembrie 1966, I.M. a decedat, întreaga masă succesorală revenindu-i reclamantei din prezenta cauză, conform certificatului de moştenitor nr. 130 din 2 decembrie 1996 emis de B.N.P. N.B.M.
În privinţa susţinerii legate de imposibilitatea de identificare a imobilului, curtea a apreciat că, în dosarul de fond al tribunalului a fost încuviinţată o expertiză tehnică judiciară, specialitatea construcţii întocmită de expert M.E.P. care a concluzionat că apartamentul descris în acţiune este identic cu cel constatat pe teren, la parterul blocului din str. Dionisie Lupu.
Nu există motive pentru refacerea raportului de expertiză, pentru că nu a fost cerut acest lucru dar şi pentru că, dacă avea obiecţiuni la concluziile raportului de expertiză trebuia să le formuleze potrivit art. 212 alin. (2) C. proc. civ.
Cu privire la nelămurirea regimului juridic al imobilului, respectiv dacă acesta este liber sau nu, curtea a apreciat că, din înscrisurile existente în Dosarul nr. 9547/299/2008, apartamentul în litigiu este liber şi poate fi restituit în natură.
În privinţa invocării dispoziţiilor pct. 23.1 din HG nr. 498/2003, curtea a reţinut că apelanta nu a probat că a solicitat o asemenea declaraţie reclamantei iar pe de altă parte, declaraţia cerută nu îşi găseşte utilitatea publică în condiţiile în care de la data formulării notificării au trecut 9 ani, fără ca aceasta să fie soluţionată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General invocând cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber şi poate fi restituit în natură.
Că, deşi analiza instanţei de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul este unul propriu acţiunii în revendicare.
Or, natura juridică şi efectele celor două acţiuni sunt diferite, acţiunea în revendicare presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluării, ci şi analiza existenţei şi valabilităţii titlului statului, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării şi a situaţiei juridice actuale a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate.
A mai arătat recurentul că, în cursul anului 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a schimbat practica cu privire la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, schimbarea fiind ilustrată în mai multe cauze.
Faţă de cele expuse, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Critica de nelegalitate care se referă la lipsa clarificării situaţiei juridice a imobilului în litigiu în sensul că, instanţele nu au stabilit dacă acest imobil poate fi sau nu restituit în natură, nu poate fi primită întrucât acestea au fost analizate, interpretate şi aplicate în cauză, în contextul stabilirii depline şi judicioase a situaţiei de fapt relevate de probele administrate în cauză.
Faţă de momentul formulării notificării, respectiv de 8 august 2001, au trecut mai bine de zece ani, astfel că în raport de actele aflate la dosar şi de Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prima instanţă, în mod corect, a soluţionat pe fond nu numai contestaţia împotriva dispoziţiei de respingere a notificării dar şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
Celelalte critici vizând dispozitivul hotărârii primei instanţe ca fiind unul propriu unei acţiuni în revendicare, natura juridică şi efectele acţiunii în revendicare spre deosebire de acţiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu au făcut obiectul criticilor din apel, astfel încât nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 18 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 834/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 817/2012. Civil → |
|---|
