ICCJ. Decizia nr. 885/2012. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 885/2012

Dosar nr. 2402/1/2011

Şedinţa publică din 10 februarie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, la data de 06 februarie 2008, sub nr. 1790/30/2008, reclamantul S.N. a chemat în judecată pe pârâţii M.M. şi SC V. SA Arad, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 280.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, din care 70.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit şi 210.000 euro cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate conform contractului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 07 martie 2008, reclamantul a depus la dosar precizare de acţiune, arătând că înţelege să îşi diminueze pretenţiile la suma de 140.000 euro, din care 70.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit şi 70.000 euro cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate conform contractului (cererea precizatoare se află la fila 38 dosar).

Pârâţii au depus întâmpinare, apărându-se în sensul că împrumutul nerestituit este în cuantum de numai 38.000 euro, întrucât din suma rămasă nerestituită din împrumut, de 70.000 euro, s-au achitat reclamantului, direct sau prin mandatarul acestuia, următoarele sume: 14.000 euro la data de 08 martie 2006, 8.000 euro la data de 03 aprilie 2006 şi 10.000 euro la data de 07 aprilie 2006.

Pe cale de cerere reconvenţională, pârâţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei penale din contractul de împrumut, clauză prin care s-au stabilit penalităţile de 0,5% pe zi de întârziere.

Prin încheierea nr. 208/PI din 04 aprilie 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secţiei comerciale şi de contencios administrativ şi trimiterea ei la Secţia civilă a aceleiaşi instanţe, reţinând că litigiul dedus judecăţii are caracter civil.

Urmare a acestei măsuri, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, la data de 30 aprilie 2008, sub nr. 3683/30/2008.

În faţa acestei instanţe, reclamantul şi-a precizat din nou acţiunea, arătând prin cererea de la fila 10 din dosar că suma solicitată de 140.000 euro este compusă din 80.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit şi 60.000 euro cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate conform contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 930/ PI din 12 martie 2009, Tribunalul Timiş, Secţia civilă a admis, în parte, acţiunea principală, astfel cum a fost precizată de reclamant şi cererile reconvenţionale formulate de pârâţi, iar în consecinţă:

- a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 38.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de împrumut nerestituit;

- a constatat nulitatea absolută a clauzei penale inserate în contractul de împrumut încheiat la data de 22 decembrie 2005 între reclamant şi pârâtul M.M., constând în penalităţi de întârziere;

- a respins în rest acţiunea principală precizată.

- a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că împrumutul a fost acordat, în calitate de împrumutători, atât de reclamantul S.N., cât şi de numitul S.N., iar o plată valabilă se putea face în mâna oricăruia dintre cei doi, precum şi în mâna avocatului ce a redactat contractul de împrumut.

Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 1191 alin. (2) C. civ., nu se poate proba cu martori împotriva şi peste conţinutul unui înscris, faţă de conţinutul contractului de fidejusiune, în cuprinsul căruia S.N. apare în calitate de împrumutător şi de conţinutul chitanţelor întocmite cu ocazia achitării de către pârâtul M.M. a unor sume de bani în contul împrumutului, din care rezultă că S.N. a primit diverse sume de bani în contul împrumutului, tribunalul a constatat că ne aflăm în prezenţa unor înscrisuri ce constituie un început de dovadă scrisă, aşa cum această noţiune este reglementată de art. 1197 C. civ., astfel că proba cu martori a fost considerată ca admisibilă şi chiar necesară pentru a se clarifica conţinutul raportului juridic născut între părţi în baza contractului invocat ca temei al pretenţiilor reclamantului.

Contractul de fidejusiune semnat de toate aceste persoane a constituit elementul determinant în a forma convingerea instanţei potrivit celor arătate anterior, cu privire la persoanele ce au calitatea de împrumutător şi care pot primi o plată valabilă.

Înscrisul intitulat „îndreptare de eroare materială”, chiar dacă ar fi fost comunicat părţilor contractante, nu poate produce efectul invocat de reclamant deoarece, potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute nu se pot desface, respectiv modifica, decât în mod corelativ încheierii lor, respectiv prin acordul tuturor părţilor semnatare.

În speţă, un astfel de acord comun nu a existat, situaţie faţă de care s-a conchis că numai manifestarea de voinţă a reclamantului nu este suficientă pentru a modifica conţinutul contractului încheiat de părţi.

