ICCJ. Decizia nr. 825/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 825/2012
Dosar nr. 14192/118/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 436 din 1 martie 2010 a Tribunalului Constanţa s-a admis acţiunea formulată de reclamantul D.N. şi a fost obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, reprezentând echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul, în vârstă de 21 de ani la acel moment, împreună cu familia a fost dislocat din comuna B.N., judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Movila Gâldăului, raionul Feteşti. La data de 27 iulie 1955 au fost ridicate restricţiile domiciliare pentru întreaga familie. Stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere considerate drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Instanţa de fond a apreciat că o despăgubire de 10.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat şi de despăgubirile Decretului - Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul, nemulțumit de cuantumul redus al daunelor morale acordate şi pârâtul, care a susținut că instanța trebuia să ia în considerare și faptul că reclamantul beneficiază în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie lunară de 805 lei şi de o serie de alte drepturi prevăzute de această lege. A mai arătat pârâtul, că urmare a adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, situaţie în care cererea reclamantului de acordare a daunelor morale nu mai are temei legal.
Prin decizia civilă nr. 206/ C din 16 martie 2011, Curtea de apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat de pârât, schimbând sentința atacată în sensul respingerii acțiunii.
Constatând că ambii apelanţi au criticat legalitatea sentinței de fond sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate şi au pus în discuţia instanţei consecinţele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituţionale a acestei dispoziţii legale, instanța de apel a analizat apelurile împreună.
S-a reținut că, în speţă reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat, sub aspect probator, exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
S-a constatat că reclamantul a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 805 lei lunar, conform Hotărârii nr. 1099 din 12 martie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de la data recunoaşterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind e plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul, pe care l-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.
Arată că decizia instanței de apel e nelegală, întrucât dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu, astfel cum a procedat instanța.
Instanța de apel trebuia să ia în considerare criteriile de acordare a daunelor morale: perioada îndelungată a restricției domiciliare, condițiile în care a fost evacuat din casă, modul în care a călătorit, lupta de supraviețuire în Bărăgan, încălcarea drepturilor garantate constituțional, dreptul la educație, libertate, la domiciliu, la muncă, etc. Susține că a fost persecutat politic din anul 1951 până în anul 1989 și nu a beneficiat de nicio despăgubire până în prezent. Facilitățile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente pentru a acoperi prejudiciul moral suferit.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva deciziei civile nr. 206/ C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 824/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 826/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
