ICCJ. Decizia nr. 817/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 817/2012
Dosar nr.6884/118/2009
Şedinţa publică din 09 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 443 din 2 martie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă acţiunea în revendicare a reclamanţilor G.G., G.C. şi C.G. formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, obligând pe reclamanţi să plătească pârâţilor autorităţi locale suma de 595 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă - sesizată după pronunţarea deciziei civile nr. 148/ C din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa în Dosarul nr. 2867/118/2007, de admitere a apelului formulat împotriva sentinţei nr. 1255/ C din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa şi de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare a cauzei - a avut în vedere următoarele considerente:
Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 14 august 1965 la fostul notariat Judeţean de Stat Constanţa, numitul G.S. a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil, care prin Decretul prezidenţial nr. 64 din 3 aprilie 1975 a format obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, identificarea acestuia regăsindu-se la poziţiile 6 - 7 din anexa actului normativ, pe numele lui G.S., G.S.G. şi G.G.C., plata despăgubirilor fiind stabilită la suma de 16.660 lei.
În această situaţie se impune compararea titlurilor exhibate de părţile litigante.
Astfel, reclamanţii invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5639 din 14 august 1965 la fostul Notariat Judeţean de Stat Constanţa şi faptul că acesta nu a fost desfiinţat ca urmare a exproprierii imobilului pentru cauză de utilitate publică prin Decretul prezidenţial nr. 64 din 03 aprilie 1975; s-a contestat că acest act normativ ar putea constitui titlul valabil al statului, deoarece despăgubirea acordată pentru imobilul expropriat nu numai că nu a fost „dreaptă", întrucât nu a reprezentat echivalentul valorii de circulaţie a imobilului la acel moment, dar nici nu a avut caracter prealabil, fiind acordată ulterior adoptării decretului de expropriere.
În speţă, a constatat tribunalul, imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, dat cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la acea dată, respectiv Decretul prezidenţial nr. 64 din 03 aprilie 1975.
S-a conchis în sensul că autorul reclamanţilor, G.S., a pierdut proprietatea asupra bunului revendicat printr-un act de autoritate al statului, prin care s-au creat situaţii juridice noi cu privire la acest bun.
În consecinţă, bunul revendicat a intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor în vigoare la acea dată, motiv pentru care reclamanţii au pierdut proprietatea şi nu-şi mai pot fundamenta pretenţiile pe titlul de proprietate menţionat.
Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii G.G., G.C. şi C.G., care au criticat sentinţa primei instanţe prin prisma greşitei reţineri a trecerii imobilului în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, trecându-se peste titlul autorului lor, care exhiba un drept preferabil în raport cu cel al statului, precum şi datorită negării, de către tribunal, atât a dreptului de a obţine în natură terenul liber de construcţii, cât şi a celui de a primi despăgubiri.
S-a făcut în acest sens trimitere la prevederile art. 1 din Protocolul adiţional 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi la valoarea de circulaţie stabilită prin expertiza tehnică administrată în cauză.
Analizând criticile de netemeinicie şi de nelegalitate formulate asupra soluţiei apelate, Curtea de Apel a reţinut că apelul este nefondat şi prin Decizia civilă nr. 204/ C din 27 septembrie 2010 a respins apelul pentru următoarele considerente.
Apelanţii reclamanţi au criticat despăgubirea primită la acea dată ca fiind nesatisfăcătoare, precum şi modalitatea de acordare a acesteia, (ca nefiind prealabilă preluării bunului), ceea ce nu prezumă concluzia contrară, a operării unei preluări abuzive, aceştia având posibilitatea, cu ocazia intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, să acţioneze în sensul reevaluării unor asemenea pretenţii.
Ceea ce este de esenţa acţiunii în revendicare este însă compararea de titluri, iar în această procedură nu are relevanţă dacă întreaga suprafaţă ce a făcut obiectul exproprierii a fost sau nu în final afectată scopului edictării Decretului nr. 64/1974, pentru că în absenţa unui caracter abuziv al preluării, nu are relevanţă afectaţiunea acordată ulterior bunului intrat legal în patrimoniul statului.