Fiind menţionat S.N. în calitate de împrumutător în contractul de fidejusiune încheiat pentru garantarea împrumutului iniţial, având în vedere şi declaraţia martorului audiat în cauză, tribunalul a constatat că plata făcută lui S.N. este valabilă, astfel că, faţă de conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, raportat la prevederile art. 969 C. civ., art. 1576 şi urm. C. civ. şi ale art. 1652 şi urm. C. civ., tribunalul a stabilit că pârâţii mai datorează reclamantului suma de 38.000 euro cu titlu de împrumut nerestituit.

În ceea ce priveşte clauza penală convenită în cuprinsul contractului de împrumut şi reluată şi de contractul de fidejusiune, privind obligaţia de plată a unor penalităţi în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere, s-a reţinut nulitatea ei în raport de decizia în interesul Legii nr. 11/2005 a Î.C.C.J., care statuează, cu putere obligatorie pentru instanţe, că orice clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea de penalităţi de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

Prin decizia civilă nr. 291/ A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către pârâţi.

Prin decizia nr. 4419 din 14 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâţilor, a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, pe motiv că aceasta, în mod greşit, nu a intrat în cercetarea fondului, cu respectarea limitelor devoluţiunii stabilite prin declaraţia de apel.

În acest sens, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel putea şi trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor şi să-şi motiveze decizia, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În temeiul caracterului devolutiv al apelului, această obligaţie revenea instanţei de apel, care nu a lămurit şi nu a analizat criticile din apel cu privire la limitele mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea şi semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. şi S.N., a contractului de fidejusiune, la posibilitatea acordării sau nu a dobânzii legale şi la aspectul privind cererea de completare a probatoriilor, în acord cu dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Soluţia pronunţării asupra apelului reclamantului, prin admiterea acestei căi de atac şi desfiinţarea sentinţei dată de instanţa de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, fără a analiza chestiunile puse în discuţie prin intermediul criticilor din apel, constituie o încălcare a principiului devoluţiunii apelului, principiu ce guvernează această cale de atac.

În acest sens, instanţa de trimitere, în rejudecarea apelului, va examina criticile privind dobânda legală solicitată de reclamant având în vedere fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, faţă de limitele investirii, în raport de interpretarea dată contractului de împrumut şi a celui de fidejusiune şi va stabili dacă analiza contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare şi precise, ce trebuie aplicate în litera şi spiritul lor, instanţa neavând dreptul de a le da un alt înţeles, contrar voinţei părţilor, conform art. 969 C. civ. Totodată, instanţa de trimitere va analiza sub formă de apărări şi celelalte susţineri din recurs.

În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a pronunţat decizia nr. 136/ A din 03 februarie 2011, prin care a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant, pentru următoarele considerente:

Obiectul acţiunii l-a constituit cererea reclamantului S.N. de obligare a pârâţilor M.M. şi SC V. SA Arad, în solidar, la plata sumei de 280.000 euro sau echivalentul în lei a acestei sume la data executării, din care 70.000 euro reprezenta împrumut nerestituit şi 210.000 euro reprezenta penalităţi de întârziere.

Temeiul de drept al acţiunii l-a constituit contractul de împrumut încheiat la data de 22 decembrie 2005 între reclamantul S.N. şi pârâtul M.M., prin care reclamantul a acordat pârâtului suma de 90.000 euro cu titlu de împrumut, cu obligaţia împrumutatului de a-i restitui integral suma fără dobândă, până la data de 16 ianuarie 2006, ora 13.00 - 15.00. S-a convenit de către părţi ca, în cazul în care la data arătată, împrumutatul va achita suma de 20.000 euro şi va face dovada calităţii de administrator a SC V. SA, precum şi disponibilitatea ca această societate să garanteze achitarea diferenţei de restituit de 70.000 euro, termenul de restituire se va prelungi până la data de 20 martie 2006.

În cazul nerespectării de către pârâtul M.M. a obligaţiilor asumate, privind termenul şi cuantumul stabilit, urma să se aplice o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere, iar în cazul în care nu se respecta cuantumul şi termenul de restituire a împrumutului, suma împrumutată urma să reprezinte preţ pentru părţile sociale ce alcătuiesc întregul capital social al SC N.M. SRL.

