ICCJ. Decizia nr. 824/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 824/2012
Dosar nr. 12128/118/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 339 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă în parte acţiunea reclamantei C.S., pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa fiind obligat la plata sumei de 50.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, conform Legii nr. 221/2009. Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că potrivit adresei nr. 76569 din 19 martie 1991 emise de Ministerul de Interne, reclamanta a fost strămutată, împreună cu familia sa, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951, din jud. Timiş, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, jud. Brăila, aşa cum reiese din adresa nr. 76569 din 19 martie 1991 emisă de Ministerul de Interne.
Prin hotărârea nr. 1425 din 16 aprilie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, petentei i s-a acordat o indemnizaţie de 929 lei lunar, iar prin decizia nr. 131 din 01 februarie 2007 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă de pe lângă Ministerul Justiţiei, s-a conferit şi această calitate în favoarea reclamantei, urmând ca aceasta să beneficieze de totalitatea drepturilor prevăzute de lege ca urmare a acordării acestei calităţi.
Instanţa de fond a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamantă are caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, partea având calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul daunelor cerute, instanţa de fond a arătat că urmează să fie stabilită o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară celei avute anterior, pentru că nu se mai poate restitui timpul irosit al vieţii şi nu mai poate fi reparată demnitatea călcată în picioare, ci doar de a procura petentei satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, care a susţinut că acordarea unei sume atât de reduse nu ţine seama de importanţa valorilor morale lezate. A arătat că nu au fost corect apreciate sub aspectul situaţiei de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanţa trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a restricţiei domiciliare, insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condiţiile evacuării familiei din casă, modalitatea în care au fost transportaţi aceşti oameni, amplasarea forţată pe câmp şi supravegherea continuă, precum şi excluziunea socială, ca şi împrejurarea că timp de 30 de ani (de la ridicarea măsurii şi până în 1991) nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea statului.
Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat apel și pârâtul, care a criticat-o în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale faţă de împrejurarea că reclamantei i-a fost stabilit beneficiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
La termenul din 31 mai 2010 pârâtul a evocat şi motivat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (M. Of. nr. 396/11.06.2009), în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din aceeaşi dată a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Prin decizia civilă nr. 163/ C din 14 martie 2011, Curtea de apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât, a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii și a fost respins apelul declarat de reclamantă.
Analizând criticile formulate în apelurile părţilor şi constatând că apelanţii au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuţie şi consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, instanța a analizat apelurile împreună.
S-a reținut că, în speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat pentru sine într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951 - 1955, având la acea dată 11 ani.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Or, în speţă, este incontestabil faptul că reclamanta, născută fiind la data de 10 ianuarie 1940, a fost supusă măsurii dislocării urmare stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinţii săi, urmând familia în localitatea în care li s-a impus această măsură. Situaţia evocată nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral care să impună acoperirea în modalitatea solicitată prin acţiune.
S-a constatat că reclamanta a beneficiat de indemnizația și facilitățile Decretului - Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, pe care l-a încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul acordării daunelor morale, ce vor fi stabilite în funcție de suferințele efectiv îndurate, urmare a strămutării și raportat la repercusiunile asupra vieții sale sociale, profesionale și familiale.
Arată că decizia instanței de apel e nelegală, întrucât dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu, astfel cum a procedat instanța.
Instanța de apel trebuia să ia în considerare criteriile de acordare a daunelor morale: perioada îndelungată a restricției domiciliare, condițiile în care a fost evacuat din casă, modul în care a călătorit, lupta de supraviețuire în Bărăgan, încălcarea drepturilor garantate constituțional, dreptul la educație, libertate, la domiciliu, la muncă, etc. Susține că a fost persecutat politic din anul 1951 până în anul 1989 și nu a beneficiat de nicio despăgubire până în prezent. Facilitățile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente pentru a acoperi prejudiciul moral suferit.
Analizând decizia criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Deşi instanţa de apel a reţinut corect că cercetarea judiciară nu poate ignora chestiunea efectelor declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, şi a pronunţat o soluţie corectă pe fondul cauzei, aceasta nu şi-a întemeiat hotărârea pe argumente ce sunt proprii materiei aplicării legii civile în timp, date fiind circumstanţele cauzei pendinte, situaţie în care s-a impus înlocuirea considerentelor.
Acţiunea dedusă judecăţii de către reclamantă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În condiţiile exprese ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii legilor, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanţele cauzei pendinte şi criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Acestei ultime categorii de situaţii juridice nu le poate fi asimilată situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanţă, a căror configurare, sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcţie criteriile prescrise de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
La momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Concluzia firească într-o astfel de situaţie este aceea că, declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Dispoziţia legală declarată neconstituţională era cea care năştea dreptul subiectiv civil, cu dreptul la acţiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea dedusă judecăţii.
Soluţia nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” - Cauza C. împotriva României.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanţilor sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale - Cauza A. ş.a. contra României.
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Aşadar, dreptul la despăgubiri nu se năştea ex lege (automat), ci era supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aştepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplineau condiţiile pentru acordarea despăgubirilor.
Nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Curtea a reţinut că dispoziţia legală a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalităţii între abrogare, fie ea şi implicită şi încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituţionale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O.,Cauza S. contra Bulgariei, cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în contextul unui recurs în interesul legii (M. Of. nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.S. împotriva deciziei civile nr. 163/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 821/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 825/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