Nu există aşadar nici un argument în a susţine, pe temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ., că în analiza titlurilor pe care fiecare parte îşi pretinde legitimarea dreptului de proprietate invocat, apelanţii reclamanţi ar deţine un titlu preferabil, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, apelul fiind respins ca nefondat.
Împotriva deciziei civile au declarat recurs reclamanţii G.G., G.C. şi C.G. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Din perspectiva art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. se consideră că, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că imobilul în litigiu, în întregul său, a intrat în patrimoniul statului în temeiul unui act normativ care permitea pierderea dreptului de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi cu acordarea unei despăgubiri, astfel că nu există nici un argument în a susţine, temeiul art. 480 şi 481 C. civ. că, în analiza pe care fiecare parte pretinde legitimarea dreptului de proprietate invocat, reclamanţi ar deţine un titlu preferabil.
Se susţine că titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat ca urmare a exproprierii imobilului pentru cauză de utilitate publică prin Decretul prezidenţial nr. 64/1975.
Se apreciază că, prin compararea celor două titluri de proprietate opuse de părţile litigante, se impunea a se da eficienţă titlului deţinut de reclamanţi, al cărui drept era preferabil.
Se mai învederează că potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară, efectuat în cauză de expert S.O. a fost individualizat vechiul amplasament al proprietăţii, iar acesta este afectat numai parţial de construcţii.
Prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică imobiliară depus în faţa Curţii de Apel Constanţa, în primul ciclu procesual, pentru termenul de judecată din data de 06 mai 2009, expertul a individualizat un teren liber de construcţii în suprafaţă de 118,3 m.p.
De asemenea, suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert S.O. şi depus în faţa Tribunalului Constanţa, în al doilea ciclu procesual, la data de 19 ianuarie 2010, a identificat un alt teren liber de construcţii, în suprafaţă de 237,5 m.p.
Se apreciază că restituirea în echivalent a imobilului nu excede obiectului acţiunii deduse judecăţii şi reprezintă o modalitate de soluţionare a cererii de revendicare, cu respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei CEDO.
Faţă de valorile stabilite de către experţi în privinţa construcţiilor în discuţie, se consideră că se impune obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în cuantum total de 387.236,781 lei.
În măsura în care nu se va dispune obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie suprafeţele anterior menţionate, se apreciază că se impune obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.720.750,44 lei, cu titlu de despăgubiri (valoarea/ m.p. rezultată din raportul de expertiză înmulţită cu suprafaţa efectiv ocupaţii de construcţii, din care se scade valoarea actualizată a despăgubirilor primite pentru teren).
Se întemeiază în drept recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C .proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie lipsită de temei legal sau să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 480 şi 481 C. civ., susţinerile recurenţilor - reclamanţi privind eronata soluţionare a acţiunii în revendicare de către instanţe neputând fi primite.
În mod corect s-a reţinut că, raportat la obiectul acţiunii promovate în 2005, acţiune în revendicarea imobilului ce se află în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale ca efect al exproprierii, (fiind preluat în proprietatea statului în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe), soluţia ce se impune era respingerea acţiunii promovate. Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât s-a făcut dovada că autorul reclamanţilor a fost despăgubit pentru imobilul expropriat, măsură dispusă în acord cu dispoziţiile Codului civil şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (ratificată de România în 1955).
Criticile recurenţilor sub aspectul valabilităţii titlului de proprietate al reclamanţilor, ca şi solicitările lor în sensul de a fi despăgubiţi în echivalent, într-un cuantum de 2.720.750,44 lei faţă de valoarea conform raportului de expertiză, nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
De altfel, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunţată de Secţiile Unite, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condiţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Cum reglementarea dispusă de Legea nr. 10/2001 interesează ordinea publică, ea este de imediată aplicare, în concordanţă cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În acest cadru legislativ, deci, nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acţiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Nici dispoziţiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi drept temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, fiind singura reglementare ce mai poate fi invocată după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.G., G.C. şi C.G. împotriva deciziei civile nr. 204/ C din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă reclamanţii la plata a 496 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Consiliul local Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 816/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 809/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