La data de 26 ianuarie 2006, s-a încheiat un contract de fidejusiune între reclamantul S.N. şi S.N., în calitate de împrumutători, şi pârâtul M.M., în calitate de împrumutat şi SC V. SA, în calitate de fidejusor, în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 euro şi s-a convenit asupra garantării obligaţiei principale de plată, a diferenţei de 80.000 euro, până la data de 20 martie 2006.

Criticile aduse hotărârii primei instanţe referitoare la neacordarea penalităţilor de întârziere, de 0,5% pe zi de întârziere, astfel cum au fost stabilite prin contractul de împrumut încheiat de părţi la data de 22 decembrie 2005, considerate de către reclamant ca fiind obligatorii în raport de art. 969 C. civ., vor fi înlăturate.

Potrivit art. 969 C. civ. „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, căci doar părţile contractante au libertatea de a reglementa raporturile dintre ele aşa cum le dictează interesele, cu singura restricţie de a nu se aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri.

Prin Decizia nr. 11/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că „orice clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea de penalităţi de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii”.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind acordarea penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, astfel că pe acest aspect urmează a se păstra soluţia fondului.

Cererea formulată în apel de către reclamant, referitoare la obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale pentru suma împrumutată, majorată cu 50%, nu poate fi primită, având în vedere, pe de o parte, că între clauzele contractului de împrumut nu figurează o asemenea prevedere, mai mult părţile contractante au statuat că „împrumutul este fără dobândă”, iar, pe de altă parte, reclamantul nu a formulat la prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată, un petit în acest sens, context în care instanţa este obligată să respecte limitele investirii, conform principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi este necesar ca părţile să fi înscris în contractul de împrumut o astfel de clauză. Dacă nu există clauză, dobânda nu este datorată „de drept”.

Este adevărată susţinerea apelantului referitoare la dispoziţiile cuprinse în art. 1587 C. civ., text care prevede că, în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile „se pot stipula dobânzi”, însă în speţa de faţă, în contractul de împrumut nu a fost stipulată o astfel de clauză; mai mult, părţile au menţionat în mod expres că „împrumutul este fără dobândă”, situaţie faţă de care instanţa nu poate trece peste voinţa părţilor, astfel cum a fost manifestată cu ocazia încheierii contractului.

Aceiaşi soluţie rezultă şi din conţinutul art. 2 din O.G. nr. 9/2000, potrivit căruia debitorul datorează dobândă numai „în cazul în care potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi”.

În consecinţă, va fi înlăturată critica adusă hotărârii de fond, în sensul că penalităţile de întârziere ar putea fi convertite în dobânzi legale, cu respectarea art. 9 din O.G. nr. 9/2000.

Deşi reclamantul - apelant a contestat plata făcută de către pârâtul M.M. către S.N., urmează a se constata că în contractul de fidejusiune, atunci când sunt menţionate „părţile contractului”, la rubrica împrumutător, alături de reclamantul S.N. apare, în aceeaşi calitate, şi S.N., iar mandatar al acestuia este chiar avocatul M.G.M., reprezentantul reclamantului din prezenta cauză.

Împotriva acestei din urmă decizii a curţii de apel, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare, prin neîncuviinţarea probei cu înscrisuri, constând în procură de reprezentare.

Instanţa a aplicat greşit sancţiunea decăderii apelantului din proba cu înscrisuri, pe motiv că nu a invocat această probă prin cererea de apel, în condiţiile în care art. 287 alin. (2) teza a II a C. proc. civ. permite complinirea acestei cerinţe până la prima zi de înfăţişare, or termenul la care a fost solicitată proba - 27 ianuarie 2011 - era prima zi de înfăţişare în cauză.

Pe de altă parte, înscrisul invocat ca probă, constând în procura de reprezentare, era şi în interesul pronunţării unei hotărâri juste.

2. Instanţa de apel nu şi-a îndeplinit rolul activ, încălcând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. prin faptul că nu şi-a motivat hotărârea asupra criticii privitoare la limitele mandatului avocatului M.G.M. şi lipsa mandatului numitului S.N., care a constituit motiv de apel şi la a cărei verificare fusese obligată şi prin decizia de casare din recurs.

