ICCJ. Decizia nr. 828/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 828/2012
Dosar nr. 1878/30/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1870 din 12 iulie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.H.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., fiind obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale. A respins în rest pretenţiile reclamantului.
Prin încheierea din 22 ianuarie 2010 s-a admis cererea de îndreptare a erodii materiale formulată de petiţionarul Ş.V. şi a dispus îndreptarea eroii materiale din dispozitivul sentinţei menţionate în sensul că s-a trecut numele corect al reclamantului Ş.V. în loc de B.H.J.
S-a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamant şi familia sa se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) apartenent Legii nr. 221/2009, care menţionează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. şi P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă petiţionarul a beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Reclamantul a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 3, 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu luarea în considerare a faptului că dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În motivare, pârâtul a solicitat instanţei să aibă în vedere deciziile prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a Legii nr. 221/2009 şi ale O.U.G. nr. 62/2010, respectiv decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 şi decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 141 din 8 februarie 2011, Curtea de apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat de pârât, schimbând sentința în sensul respingerii acțiunii.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanța a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)]. De asemenea, s-a reținut că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
S-a concluzionat că, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul, pe care l-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamant și respingerii apelului declarat de pârât.
Arată că motivarea instanței de apel se bazează doar pe Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ignorând faptul că aceasta nu se aplică retroactiv, dispozițiile sale nefiind incidente cauzelor aflate pe rol.
La data pronunțării instanței de contencios constituțional reclamantul avea o speranță legitimă, respectiv sentința primei instanțe prin care i se acordase daune morale. Arată că, prin respingerea acțiunii sale se încalcă dreptul la nediscriminare consacrat de art. 14 din C.E.D.O. În susținerea egalității de tratament juridic a persoanelor aflate în situații similare, principiului preeminenței dreptului și a noțiunii de proces echitabil, invocă jurisprudență europeană.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cum greşit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte D.U.D.O. şi R.A.P.C.E. şi Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Pentru toate aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei civile nr. 141 din 08 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 827/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 200/1951. Civil → |
|---|
