ICCJ. Decizia nr. 821/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 821/2012
Dosar nr. 4722/30/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 469 din 19 februarie 2009, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantului B.F. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., reprezentată de către D.G.F.P. Timiș, obligându-l pe cel din urmă să plătească reclamantului suma de 362.315 lei cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul acestuia, defunctul B.G.
Din probele administrate în cauză, tribunalul a reținut în primă instanță că reclamantul este fiul defunctului B.G., decedat la 12 ianuarie 1972, tatăl reclamantului fiind condamnat politic, în perioada 15 noiembrie 1950 – 16 iunie 1956 (durata de 2.036 de zile) pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, în baza art. 209 pct. IV C. pen., prin sentința penală nr. 761/1951.
În privința calității procesuale active a reclamantului, prima instanță a mai reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, acțiunea în pretenții împotriva S.R. poate fi formulată de orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv.
Referitor la calitatea de condamnat politic al tatălui reclamantului, tribunalul a constatat că acesta se încadrează la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 întrucât sentința penală nr. 761/1951 constituie o condamnare cu caracter politic întrucât condamnarea a fost dispusă pentru o faptă care avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, infracțiunea fiind de altfel prevăzută expres la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prima instanță a mai reținut că, faptul că defunctul B.G. mai are și alți descendenți de gradul I, care ar putea beneficia de Legea nr. 221/2009 nu reprezintă un impediment pentru admiterea acțiunii reclamantului, pentru că legea nu impune regula unanimității și câtă vreme suma reprezentând despăgubirile se acordă pentru prejudiciul suferit de către defunct, atunci aceasta intră în patrimoniul defunctului și urmează să fie împărțită între descendenți, potrivit regulilor de drept comun.
În privința criteriilor de acordare și a cuantumului despăgubirilor, tribunalul a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia civilă nr. 1481 din 5 martie 2008 unde, într-o ipoteză similară s-a reținut că prin condamnarea suferită s-a cauzat persoanei un prejudiciul nepatrimonial care a constat în consecințe dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, ca onoarea și reputația, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, respectiv relațiile cu prietenii, apropiații, toate aceste vătămări găsindu-și expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. În plus, la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța a avut în vedere și durata detenției precum și modul în care a fost afectată viața familiei acestuia.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, susținând că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din lege, pentru a-i putea fi aplicabile dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. S-a criticat cuantumul disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și s-a susținut că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză, indicându-se și plafonul stabilit prin O.U.G. nr. 62/2009.
Prin decizia civilă nr. 220/ A din 15 februarie 2011, Curtea de apel Timișoara a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța s-a raportat, în principal, la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanța a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
S-a mai reținut a fi aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, în sensul acordării despăgubirilor în cuantumul stabilit de prima instanță. Arată că, în mod eronat instanța de apel s-a raportat la declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere că statul este parte în litigiu, iar în cursul judecății acesta a intervenit printr-o lege care a modificat temeiul de drept, s-a ajuns în situația lipsei de independență a judecătorului față de una dintre părți, statul având o poziție mai avantajoasă.
Arată că, deși legiuitorul avea obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, însă acesta nu a intervenit în acest sens, nu se poate imputa o culpă petenților, cererile acestora trebuind să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale.
Mai arată că, față de dispozițiile art. 20 din Constituția României, sunt incidente cauzei prevederile C.E.D.O., Rezoluția A.C.P.E. nr. 1096/1996 și Rezoluția A.C.P.E. nr. 1481/2006.
Analizând decizia atacată, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cum greşit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În ce priveşte D.U.D.O. şi R.A.P.C.E. şi Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurentul, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.F. împotriva deciziei civile nr. 220/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 820/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 824/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