Chiar dacă instanţa a constatat că în contractul de fidejusiune, la rubrica „părţile contractului” era menţionat şi S.N., în calitate de împrumutător, trebuia verificată existenţa unui mandat pentru semnarea acestui contract, ceea ce nu s-a făcut. În realitate, contractul de fidejusiune nu poartă decât o semnătură în dreptul lui S.N., împrejurare care coroborată cu procura de reprezentare depusă în probaţiune, care poartă doar semnătura lui S.N., ar fi trebuit să conducă instanţa la concluzia că plata făcută lui S.N. a fost făcută unei persoane fără mandat, deci nu este o plată valabilă, întrucât creditorul nu a ratificat plata făcută unei persoane fără calitatea de a primi (reclamantul nu a recunoscut suma de bani de 18.000 euro achitată lui S.N.).

3. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la criticile vizând suma restituită din împrumut (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

La primul punct al apelului s-a arătat, în mod detaliat, care a fost circuitul sumelor de bani, în sensul următor:

- 90.000 achitaţi la 22 decembrie 2005;

- 10.000 achitaţi la 16 decembrie 2005, rest de plată 80.000;

- 14.000 achitaţi lui Sgaverdea la 8 martie 2006, rest de plată 66.000.

Chiar dacă s-ar reţine achitarea celor două sume de bani către S.N., acestea totalizează 18.000 euro, astfel că restul de împrumut rămas neachitat este de 48.000 (66.000 – 18.000 = 48.000), iar nu 38.000, cum a reţinut instanţa de fond.

Instanţa de fond a greşit un calcul simplu şi a fost indusă în eroare de către pârâţi prin recunoaşterea debitului de 38.000 euro.

Instanţa de apel s-a rezumat să trateze această critică consemnând doar plata sumei de 10.000 euro din 26 ianuarie 2006, fără a face nicio referire asupra celorlalte plăţi şi nici asupra existenţei sau inexistenţei unui mandat acordat lui S.N., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunţate, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. judecătoreşti şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

4. Instanţa de apel a interpretat greşit contractul de împrumut dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei privind penalităţile de întârziere (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere astfel cum au fost stabilite în contract, întrucât penalităţile de întârziere stabilite în cuprinsul contractului sunt statuate prin voinţa părţilor contractante, devenind obligatorii între acestea în temeiul art. 969 C. civ.

Prin notele de şedinţă din data de 8 ianuarie 2009, reclamantul a solicitat ca, în măsura în care instanţa va considera că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 9 din O.G. nr. 9/2000, să constate că penalităţile de întârziere solicitate îmbracă forma dobânzii, fiind menţionată şi stabilită în cuprinsul contractului până la plafonul superior, respectiv majorată cu 50% şi doar valoarea superioară plafonului impus este sancţionată cu nulitatea, dobânda urmând a fi calculată conform art. 5 alin. (1) O.G. nr. 9/2000.

Prin decizia de casare nr. 4419, Înalta Curte a dispus examinarea criticilor privind dobânda legală având în vedere fundamentul juridic dedus judecăţii faţă de limitele învestirii, în raport de interpretarea dată contractului de împrumut şi celui de fidejusiune, urmând a se stabili dacă analiza contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare şi precise ce trebuie aplicate în litera şi spiritul lor, instanţa neavând dreptul de a le da un alt înţeles, contrar voinţei părţilor, conform art. 969 C. civ.

Nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat atent contractul de împrumut, din care rezulta clar că împrumutul este acordat fără dobândă, situaţie în care nu sunt aplicabile prevederile deciziei în interesul legii nr. 11/2005, care se referă la clauze penale pe lângă dobânda contractuală sau pe lângă dobânda legală.

Prin stabilirea în contractul de împrumut a clauzei referitoare la penalităţile de întârziere ce se vor datora în cazul nerestituirii la timp a împrumutului, părţile au înţeles să înlăture dificultăţile aprecierii în justiţie a cuantumului daunelor-interese. Daunele-interese astfel stabilite reprezintă legea părţilor, întrucât între părţi contractul are putere obligatorie, conform art. 969 C. civ.

Penalităţile de întârziere sunt menite a compensa prejudiciul suferit, adică sunt daune-interese compensatorii. Or, conform art. 1069 alin. (2) C. civ., creditorul poate cere deodată şi dobânda moratorie şi obiectul obligaţiei principale, deci acestea se pot cumula. Penalităţile de întârziere stabilite în cuprinsul contractului sunt convenţionale, sunt statuate prin voinţa părţilor contractante, devenind obligatorii între acestea în temeiul art. 969 C. civ., în speţă nefiind aplicabile prevederile alin. (2) sau ale art. 5 cu trimitere la decizie în interesul legii nr. 11/2005.

Instanţa trebuia să desluşească voinţa reală a părţilor care rezulta din contract, nefiind ţinută de termenii folosiţi, or, în speţă, voinţa părţilor a fost aceea de a stabili ca o sumă de bani să reprezinte sancţiunea pentru nerestituirea la termen a împrumutului, indiferent dacă poartă denumirea de penalitate de întârziere, daune-interese sau dobândă.

Aşa fiind, instanţa trebuia să admită legalitatea clauzei penale cel puţin în limita prevederilor O.G. nr. 9/2000 şi nu să o anuleze total.

În temeiul O.G. nr. 9/2000 (art. 1 alin. (2)) şi pentru raţiuni ce au în vedere repararea prejudiciului încercat de creditor prin nerestituirea sumei împrumutate la scadenţă, s-a admis că judecătorii pot reduce clauza penală la nivelul dobânzii legale, calculată prin raportare la scontul băncii de emisiune.

Instanţa de apel a confirmat, în mod greşit, soluţia fondului de constatare a nulităţii absolute a clauzei privind acordarea penalităţilor de întârziere raportat la decizia în interesul legii nr. 11/2005 a Î.C.C.J., prin care s-a statuat că „orice clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea de penalităţi de întârziere, pe lângă dobânda contractuală stabilită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.”

Cum, în speţă, clauza penală stabilită în contract este unica sancţiune consimţită de ambele părţi pentru nerestituirea la termen a împrumutului, nu se putea dispune nulitatea ei, întrucât această sancţiune intervine, conform deciziei în interesul legii susmenţionate, numai atunci când clauza penală este stabilită pe lângă dobânda contractuală sau legală.

5. Hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanţa nu a verificat dacă procesele - verbale de predare - primire întocmite cu S.N. la data de 7 aprilie 2006 şi, respectiv, la data de 3 aprilie 2006 îndeplinesc condiţiile generale de valabilitate ale înscrisului sub semnătură privată, spre a putea fi opuse terţilor.

Înscrisul intitulat proces - verbal de predare-primire, întocmit cu S.N. la data de 7 aprilie 2006, nu îndeplineşte condiţia multiplului exemplar şi nici condiţia de a fi scris în întregime de acela care l-a semnat ori, cel puţin, ca acesta să adauge la sfârşitul actului menţiunea „ bun şi aprobat”, ceea ce atrage sancţiunea nevalabilităţii lui ca înscris sub semnătură privată. Pe de altă parte, acest înscris nu are dată certă, aşa încât nu este opozabil reclamantului, care este un terţ faţă de respectivul înscris.

Înscrisul din data de 03 aprilie 2006 nu poartă menţiunea „ bun şi aprobat” şi nici nu are dată certă.

Înlăturarea înscrisului intitulat procură de reprezentare şi neverificarea amănunţită a întregului material probator a condus la pronunţarea unor hotărâri nelegale în cauză.

Faţă de aceste motive, recurentul a concluzionat că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, răspunzând numai criticii aduse soluţiei de admitere a cererii reconvenţionale privind penalităţile de întârziere, astfel că a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar, în subsidiar, modificarea ei, în sensul admiterii apelului şi, pe fond, admiterea acţiunii principale aşa cum a fost formulată şi precizată şi respingerea cererii reconvenţionale.

Intimatul - pârât M.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu motivarea că instanţa de apel a respectat întocmai limitele casării, a dezlegat corect chestiunea dobânzilor legale şi a voinţei reale a părţilor la încheierea contractelor de împrumut şi fidejusiune şi nu a încălcat dreptul la apărare al reclamantului prin înlăturarea înscrisului solicitat ca probă, acesta neputând justifica vătămarea suferită cât timp nu a arătat ce anume dorea să dovedească cu respectivul înscris.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Curtea de apel a respins proba cu înscrisuri solicitată la termenul din 27 ianuarie 2011 de către apelantul-reclamant, cu motivarea că acesta este decăzut din dreptul de a o mai administra, cât timp nu a cerut-o prin cererea de apel.

Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde dovezile invocate în susţinerea apelului, iar potrivit alin. (2) al textului, această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea decăderii, putând fi însă împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Prin urmare, susţinerea recurentului în sensul că neindicarea în cererea de apel a probelor nu atrage sancţiunea decăderii dacă partea propune probele la prima zi de înfăţişare în apel este corectă în raport de dispoziţiile art. 287 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., care permit împlinirea lipsurilor cererii de apel referitoare la arătarea dovezilor „până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare”.

În speţă însă, cerinţa art. 287 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. nu este îndeplinită, deoarece solicitarea probei cu înscrisuri s-a făcut de către apelantul-reclamant în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere. Or, în rejudecarea după casarea cu trimitere nu se reia şi momentul procesual al primei zile de înfăţişare care, în speţă, a fost depăşit cu ocazia primei judecăţi a apelului.

Recurentul a contestat respingerea probei cu înscrisuri şi pe considerentul că proba era necesară în vederea dezlegării corecte a cauzei, ceea ce aduce în discuţie modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii, „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.”

Textul face o aplicaţie a prevederilor art. 138 C. proc. civ. pentru faza apelului, în sensul că probele care nu au fost propuse de apelant prin cererea de apel, iar de intimat prin întâmpinare şi nici la prima zi de înfăţişare, pot fi încuviinţate, cu condiţia ca necesitatea administrării lor să rezulte din dezbateri.

Or, această condiţie era îndeplinită în speţă, întrucât raportat la decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, în rejudecarea apelului trebuia verificate limitele mandatului avocatului care a întocmit şi semnat în numele reclamantului şi numitului S.N. contractul de fidejusiune, justificându-se astfel prezentarea „procurii de reprezentare” în baza căreia se pretinde că a acţionat mandatarul la încheierea contractului.

Rezultă că, prin respingerea probei constând în acest înscris, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., ceea ce face incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. Criticile prin care se impută instanţei de apel că nu s-a conformat deciziei de casare, în sensul că nu a examinat limitele mandatului avocatului M.G.M. la întocmirea şi semnarea contractului de fidejusiune sunt şi ele fondate, aşa încât şi din acest punct de vedere devine incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei (decizia nr. 4419 din 14 septembrie 2010 a Î.C.C.J.), s-a reţinut, printre altele, că instanţa de apel nu a lămurit şi nu a analizat criticile din apel cu privire la limitele mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea şi semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. şi S.N., a contractului de fidejusiune, deşi această obligaţie îi revenea în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Prin urmare, în rejudecarea cauzei, instanţa de apel era ţinută, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să examineze chestiunea limitelor mandatului în baza căruia s-a încheiat contractul de fidejusiune.

O asemenea verificare nu a fost, însă, făcută de către instanţa de trimitere, care s-a limitat să reţină calitatea de împrumutător, alături de reclamantul S.N., a numitului S.N. şi calitatea avocatului M.G.M. de mandatar al acestuia din urmă, exclusiv prin raportare la menţiunile din contractul de fidejusiune.

Or, pe aspectul pe care era chemată să se pronunţe şi care, în final, avea relevanţă în aprecierea valabilităţii plăţilor făcute în contul împrumutului de către pârâtul M.M. lui S.N., instanţa de trimitere trebuia să cerceteze, pe bază de probe suplimentare, dacă avocatul M.G.M. a fost împuternicit de ambele persoane pentru care a semnat contractul de fidejusiune şi care apar menţionate în acest contract în calitate de împrumutători, respectiv reclamantul S.N. şi numitul S.N., în condiţiile în care reclamantul a contestat calitatea de împrumutător a lui S.N., invocând că numai el are această calitate, conform contractului de împrumut.

Altfel spus, trebuia lămurit dacă şi numitul S.N. a avut calitatea de împrumutător, iar în acest scop era necesar a se stabili limitele mandatului în baza căruia a acţionat avocatul M.G.M. la încheierea contractului de fidejusiune, aspect pe care prezenta relevanţă şi proba solicitată de reclamant, constând în înscrisul care materializa contractul de mandat, a cărei încuviinţare se impunea în condiţiile art. 292 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat deja, în rejudecarea cauzei, aceste chestiuni nu au fost analizate, nesocotindu-se astfel decizia de casare din recurs, motiv pentru care se impune reluarea judecăţii de către aceeaşi instanţă, conform art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest scop, instanţa de trimitere va stabili limitele mandatului avocatului M.G.M. la încheierea contractului de fidejusiune, respectiv dacă mandatul i-a fost dat şi de S.N. şi, mai departe, va aprecia asupra valabilităţii plăţilor pe care pârâtul M.M. pretinde că le-a făcut în contul împrumutului lui S.N.. Pentru aceasta, instanţa va face o evaluare a întregului material probator administrat în cauză, inclusiv a înscrisurilor noi depuse în faza recursului, respectiv procura de reprezentare de la fila 27 dosar şi declaraţia dată pe proprie răspundere de S.N. în faţa unui notar public din statul New Mexico la data de 2 mai 2011, depusă în traducere legalizată şi apostilată la filele 70-73 dosar.

3-5. Aşa cum susţine şi recurentul, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la criticile vizând suma restituită din împrumut, ceea ce face aplicabil cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, reclamantul a susţinut prin motivele de apel că din totalul împrumutului de 90.000 euro s-a restituit suma de 10.000 euro, la data semnării contractului de fidejusiune, precum şi suma de 14.000 euro, la data de 08 martie 2006, rămânând aşadar un rest de plată de 66.000 euro.

De asemenea, reclamantul a susţinut că şi dacă s-ar reţine achitarea celor două sume de bani către S.N., acestea totalizează 18.000 euro, aşa încât restul de împrumut rămas neachitat este de 48.000 (66.000 - 18.000 = 48.000), iar nu 38.000, cum a reţinut instanţa de fond.

Or, deşi instanţa de apel a confirmat soluţia fondului prin care s-a stabilit că împrumutul nerestituit este în cuantum de 38.000 euro, nu a făcut nicio referire în considerentele hotărârii pronunţate la plăţile care compun împrumutul restituit, spre a se verifica dacă prin deducerea acestora din totalul împrumutului rezulta suma la a cărei plată au fost obligaţi pârâţii şi al cărei cuantum fusese contestat prin motivele de apel.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat obligaţia ce-i revenea în baza art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a răspunde în fapt şi în drept tuturor motivelor de apel deduse judecăţii, lăsând practic necercetat fondul pricinii cu privire la criticile vizând suma restituită din împrumut.

În consecinţă, şi din acest punct de vedere se impune casarea deciziei recurate în baza art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare să se analizeze şi să se răspundă motivat şi criticilor care vizează calculul împrumutului restituit, după ce se va hotărî mai întâi dacă plăţile pretins făcute, în contul împrumutului, de către pârâtul M.M. numitului S.N., sunt valabile.

Atunci când va analiza valabilitatea acestor plăţi, instanţa de trimitere va avea în vedere şi va răspunde motivat tuturor apărărilor formulate de părţi pe acest aspect, prin cererea de apel şi prin întâmpinare, inclusiv criticilor din recurs prin care se contestă valoarea probatorie a înscrisurilor sub semnătură privată care materializează plăţile făcute de pârâtul M.M. numitului S.N., din perspectiva dispoziţiilor art. 1179 şi art. 1180 C. civ.

4. Criticile referitoare la valabilitatea clauzei din contractul de împrumut privind penalităţile de întârziere şi la posibilitatea acordării dobânzii legale sunt fondate numai în parte, în sensul celor ce se vor arăta în continuare.

Contrar susţinerilor recurentului, raportându-se la clauzele clare şi precise din contractul de împrumut dedus judecăţii, instanţa de apel a interpretat corect acest contract, atât în ceea ce priveşte natura lui - împrumut cu titlu gratuit, fără dobândă (în sensul de dobândă ca fruct civil, respectiv preţ al folosinţei lucrului împrumutat, care nu se confundă cu dobânda moratorie datorată în caz de întârziere în executarea obligaţiei şi care are natura juridică a daunelor-interese), cât şi în ceea ce priveşte natura clauzei referitoare la plata penalităţilor de întârziere - clauză penală.

Astfel, în contract s-a stipulat obligaţia debitorului de a restitui la scadenţă suma împrumutată „fără dobândă”; de asemenea, s-a stipulat că în cazul nerestituirii sumei împrumutate la termenul şi în cuantumul stabilit, debitorul datorează „plata unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere.”

Potrivit definiţiei legale date de art. 1066 C. civ., „clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.”

În speţă, pârâtul M.M., „dând asigurare” că va restitui la scadenţă suma împrumutată, „s-a legat” ca, în caz de întârziere în executarea obligaţiei de restituire a împrumutului, să plătească o penalitate de 0,5% pe zi de întârziere.

Rezultă că, raportat la definiţia legală a clauzei penale, este neîndoielnică semnificaţia juridică în acest sens a clauzei din contractul de împrumut dedus judecăţii, prin care împrumutatul s-a obligat să plătească o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere, în caz de nerestituire la scadenţă a sumei împrumutate.

Prevăzând în contract o penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, părţile au făcut o evaluare convenţională anticipată a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei, evaluare care, din punct de vedere juridic, are semnificaţia unei clauze penale.

În legătură cu valabilitatea unei asemenea clauze penale în contractele de împrumut s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 11 din 24 octombrie 2005, publicată în M. Of. al României nr. 123 din 09 februarie 2006.

Prin această decizie în interesul legii s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ., clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

În motivare, s-a arătat că „Prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora „părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu cel mult 50% pe an. Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere. Aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 C. civ., contravine prevederilor legii.”

Cu alte cuvinte, în raporturile civile privind obligaţiile băneşti există temei legal pentru stabilirea convenţională de dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea obligaţiei) limitate la posibilitatea de a depăşi dobânda legală cu cel mult 50% pe an (art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000), dobânzile moratorii care depăşesc acest plafon legal reprezentând clauză penală interzisă, nulă absolut pentru cauză ilicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 C. civ.

În speţă, părţile au prevăzut în contract o „penalizare” numai pentru nerespectarea termenului de restituire a sumei împrumutate. Deci contractul este cu titlu gratuit (pentru că nu s-a prevăzut o dobândă ca preţ al folosinţei lucrului împrumutat şi care reprezintă fruct civil) şi dobânda convenţională, respectiv „penalizarea de 0,5% pe zi de întârziere”, are caracter moratoriu, dar cum această dobândă moratorie depăşeşte plafonul maxim impus prin norma imperativă din art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, clauza penală care o prevede este nulă absolut pentru cauză ilicită, conform dezlegărilor obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 11/2005 a Î.C.C.J.

Pentru aceste considerente, care înlocuiesc, în parte, motivarea din decizia recurată, în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de constatare a nulităţii clauzei penale privind obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere cu trimitere la decizia în interesul legii susmenţionată, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of., în ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate, conform art. 330⁷ C. proc. civ.

Principiul libertăţii contractuale, ca şi cel al forţei obligatorii a contractului, invocate de recurentul-reclamant, nu pot conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată în cauză cu privire la clauza penală, întrucât numai convenţiile „legal făcute” au putere de lege între părţile contractante (art. 969 C. civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din acelaşi cod „nu se poate deroga prin convenţii (…) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, nu există posibilitatea legală de diminuare a penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul părţilor la nivelul maxim permis de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, deoarece potrivit celor anterior arătate, clauza prin care se stabilesc dobânzi moratorii peste acest plafon contravine prevederilor imperative ale legii, fiind nulă absolut pentru cauză ilicită.

Ca atare, în absenţa unei clauze valabile privind dobânda convenţională cu caracter moratoriu (pentru întârzierea în executarea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate), daunele-interese moratorii cuvenite împrumutătorului pentru nerestituirea la termen a împrumutului nu pot cuprinde decât dobânda legală din ziua cererii de chemare în judecată, conform art. 1586 C. civ.

În ce priveşte solicitarea recurentului-reclamant de a-i fi acordată măcar dobânda legală cu titlu de daune-interese moratorii, în mod greşit instanţele anterioare au apreciat că prin primirea ei s-ar nesocoti limitele învestirii, întrucât reclamantul nu a formulat un petit cu acest obiect.

Prin cel de-al doilea petit din acţiunea principală, privind plata penalităţilor de întârziere din contract, este neîndoielnic că reclamantul a urmărit sancţionarea pârâţilor pentru neplata la termen a împrumutului, ceea ce permite instanţei ca, raportat la dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., să califice acest petit ca vizând acordarea de daune-interese moratorii.

Având în vedere considerentele expuse, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va efectua verificările indicate cu ocazia analizării motivelor de recurs de la pct. 2, 3-5 supra, urmând ca în funcţie de rezultatul acestor verificări să stabilească cuantumul împrumutului nerestituit şi să se pronunţe asupra cererii privind daunele-interese moratorii constând în dobânda legală, ţinând seama de dezlegările date pe acest aspect la pct. 4 supra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr. 136/ A din 03 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 884/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 895/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 608/2012. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 609/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 848/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 884/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 895/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs