ICCJ. Decizia nr. 884/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 884/2012
Dosar nr. 1188/30/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis acţiunea principală formulată de reclamanţii-pârâţi L.D.P. şi L.L.; a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 2007 de B.N.P. S.S., încheiată între pârâţi, în calitate de promitenţi-vânzători, şi reclamanţi, în calitate de promitenţi-cumpărători; a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi; a obligat pe pârâţi la plata, către reclamanţi, a sumei de 8,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut următoarele:
Obiectul acţiunii principale îl reprezintă promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 09 noiembrie 2007 la B.N.P. S.S.
În speţă, prin acţiunea principală s-a solicitat doar rezoluţiunea promisiunii de vânzare - cumpărare, care să aibă că efect desfiinţarea retroactivă a acesteia, părţile având promovată şi o acţiune (în prezent suspendată, până la soluţionarea prezentei cauze) ce face obiectul Dosarului nr. 4680/30/2008 al Tribunalului Timiş.
Pentru a opera sancţiunea rezoluţiunii, trebuie verificată întrunirea în cauză a următoarelor condiţii:
1. una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţia ce-i revine;
2. neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;
3. debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit promisiunii de vânzare - cumpărare ce face obiectul analizei, pârâţii P.I. şi P.M. s-au obligat, în calitate de promitenţi-vânzători, la data de 09 noiembrie 2007, să vândă până la data de 15 martie 2008, reclamanţilor L.D.P. şi L.L., în calitate de promitenţi-cumpărători, imobilul constând în terenul înscris în C.F. nr. 129769 Timişoara, nr. cadastral 7231/1/2, în suprafaţă de 240 m.p., situat în Timişoara, str. Gloriei nr. 19, jud. Timiş, precum şi cota de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timişoara, nr. cadastral 7232, constând în curte în suprafaţă totală de 240 m.p., situată în Timişoara, jud. Timiş.
Reclamanţii promitenţi-cumpărători s-au obligat să cumpere imobilele până la data de 15 martie 2008, la preţul de 130.000 euro, sumă din care, la data autentificării promisiunii de vânzare-cumpărare, au achitat 30.000 euro, urmând că restul sumei de 100.000 euro să o achite până la 15 martie 2008, data semnării contractului autentic de vânzare-cumpărare.
În speţă, contractul autentic de vânzare-cumpărare trebuia încheiat de părţi până la data de 15 martie 2008. Acest termen nu a putut fi respectat deoarece, astfel cum rezultă din cererea de conciliere trimisă de pârâtul P.I. reclamantei L.L. prin fax, la 13 martie 2008 (fila 10), coroborat cu adeverinţa din 19 ianuarie 2009, emisă de B.N.P. S.S. (fila 15), în perioada 12 martie 2008 – 18 martie 2008, biroul notarial a fost închis. Prin urmare, nerespectarea termenului de 15 martie 2008 a fost cauzată de o imposibilitate obiectivă.
Cu privire la nerespectarea acestui termen, atât reclamanţii L., cât şi pârâţii P. au susţinut că aceasta ar fi fost determinată de culpa celeilalte părţi contractante.
Din aceeaşi cerere, trimisă prin fax la data de 13 martie 2008 (fila 10), rezultă că pârâtul P.I., după ce a învederat promitenţilor-cumpărători că biroul notarial este închis până la 18 martie 2008, a propus prelungirea termenului de perfectare a contractului autentic de vânzare-cumpărare până la 20 martie 2008, prorogând efectele clauzelor convenite de părţi până la acest termen.
Din întreg probatoriul administrat (interogatoriile părţilor, declaraţia martorei R.F. şi corespondenţa dintre părţi făcută prin fax, din 13 martie 2008 şi 20 martie 2008), rezultă că pârâtul P.I. este cel care a făcut programarea la notar (alegând biroul notarului public S.S., deoarece aceasta „avea început dosarul”).
În concluzie, susţinerile din întâmpinare (fila 25, verso) făcute de pârâtul P.I., în sensul că, dacă reclamanţii ar fi avut diferenţa de bani, s-ar fi putut prezenta la alt notar, au fost apreciate că fiind făcute cu rea-credinţă. În condiţiile în care exista o imposibilitate obiectivă de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare la B.N.P. S.S. la 15 martie 2008, susţinută chiar de pârâtul P.I., nu se mai putea afirma că ar fi culpa reclamanţilor pentru neîncheierea actului autentic până la data prevăzută în promisiunea de vânzare-cumpărare.
Actul autentic trebuia încheiat, conform convenţiei, până la 15 martie 2008, or, din adresa din 13 martie 2008, rezultă că abia în intervalul 09 martie 2008 – 12 martie 2008 au început discuţiile telefonice între părţi pentru desfăşurarea în bune condiţii a acţiunii din ziua de 14 martie 2008. Prin urmare, neîncheierea actului la 15 martie 2008 nu a fost cauzată de culpa reclamanţilor.
Instanţa a constatat că rea-credinţă există şi în poziţia procesuală a pârâtei P.M., care afirmă în întâmpinare (fila 25 verso) că a realizat mai bine decât soţul său că reclamanţii au urmărit să-i înşele, refuzând, în concluzie, orice acţiune care depăşea termenul de 15 martie 2008.
Aceasta afirmă la interogatoriu că atât ea, cât şi pârâtul P.I., erau în Timişoara anterior datei de 14 martie 2008 şi aşteptau banii; de asemenea, mai susţine că, la data de 14 martie 2008, P.I. i-a spus că reclamanţii L. nu au banii şi nici nu mai vor să cumpere terenul.
Or, în condiţiile în care chiar pârâtul P.I. afirmă că actul nu s-a putut încheia la 15 martie 2008, deoarece biroul notarului era închis până la 18 martie 2008, este greu de crezut că pârâta P.M., care susţine că era în Timişoara anterior datei de 14 martie 2008, nu cunoştea despre această imposibilitate obiectivă.
Aceasta încearcă să acrediteze ideea că nu a cunoscut despre corespondenţa purtată de pârâtul P.I. cu reclamanţii la 13 martie 2008 şi că nu l-a mandatat pe soţul său (la acel moment, pârâţii erau în divorţ, dar hotărârea de divorţ s-a pronunţat ulterior, la 20 mai 2008, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii de partaj nr. 6580 din 14 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti).
Chiar dacă s-ar reţine prezumţia unor relaţii tensionate între pârâţi în perioada când ar fi trebuit încheiat actul autentic, pe considerentul că erau în divorţ (care s-a pronunţat la aproximativ 2 luni după acest moment), nu se poate reţine lipsa unui mandat expres sau tacit dat pârâtului P.I., inclusiv pentru efectuarea formalităţilor premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Din ambele adrese, respectiv cea din 13 martie 2008 şi 20 martie 2008, reiese că P.I. a acţionat atât în nume propriu, cât şi în numele soţiei P.M.
Legat de acest nou termen (20 martie 2008), instanţa a reţinut că a fost stabilit doar de pârâtul P.I. (care susţine că a acţionat atât în nume propriu, cât şi în numele soţiei). Deşi aceasta neagă că pârâtul P.I. ar fi avut acordul său pentru stabilirea unui nou termen pentru încheierea contractului şi, implicit, pentru executarea, de către reclamanţi, a obligaţiei corelative, de achitare a diferenţei de preţ, acceptă totuşi interpretarea dată de pârâtul P.I. refuzului reclamanţilor de a se prezenta la notar la 20 martie 2008, respectiv aceea care îi plasa pe reclamanţi în culpă, fapt ce ar fi activat clauza penală, conform căreia promitenţii-cumpărători pierdeau avansul.
Din răspunsul dat de reclamanta L.L. adresei din 13 martie 2008 (fila 24), rezultă că reclamanţii nu au fost de acord cu termenul de 20 martie 2008, propus de pârâtul P.I., ci au dorit ca acest termen să fie prelungit până la 15 aprilie 2008. Prin urmare, atâta vreme cât nu s-a realizat un acord de voinţă cu privire la noul termen la care să se încheie contractul, pârâtul P.I. nu putea concluziona singur (pentru sine, dar şi pentru şotia sa, care a achiesat la conţinutul adresei din 20 martie 2008, după cum singură susţine) că refuzul reclamanţilor pentru al doilea termen îi plasa pe aceştia în situaţia de a pierde avansul.
Mai mult, din aceeaşi adresă (din 20 martie 2008) mai rezultă că reclamanţii au invocat, drept motiv al refuzului lor de a prelungi termenul de încheiere a contractului autentic, faptul că nu s-a soluţionat acţiunea de ieşire din indiviziune cu privire la cota de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timişoara, nr. cadastral 7232, obiect al promisiunii.
Deşi pârâtul P.I. afirmă că acest motiv nu ar avea relevanţă, această susţinere nu poate fi primită, deoarece, din răspunsul părţilor la interogatoriu, rezultă că pârâtul i-a asigurat pe reclamanţii promitenţi-cumpărători că, până la data de 15 martie 2008, procesul de ieşire din indiviziune se va termina.
Din răspunsurile la interogatoriu, rezultă că, în privinţa cotei de 4/32 din suprafaţa de 240 m.p., promitenţii vânzători le-au adus la cunoştinţă promitenţilor-cumpărători că terenul face obiectul unui dosar de ieşire din indiviziune, asigurându-i că, până la 15 martie 2008, acest proces avea să se finalizeze. Nici la data luării interogatoriului părţilor, acest proces nu era finalizat, după cum arată pârâtul P.I. prin răspunsul la interogatoriu.
La 24 martie 2008, promitenţii-cumpărători au virat diferenţa de preţ în cuantum de 100.000 euro, într-un cont indicat de pârâtul P.I., astfel cum rezultă din adresa de la fila 11, aceştia trimiţând în plus şi suma necesară pentru achitarea taxelor notariale (conform declaraţiei de martor a mandatarei R.F. şi interogatoriului părţilor).
Faţă de îndeplinirea obligaţiei de plată a diferenţei de preţ de către reclamanţi, pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii actului autentic. Acest termen a fost convenit de toate părţile; reclamanţii au comunicat, prin fax, acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului autentic.
Pârâta P.M. a achiesat, de asemenea, la acest termen, declarând la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 78), că a venit la notar, deoarece a fost anunţată de pârâtul P.I. că urma să fie semnat contractul.
La data de 27 martie 2008, pârâţii P. s-au prezentat personal la notar, iar reclamanţii au fost reprezentaţi de mandatara R.F.
Din depoziţia martorei R. (singura martoră care a perceput direct faptele petrecute în faţa notarului şi pe holul biroului notarial) reiese că pârâta P.M. a venit foarte nervoasă şi, din discuţiile pe care le purta cu avocatul său la telefon, cât şi din discuţiile cu notarul şi cu pârâtul P.I., rezulta că ceea ce o nemulţumea era faptul că nu i s-a plătit personal jumătate din suma de 100.000 euro, respectiv 50.000 euro. Acest aspect rezultă şi din discuţia telefonică avută de pârâta P.M. cu reclamanta promitentă-cumpărătoare L.L., de pe telefonul martorei.
P.M. a arătat că, asupra contului unde s-a virat suma de 100.000 euro, are acces doar pârâtul P.I. şi că are relaţii tensionate cu acesta, care a cheltuit deja o parte din banii viraţi.
Din celelalte probe administrate în cauză a rezultat că, la acel moment, pârâţii se aflau în proces de divorţ, lucru neadus la cunoştinţă reclamanţilor; prin urmare, pentru aceştia, virarea diferenţei de preţ într-un cont indicat de pârâtul P.I., chiar dacă era un cont personal, nu ridica suspiciuni în ce priveşte validitatea plăţii, întrucât, în privinţa bunurilor soţilor P., opera încă prezumţia comunităţii de bunuri.
Dacă pârâta P.M. ar fi adus la cunoştinţa reclamanţilor L. acest aspect al divorţului aflat pe rol, până la data stabilită iniţial pentru încheierea actului autentic, precum şi dacă ar fi comunicat, la rândul său, un cont personal unde să-i fie virată suma cuvenită, exista posibilitatea ca diferenţa de preţ să le fi fost achitată separat promitenţilor-vânzători, în mod egal.
Însă, atâta timp cât acest aspect (al divorţului în derulare al părţilor) a fost ascuns reclamanţilor, iar singurul motiv de refuz al paratei P.M. de a-şi da consimţământul la notar în vederea vânzării a fost acela că nu a primit personal suma de 50.000 euro denotă o totală rea credinţă din partea acesteia.
Aşadar, ca urmare a discuţiilor în contradictoriu ale pârâţilor la sediul notarului, actul final nu s-a putut încheia din singurul motiv al refuzului pârâtei P.M. de a-şi da consimţământul în acest sens, astfel cum rezultă din încheierea de certificare nr. 1465 din 27 martie 2008 (fila 15), redactată de B.N.P. S.S.
Încheierea în discuţie este un act autentic conform dispoziţiilor art. 1179 C. civ., iar cele consemnate în cuprinsul său reprezintă fapte percepute de notar cu propriile simţuri.
Astfel, notarul a consemnat că atât mandatara promitenţilor-cumpărători, R.F.M., cât şi promitentul-vânzător P.I., au dorit încheierea contractului de vânzare-cumpărare, însă promitenta-vânzătoare P.M. a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi semnarea acestuia, motivându-şi refuzul cu explicaţia că nu a încasat preţul, deşi, la data de 09 noiembrie 2007, promitenţii-vânzători au încasat suma de 30.000 euro, iar diferenţa de 100.000 euro a fost virată de cumpărători la data de 24 martie 2008, în contul deschis numai pe numele P.I., la B.R.D. - G.S.G. S.A.
Pe de o parte, diferenţa de preţ a fost virată şi încasată de promitentul-vânzător P.I., la 24 martie 2008, dată la care pârâţii încă erau căsătoriţi, prin urmare, opera prezumţia de comunitate de bunuri şi de mandat tacit reciproc, iar, pe de altă parte, s-a reţinut că singura persoană care neagă încasarea preţului este pârâta P.M., în condiţiile în care, dacă avea interesul să nu fie prejudiciată ar fi adus la cunoştinţa reclamanţilor pretinsa stare conflictuală şi procesul de divorţ existent între ea şi pârâtul P.I.
Poziţia pârâtului P.I. în faţa instanţei, respectiv aceea de invocare a culpei reclamanţilor în neexecutarea la timp a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ, apare ca justificată în condiţiile în care o parte din preţul promisiunii de vânzare-cumpărare a fost cheltuit, după cum afirmă ambii pârâţi (pârâtul P.I. invocând achitarea unor datorii comune). Or, efectul desfiinţării unei convenţii este acela al restituirii prestaţiilor.
Cu rea-credinţă se invocă neregularităţi privind procura specială dată de reclamanţi martorei R., precum şi nerespectarea termenului de plată de către reclamanţi.
Cu privire la mandat, atribuţia de stabilire a identităţii părţilor, a calităţii lor şi, implicit, de verificare a procurii nu revenea pârâţilor, ci notarului.
Referitor la pretinsa neregularitate privind conţinutul procurii (aflată la fila 31 dosar), martora R.F. arată că, la notar, nu a existat nicio discuţie cu privire la acest aspect, singura problemă fiind legată de suma de bani pe care nu a încasat-o pârâta P.M., care a vorbit personal la telefon cu reclamanta L.L., dar numai în privinţa sumei despre care pretindea că i se cuvine.
De asemenea, pârâtul P.I. nu a dovedit îndeplinirea obligaţiilor de a rezolva situaţia juridică a cotei de 4/32, aflată într-un proces de indiviziune.
Din conţinutul procurii speciale, rezultă că aceasta era dată de reclamantul L.D.P. martorei R.F., anterior încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, mandatând-o pe aceasta pentru cumpărarea de imobile, care urma să aibă regimul de bunuri comune cu soţia L.L.
Susţinerea pârâtului că actul nu se putea perfecta deoarece lipsea promitenta-vânzătoare, care nu dăduse, la rândul ei, o procură specială martorei R.F., este un argument care nu poate fi reţinut, deoarece, conform art. 35 alin. (2) C. fam., niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie – bunuri comune – dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ. Aceste dispoziţii legale reglementează numai înstrăinarea şi grevarea bunului, ceea ce înseamnă că vor fi valabile actele de dispoziţie privind dobândirea bunurilor imobile, pentru autentificarea unui asemenea act fiind suficient dacă se prezintă numai unul dintre soţi în acest scop la notar (personal sau prin mandatar).
De la momentul prezentării părţilor la notar (27 martie 2008) şi până la momentul interogatoriului, pârâţii au divorţat, iar, prin sentinţa civilă nr. 6580 din 14 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, rămasă irevocabilă, au tranzacţionat cu privire la bunurile comune, convenind ca terenurile ce fac obiectul promisiunii de vânzare - cumpărare să treacă în lotul pârâtei P.M., în timp ce pârâtul P.I. s-a obligat să rezolve litigiul cu reclamanţii L.
Această tranzacţie, consfinţită printr-o hotărâre de expedient la 14 octombrie 2008, adică ulterior datei la care ar fi trebuit încheiat contractul de vânzare-cumpărare (27 martie 2008), se situează, de asemenea, ulterior încheierii nr. 7844 din 12 iunie 2008 a Judecătoriei Timişoara, prin care reclamanţii L.D.P. şi L.L. au renunţat la acţiunea având că obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.
Contrar susţinerii pârâtului P.I., făcută prin concluziile scrise, în sensul că, în dosarul în care s-a pronunţat încheierea mai sus menţionată, atât el, cât şi soţia, şi-au exprimat acordul pentru admiterea acţiunii, doar acesta a fost de acord cu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, fiind cel care, încasând diferenţa de preţ, avea tot interesul admiterii acţiunii. Pârâta P.M. nu a fost de acord cu admiterea acestei acţiuni, din cuprinsul încheierii (fila 34 verso), rezultând că a cerut respingerea cererii.
În concluzie, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1020-1021 C. civ.
Astfel, una dintre părţi, respectiv promitenta-vânzătoare P.M., în calitate de proprietar codevălmaş al imobilelor ce formează obiectul promisiunii, la nivelul lunii martie 2008, nu şi-a respectat obligaţia de a face, asumată prin această convenţie, respectiv aceea de a-şi da consimţământul la vânzarea imobilelor.
Neexecutarea este imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Termenul din 15 martie 2008, nerespectat de părţi datorită unei imposibilităţi obiective a fost prelungit cu acordul expres al pârâtului P.I. şi al reclamanţilor, respectiv cu acordul tacit al pârâtei P.M., până la 27 martie 2008, dată la care promitenta-vânzătoare, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi dea consimţământul în vederea perfectării actului autentic.
Contrar celor susţinute de pârât referitor la termenul din 15 martie 2008, acesta nu era un termen de graţie şi nici suspensiv, ci un termen convenţional, până la care părţile trebuia să-şi respecte obligaţiile asumate.
Următorul termen convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost stabilit verbal de către părţi, iar pentru aceasta nu era nevoie de un alt înscris, aşa cum susţine pârâtul, deoarece, dacă toate părţile au fost de acord, încheierea unei alte convenţii adiţionale ar fi fost pur formală, mai ales că părţile nici nu se aflau toate în acelaşi loc.
Tranzacţia făcută de pârâţi cu privire la bunurile comune (prin sentinţă rămasă irevocabilă) a avut că scop fraudarea intereselor reclamanţilor promitenţi-cumpărători, câtă vreme aceştia au achitat tot preţul; promitenta-vânzătoare P.M. a refuzat să-şi dea consimţământul pentru a vinde terenul asupra căreia era codevălmaşă la acel moment, pretinzând că n-a primit jumătate din sumă (deşi era prezumată comunitatea de bunuri, astfel încât preţul i se putea plăti în mod valabil oricărui soţ), iar, prin tranzacţie, promitenţii-vânzători au convenit ca ambele terenuri să cadă în lotul (şi deci, în proprietate exclusivă) a pârâtei P.M.
Firesc ar fi fost ca, odată cu preluarea terenurilor în lotul său, P.M. să preia şi obligaţia de încheiere a actului autentic, nesocotirea foştilor soţi codevălmaşi cu privire la preţul încasat fiind un aspect care nu trebuia să intereseze pe reclamaţi şi nici să-i prejudicieze, din moment ce ei şi-au îndeplinit obligaţia contractuală.
Deşi reclamanţii au renunţat la judecată în Dosarul nr. 5476/325/2008 al Judecătoriei Timişoara, aceasta nu le crease autoritate de lucru judecat cu privire la acţiunea promovată, prin urmare, aveau în continuare la dispoziţie (în termenul de prescripţie) posibilitatea fie să formuleze o altă acţiune cu acelaşi obiect, fie să ceară desfiinţarea convenţiei, cu daune-interese.
Aşadar, pârâţii au tranzacţionat cu privire la bunurile comune într-un mod în care să le zădărnicească reclamanţilor demersul judiciar în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.
Mai mult, pârâtul P.I. nu-şi îndeplinise nici angajamentul de a rezolva situaţia juridică a cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafeţe de teren promise, procesul respectiv fiind şi în prezent nefinalizat.
Pentru toate aceste argumente, Tribunalul a concluzionat că neexecutarea obligaţiilor de către pârâţi a fost determinată de culpa acestora, iar nu de culpa reclamanţilor.
În ce priveşte necesitatea că debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere în condiţiile prevăzute de lege, faţă de art. 1079 C. civ., instanţa a apreciat că punerea în întârziere s-a făcut prin prima acţiune formulată de reclamanţi, prin care au cerut pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic (executarea convenţiei), pârâta P.M. exprimându-şi clar refuzul de a-şi da consimţământul la încheierea unui act autentic.
Cât priveşte cererea neconvenţională, având ca obiect solicitarea părţilor de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic, aceasta a fost respinsă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii principale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii P.I. şi P.M.
Prin Decizia civilă nr. 259/ A din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul declarat de pârâţi, pe care i-a obligat să plătească intimaţilor reclamanţi suma de 12.580,50 lei cheltuieli de judecată.
Curtea a considerat că sunt neîntemeiate susţinerile apelanţilor în privinţa tuturor neregularităţilor procedurale invocate, reţinând, în privinţa excepţiei insuficientei timbrări şi în privinţa nerespectării soluţionării excepţiei netimbrării şi conexităţii, că aceste probleme nu pot avea nicio relevanţă în raport cu hotărârea apelată, în condiţiile în care, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, reclamanţii intimaţi au plătit, în apel, diferenţele de 8.578 lei taxă judiciară de timbru şi 2,50 lei timbru judiciar, aferente judecării în primă instanţă, acţiunea reclamanţilor în rezoluţiune fiind evaluabilă în bani conform Deciziei civile nr. 32/2008, dată în interesul legii de I.C.C.J., chiar dacă nu este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
În al doilea rând, nu a fost primită nici neregularitatea invocată, privind greşita calificare a cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanţii au solicitat, prin acţiunea principală, rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1020-2021 C. civ., iar instanţa este în drept, potrivit art. 112 şi 129 C. proc. civ., să dea acţiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect a şi făcut prima instanţă, neacordând ceea ce nu s-a solicitat.
Nu au fost însuşite nici susţinerile apelanţilor, privind neregularităţile legate de depunerea întâmpinării, întrucât, aşa cum rezultă şi din cuprinsul încheierii din 25 mai 2009 (fila 59), aceasta a fost depusă în termen, înainte de prima zi de înfăţişare, respectiv înainte de timbrarea cererii reconvenţionale formulate de pârâţii reclamanţi reconvenţionali.
Nici critica privind încuviinţarea probelor nu este întemeiată, întrucât acestea au fost încuviinţate la prima zi de înfăţişare, respectiv la termenul din 19 octombrie 2009 (fila 73), când pârâţii reclamanţi reconvenţionali au achitat taxa judiciară de timbru de 8.571 lei şi 3 lei timbru judiciar, aferente cererii reconvenţionale şi când toate părţile au fost de acord cu proba testimonială şi cu interogatoriul părţilor.
De asemenea, nu a fost admisă nici critica încălcării prevederilor art. 1191 C. civ., avându-se în vedere aspectele care au fost dovedite cu declaraţia martorei R.F.M.
În sfârşit, nu se confirmă nici critica nesoluţionării în fond a cauzei, pentru că întreaga argumentaţie din cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanţe vizează toate problemele deduse judecăţii atât prin acţiunea principală, cât şi prin cererea reconvenţională, iar faptul că una o exclude pe cealaltă are drept consecinţă respingerea cererii reconvenţionale.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, Curtea a avut în vedere, contrar susţinerilor apelanţilor, că prima instanţă a interpretat judicios probele administrate în cauză, respectiv promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată în 9 noiembrie 1997, încheierea autentificată la 27 martie 2008, procura din 22 octombrie 2007, proba testimonială, precum şi interogatoriile părţilor, stabilind o corectă stare de fapt la care a aplicat corect dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ.
Potrivit art. 1020-1021 C. civ., numai partea care şi-a executat obligaţia poate să ceară rezoluţiunea contractului, iar, în speţă, din interpretarea coroborată a probelor mai sus menţionate, nu se poate reţine vreo culpă a reclamanţilor intimaţi pentru neîncheierea contractului, întrucât, la termenul din 15 martie 2008 exista, într-adevăr, o imposibilitate materială, notariatul ales de pârâtul apelant fiind închis în perioada 12 martie 2008 - 18 martie 2008, conform adeverinţei din 19 ianuarie 2008, iar, la termenul din 27 martie 2008 (convenit de părţi după primirea integrală a preţului de către pârât la 24 martie 2008), pârâta apelantă P.M. a refuzat nejustificat semnarea contractului, în condiţiile în care pârâtul a acţionat şi în numele ei, reprezentând-o la primirea diferenţei de preţ.
Or, dimpotrivă, din interpretarea coroborată a aceloraşi probe şi din modalitatea de partajare a bunurilor comune reiese, în mod neechivoc, intenţia pârâţilor apelanţi, de fraudare a intereselor reclamanţilor intimaţi, precum şi culpa pârâţilor apelanţi pentru neexecutarea contractului.
Totodată, Curtea a reţinut că neregularităţile invocate în privinţa procurii date de reclamanţi martorei R. nu sunt întemeiate, deoarece dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. fam. vizează doar înstrăinarea şi grevarea bunurilor imobile (terenuri şi construcţii), fiind valabile actele juridice prin care au fost dobândite asemenea bunuri, încheiate doar de către unul dintre soţi, iar, prin procura amintită, reclamantul a mandatat-o pe martora R. să cumpere imobile care să aibă regimul de bunuri comune.
Pe de altă parte, chiar dacă obligaţia pârâtului apelant, de a rezolva situaţia juridică a cotei de 4/32 dintr-o parcelă de teren, nu rezultă din cuprinsul convenţiei din 9 noiembrie 2007, prima instanţă a apreciat în mod corect pe baza interogatoriului pârâţilor (fila 79, 81) că este justificat refuzul reclamanţilor de a prelungi încheierea contractului autentic, în condiţiile în care pârâtul apelant le-a promis rezolvarea acestei probleme până la data de 15 martie 2008 şi nu a fost rezolvată nici până în prezent.
Conform tuturor acestor considerente, Curtea a stabilit că sentinţa atacată este legală şi temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 C. civ., astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul pârâţilor.
Fiind părţi căzute în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâţii apelanţi au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12.580,50 lei, din care suma de 4.000 lei reprezintă onorariu de avocat, iar diferenţa de 8.580,50 lei taxele de timbru aferente judecăţii în primă instanţă, plătite în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii P.I. şi D. (fostă P.) M., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâţii au arătat următoarele:
I. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)”.
1. Instanţa a calificat greşit cererea promitenţilor-cumpărători „de constatare a rezoluţiunii” promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca fiind o cerere prin care aceştia ar fi solicitat ca instanţa „să dispună rezoluţiunea” convenţiei.
Or, acţiunea de constatare a rezoluţiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare putea fi promovată de reclamanţi numai în situaţia specială când părţile ar fi prevăzut, în respectiva convenţie, o clauză specială ce reprezenta un pact comisoriu de gradul II, numai acesta putând permite ca rezoluţiunea să aibă loc de plin drept în cazul neexecutării contractului de una dintre părţi. O astfel de clauză nu există în convenţia autentificată.
2. Instanţa de fond nu a dispus, prin încheierea din 25 mai 2009, conform legii (urmare a calificării greşite a acţiunii ca fiind o acţiune neevaluabilă în bani potrivit art. 13 din Legea nr. 146/1997), avantajând pe reclamanţi prin neplata unei taxe judiciare de peste 8.500 de lei.
3. Pârâţilor-reclamanţi li s-a comunicat numai sentinţa civilă nr. 2911/PI din 28 decembrie 2009, instanţa omiţând să comunice şi încheierea din 14 decembrie 2009, data la care a avut loc dezbaterea, pe fond, a cauzei punându-i, astfel, în imposibilitatea efectuării unei apărări eficiente şi încălcându-li-se un drept fundamental.
4. Deşi era obligatoriu, instanţa de apel nu a analizat nerespectarea, de către instanţa de fond, prin încheierea din 15 mai 2009, a legii procedurale privind ordinea succesiunii cronologice a soluţionării excepţiilor, instanţă care a soluţionat prioritar excepţia conexării cauzei, în detrimentul excepţiei netimbrării acţiunii reclamanţilor-pârâţi.
5. Instanţa de apel nu a luat în discuţie nerespectarea, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor imperative ale art. 137 C. proc. civ., privind soluţionarea excepţiei timbrării insuficiente a acţiunii reclamanţilor şi a dispoziţiilor art. 1141 alin. (2) din acelaşi cod, privind obligativitatea depunerii întâmpinării cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată stabilit.
Urmare a acestei erori, instanţa de fond a acordat reclamanţilor-pârâţi dreptul de a propune probe, deşi, din punct de vedere legal, erau decăzuţi din acest drept.
Argumentele instanţei de fond sunt susţinute în decizie, instanţa de apel motivând că, întrucât, la primul termen de înfăţişare, pârâţii-reclamanţi au depus taxa judiciară de timbru, s-a acoperit cu această ocazie şi neregula nedepunerii în termen a întâmpinării de către reclamanţii-pârâţi.
6. Instanţa a încuviinţat proba cu martora R.F.M. privind stabilirea unor situaţii şi împrejurări, în contra sau peste ceea ce cuprind actele autentificate, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 1191 C. civ.
De asemenea, martora avocat R.F.M. era, în acelaşi timp, angajată de către reclamantul L.D.P. să-l reprezinte şi să-i apere interesele, pentru acest fapt fiind plătită şi, evident, subiectivă, aflându-se, astfel, într-o stare de incompatibilitate.
7. Cererea reconvenţională nu a fost judecată de către instanţă, nici separat şi nici odată cu cererea reclamanţilor-pârâţi, neintrându-se, astfel, în cercetarea fondului acesteia.
Respingerea cererii reconvenţionale este motivată în fapt şi în drept, de către instanţă, ca fiind „o consecinţă a admiterii cererii principale”, aspect cu care este de acord şi instanţa de apel.
Faptul că reconvenţionala nu a fost judecată de instanţa de fond, dar şi de către instanţa de apel, care de fapt confirmă „de plano” sentinţa, rezidă şi din aspectul acordării calităţii părţilor în toate înscrisurile instanţelor, de unde rezultă numai simpla calitate de reclamant şi de pârât şi nu dubla calitate a acestora, de reclamant-pârât şi de pârât-reclamant.
II. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”.
Instanţa a încălcat „principiul disponibilităţii”, fiind învestită de către reclamanţi, prin cererea de chemare în judecată, doar „să constate rezoluţiunea” promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare şi nu „să dispună rezoluţiunea”, în felul acesta schimbând natura juridică a acţiunii şi încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Motivarea instanţei de apel în sensul că poate să califice cererea de chemare în judecată urmare a faptului că, în această instanţa, reclamanţii-pârâţi au achitat taxa de timbru datorată, după ce instanţa de fond a respins-o prin încheiere interlocutorie, nu este legală sub aspectul temeiului de drept invocat, şi anume art. 112, care se referă la posibilitatea instanţei de fond şi nu a instanţei de apel, aceasta nemaiputând califica acţiunea, temeiul de drept, întrucât s-ar substitui instanţei de fond, ceea ce nu a făcut, menţinând sentinţa.
Astfel, instanţa a acordat ceea ce nu au solicitat reclamanţii prin cerere, aspect inadmisibil procedural.
III. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Instanţa de fond stabileşte, în sinteza considerentelor (pag. 10-11 din sentinţă), însuşite integral de instanţa de apel, prin decizie (pag. 12-13) că:
1. Termenul din data de 15 martie 2008 nu a fost respectat de părţi din cauza unei imposibilităţi obiective.
Imposibilitatea obiectivă este argumentată de instanţă prin faptul că B.N.P. S.S. a fost închis în perioada 12-18 martie 2008, aşa cum rezultă din cererea de conciliere (fila 10) trimisă prin fax de pârâtul P.I. reclamantei L.L., fax coroborat cu adeverinţa din 19 ianuarie 2009 a biroului notarial respectiv.
Motivarea instanţei este subiectivă, superficială, ambiguă şi neconformă cu realitatea, preluând integral din apărarea reclamanţilor şi însuşindu-si fără cenzura calificată pretinsa lor „imposibilitate obiectivă” de executare a obligaţiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, şi anume cea de a achita diferenţa de preţ de 100.000 euro şi de a se prezenta la notariat între 09 noiembrie 2007 şi 15 martie 2008, deoarece aceste acţiuni nu au stat în afara puterilor omeneşti ale lor (aşa cum este definită situaţia obiectivă).
Deşi, în promisiunea de vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 2007, forţa majoră (cea pe care o are în vedere instanţa drept cauză obiectivă) nu este prevăzută în mod expres, aceasta se subînţelege din existenţa ei în prevederile legale, fiind unica situaţie în care, juridic, reclamanţii puteau invoca „imposibilitatea obiectivă”.
Convenţia prevede termenul limită de 15 martie 2008 până la care reclamanţii puteau să-si execute obligaţiile, dar acestea puteau fi executate în toată perioada 09 noiembrie 2007 - 15 martie 2008, reclamanţii dând, astfel, dovadă de spirit de prevedere şi diligenţă, în sens contrar existând neglijenţa şi, în consecinţă, culpa acestora că au riscat să-si execute obligaţiile în ultima zi, care era şi termen scadent şi zi liberă legal.
Mai mult decât atât, reclamanţii puteau să achite diferenţa de preţ la orice bancă, aşa cum au făcut-o ulterior, această obligaţie neavând nicio legătură cu faptul că B.N.P. S.S. era închis în perioada 12 - 15 martie 2008, mai ales că, după cum afirmă în interogatoriu, dispuneau de banii necesari (deşi din alte declaraţii ale lor rezultă, în mod expres, că motivul real a fost lipsa banilor).
Dacă achitau diferenţa de preţ în termenul convenit, buna-credinţă a reclamanţilor în executarea obligaţiei lor principale era pe deplin dovedită, fiind, astfel, în afara oricărei culpe.
De asemenea, reclamanţii se puteau prezenta la oricare B.N.P. de pe raza municipiului Timişoara (şi nu numai) în vederea autentificării contractului, întrucât toate B.N.P. au competenţă teritorială, iar, prin convenţie, nu era stipulat, în mod expres, că părţile au convenit numai B.N.P. S.S.
Convingerea instanţei că B.N.P. S.S. a fost ales de pârâtul P.I. şi că reclamanţii nu s-au opus (motivată pe răspunsul reclamatei L.L. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu) este contrazisă de răspunsul pârâtei P.M. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, fila 85, fapt pentru care, fără niciun alt argument instanţa califică, urmare a acestui răspuns, că pârâta este de rea-credinţă, acordând credit deplin reclamantei.
2. „Următorul termen convenit pentru încheierea actului autentic, respectiv 27 martie 2008, a fost stabilit verbal de părţi, iar, pentru această derogare de la convenţia autentificată, nu era nevoie de alt înscris, încheierea unui act adiţional ar fi fost pur formal, mai ales că părţile nu se aflau toate în acelaşi loc”.
Cu alte cuvinte, instanţa concluzionează că modificarea clauzelor esenţiale ale unei convenţii autentificate se poate face şi verbal de părţi, deşi acestea au hotărât să elimine orice risc, în acest sens alegând calea notarială. Ignorând situaţia din speţă unde se neagă această înţelegere verbală a prorogării termenului, preferându-se actul notarial, instanţa afirmă cu mare uşurinţă că adiţionalul ar fi doar o procedură formală, deci, birocratică şi nerelevantă în drept, deşi, în mod unilateral, doar reclamanţii susţin acest fapt.
Această motivare nu îşi găseşte esenţa în drept şi ignoră regimul juridic „ad probationem” al convenţiilor.
Convenirea unui alt termen pentru îndeplinirea obligaţiilor părţilor, fixate prin convenţie de către cele 4 persoane semnatare ale promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate, este un act de voinţă al acestora. Deşi stabilirea exactă a acestei împrejurări reprezintă un element esenţial în dezlegarea pricinii, instanţa o tratează cu superficialitate suspectă, argumentarea sa că prorogarea termenului din 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008 reprezintă voinţa celor patru persoane fiind ambiguă, confuză, contradictorie şi necredibilă.
Astfel, instanţa afirmă că pârâtul P.I. a stabilit data de 27 martie 2008 pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii actului autentic, reclamanţii comunicând prin fax acordul lor, apreciind că era termenul final pentru încheierea actului autentic.
Această convingere a instanţei se bazează pe „dovada” reprezentată de răspunsurile reclamantei L.L. la întrebările 5 şi 6 din interogatoriu.
Din analiza răspunsurilor, rezultă, însă, că aceasta, deşi afirmă că au fost faxuri cu privire la acest termen, nu a putut să pună la dispoziţia instanţei niciunul care să-i dovedească afirmaţiile.
Mai mult decât atât, conform înscrisului trimis prin fax adresat pârâtului P.I., rezultă că voinţa certă a reclamanţilor este în sensul prorogării termenului de finalizare a tranzacţiei la data de 15 aprilie 2008 şi nu la data de 27 martie 2008, după cum concluzionează în eroare gravă instanţa.
Afirmaţia instanţei că pârâta P.M. ar fi achiesat la termenul din 27 martie 2008, conform răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu, afirmaţie motivată prin faptul că aceasta a venit la notar în data de 27 martie 2008, anunţată de pârâtul P.I., este contrazisă de poziţia constantă pe care pârâta a avut-o în timpul procesului, de a nu recunoaşte ca termen ultim obligatoriu decât pe cel din 15 martie 2008, consemnat în convenţie.
Simpla prezenţă la notariat a pârâtei P.M. este interpretată vădit eronat, în mod forţat de instanţă, în sensul că pârâta si-ar fi dat acordul pentru prorogarea termenului din 15 martie 2008, renunţând conştient la beneficiul pe care îl avea asupra reclamanţilor, care nu-si executaseră obligaţiile din convenţie, cu consecinţa pierderii sumei de 30.000 euro.
În acest sens este şi ultima consemnare din interogatoriu făcută de instanţă, prin care pârâta P.M. afirmă că „pe 27 martie 2008 am primit un telefon de la P. să vin să închei contractul. Eu nu am stabilit nimic cu promitenţii-cumpărători afară de 15 martie 2008”.
Este, însă, de reţinut că nici la data de 27 martie 2008, când au convenit să se întâlnească la notariat pentru constituirea dosarului şi efectuarea celor necesare în vederea încheierii contractului, soţii L. nu au respectat obligaţia de a fi prezenţi, în sensul că L.D.P. (aflat în S.U.A., după afirmaţia sa) a fost reprezentat de R.F.M. printr-o procură generală şi nu una specială pentru cazul părţilor, iar L.L. nu a fost nici prezentă şi nici reprezentată. Instanţa, însă, concluzionează eronat că, la data de 27 martie 2008, reclamanta L.L. a fost reprezentata la B.N.P. S.S. de avocata R.F.M., din simpla lecturare a procurii din 22 octombrie 2007, cu mult anterior încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 09 noiembrie 2008 şi fără a avea legătură cu obiectul respectivei convenţii, observându-se că mandatara a acţionat numai în numele reclamantului L.D.P.
Este, de asemenea, de reţinut că recurenţii nu s-au opus niciodată la încheierea contractului. P.I. a fost de acord cu încheierea contractului, desigur, cu respectarea condiţiilor legale, iar P. (actuală D.) M. nu a fost de acord cu încheierea contractului în condiţii nelegale.
3. Sesizând cu aproximativ două săptămâni înainte de termenul limită din data de 15 martie 2008 că promitenţii-cumpărători sunt în pericol să-l depăşească şi pentru că promitenţii-vânzători doreau totuşi încheierea tranzacţiei, P.I. (şi în numele soţiei P.M.) le-a propus acestora prin fax, printre altele, un termen de graţie la data de 20 martie 2008, sperând că se vor achita, cel puţin, de obligaţia principală a plăti diferenţei de preţ. Aceştia, fără să aprecieze la adevărata valoare buna-credinţă a recurenţilor, au răspuns tot prin fax sub semnătură, că nu sunt de acord cu propunerile pârâţilor, dorind prorogarea termenului limită la 15 aprilie 2008. Faxurile respective aflate la dosar sunt ignorate de instanţă.
4. Instanţa consideră în mod eronat că, la data de 27 martie 2008, se putea autentifica contractul, dar, din culpa exclusivă a pârâtei P.M., aceasta nu s-a putut efectua, folosind ca dovadă încheierea autentificată de B.N.P. S.S., din 27 martie 2008 (fila 5).
Chiar dacă, prin absurd, s-ar considera că părţile au fost de acord să proroge termenul limită din data de 15 martie 2008 la termenul din 27 martie 2008, nici la această dată, însă, nu s-a putut autentifica contractul şi tot din culpa reclamanţilor.
În încheierea de autentificare nr. 1465 din 27 martie 2008, ultimul alineat, se consemnează că „atât mandatara cumpărătorului, cât şi promitentul vânzător P.I., au dorit încheierea contractului de vânzare-cumpărare.” Din analiza gramaticală a textului rezultă fără dubiu că mandatara avocat R.F.M. reprezenta numai un singur promitent-cumpărător, şi anume pe L.D.P.
Din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată la acelaşi B.N.P. rezultă în mod expres că sunt doi promitenţi-cumpărători, şi anume L.D.P. şi L.L., care semnează convenţia în mod personal, exprimându-si, astfel, nemijlocit acordul de voinţă, atât pentru intrarea în patrimoniul comun a celor două terenuri, cât şi pentru diminuarea patrimoniului comun cu suma de 130.000 euro, reprezentând contravaloarea terenurilor.
Or, în data de 27 martie 2008, trebuia că B.N.P. S.S. să perfecteze ad validitatem şi ad probationem această convenţie, cele patru persoane semnând tot în mod personal, ca şi antecontractul din 09 noiembrie 2007, când se perfectase ad probationem şi ad validitatem doar promisiunea, existând, astfel, o simetrie juridică perfectă între cele două convenţii, organic legate.
În mod cert, la data de 27 martie 2008, a venit la notariat (locul de întâlnire) numai mandatara reclamantului L.D.P., împuternicită să-l reprezinte pe acesta pentru cumpărarea de imobile, nu, însă, şi pe soţia sa, L.L., care nici nu a fost prezentă.
Procura respectivă, fiind încheiată la data de 22 octombrie 2007, era valabilă şi la data de 09 noiembrie 2007, astfel că, dacă L.D.P. ar fi dorit să achiziţioneze terenurile numai în numele său (desigur achiziţia profitând şi soţiei), ar fi făcut-o prin acest mandatar şi la data convenţiei părţilor, dar voinţa expresă a celor doi promitenţi-cumpărători a fost aceea de a cumpăra cele două terenuri „intuitu personae”, semnând nemijlocit, astfel că era necesară şi prezenţa reclamantei L.L., aşa cum afirmă aceasta, răspunzând la întrebarea nr. 7 din interogatoriu: „Trebuia să fiu prezentă personal dacă puteam, dacă nu, puteam fi reprezentată”.
În data de 27 martie 2008 nu a existat niciun impediment pentru ca reclamanta L.L. să nu fie prezentă, iar dacă ar fi existat, putea şi trebuia să fie reprezentată cu o împuternicire autentificată, care să aibă ca obiect cele două terenuri din promisiunea de vânzare-cumpărare.
Acest punct de vedere se coroborează şi cu prevederile din procura din 22 octombrie 2007.
Instituţia mandatului tacit evocat de instanţă din oficiu, valabilă în dreptul familiei, nu funcţionează în speţă şi nu se poate aplica unui contract civil, care trebuie să respecte dispoziţiile art. 948 C. civ.
Motivarea instanţei de apel sub acest aspect se rezumă la o confirmare a argumentelor instanţei de fond, conchizând că mandatul tacit funcţionează când bunurile sunt cumpărate şi nu funcţionează când bunurile sunt vândute, omiţând să observe că, în cauză, este o vânzare-cumpărare, care cuprinde nu numai o mărire a patrimoniului acestora, prin achiziţia celor două imobile, ci şi o micşorare de patrimoniu stăpânit în devălmăşie de reclamanţii-pârâţi, prin plata preţului de 130.000 euro.
5. Instanţa, analizând tranzacţia de partaj a pârâţilor, consfinţită prin hotărârea judecătorească nr. 6580 din 14 martie 2008, pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti, concluzionează, făcând afirmaţia gravă, că pârâţii au făcut această tranzacţie în cadrul divorţului cu scopul „fraudării intereselor reclamanţilor”, fără a motiva această acuzaţie, ci doar preluând argumentul din apărarea reclamanţilor.
Sub acest aspect, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, interpretând tendenţios şi fără argumente o hotărâre judecătorească.
IV. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Instanţa a interpretat greşit atât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată în data de 09 noiembrie 2007, cât şi încheierea din 27 martie 2008, dar şi procura din 22 octombrie 2007, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.
Afirmă instanţa că pârâtul P.I. nu şi-a îndeplinit angajamentul de a rezolva situaţia juridică a cotei de 4/32 din una dintre cele două suprafeţe de teren promise, fapt pentru care statuează că există culpa pârâţilor în neexecutarea obligaţiilor.
Deşi această obligaţie de care vorbeşte instanţa şi despre care pretinde că îi incumbă pârâtului P.I. nu îşi are izvorul în convenţia din 09 noiembrie 2007, instanţa creează o „ficţiune juridică” şi, analizând răspunsul dat de pârâtul P.I. la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 81), emite aserţiunea că aceasta este o sarcină expresă a pârâtului, intrinsecă convenţiei, deşi, din analiza elementară a acestui răspuns, reiese în mod evident că instanţa este în eroare, statuând culpa acestuia în neexecutarea convenţiei şi motivându-şi soluţia dată în cauză.
Recurenţii susţin că, la acest moment, în procesul respectiv, ieşirea din indiviziune este admisă de instanţă, dar nu este finalizată din cauza necesităţii lămuririi dispozitivului sentinţei şi înlăturării dispoziţiilor potrivnice din el.
V. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Lipsa de temei legal, potrivit tipologiei, rezidă din motivarea incompletă, dubitativă şi ipotetică a instanţei de fond şi adeziunea necondiţionată la aceasta a instanţei de apel, aspecte argumentate concret şi pe larg relatate anterior.
Norma juridică procedurală aplicată concret situaţiei din speţă, şi anume art. 129 pct. 5 C. proc. civ., este greşit aplicată, instanţa neputând suplini partea apărată de avocat în detrimentul celeilalte părţi procesuale, cu încălcarea evidentă, totodată, a principiului consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Este evident că instanţa de fond a extins sau a restrâns incidenţa textelor de lege, inclusiv cu referire la dispoziţiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ. şi art. 35 alin. (2) C. fam., pronunţând o sentinţă cu aplicarea greşită a legii, confirmată fără rezerve de instanţa de apel, care si-a însuşit integral, necenzurat şi fără propriile argumente soluţia instanţei de fond.
Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea căii de atac declarate, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Recurenta pârâtă reclamantă D.M. a depus la data de 22 octombrie 2010, în termen legal, o nouă cerere de recurs, în cuprinsul căreia a reluat prezentarea circumstanţelor de fapt ale speţei de faţă, susţinând, în esenţă, că nu a achiesat la prelungirea termenului stabilit iniţial în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, reclamanţii au fost de rea credinţă, neintenţionând să cumpere terenurile în litigiu, ei fiind în culpă pentru neperfectarea actului de vânzare cumpărare la notar.
Această cerere nu va fi avută în vedere de prezenta instanţă în soluţionarea recursului, deoarece susţinerile pârâtei reprezintă expunerea parţială a situaţiei de fapt din dosar şi nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recurenţii au depus şi o cerere de renunţare la cererea reconvenţională formulată de aceste părţi în prezentul dosar, asupra căreia, ulterior, au revenit, renunţare care nu va fi confirmată de instanţa de faţă în raport de opoziţia intimaţilor exprimată prin întâmpinare (fila 35 dosar recurs) şi de dispoziţiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ.
Intimaţii reclamanţi au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
I. 1.-3., 6-7 Susţinerile din cadrul acestor motive de recurs vizează pretinse greşeli ale instanţei de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanţă, întrucât obiectul recursului îl formează decizia pronunţată de instanţa de apel, iar nu hotărârea primei instanţe.
Or, recurenţii nu arată în ce au constat neregulile săvârşite de Curte atunci când a confirmat soluţia instanţei de fond, din perspectiva pretinselor greşeli procedurale sau încălcări ale dispoziţiilor din C. civ. (art. 1191) în materie de admisibilitate a probelor, săvârşite de aceasta din urmă.
În plus, în ceea ce priveşte nesoluţionarea, pe fond, a cererii reconvenţionale, de către instanţa de apel, judecata acestei cereri de către instanţa de control judiciar nici nu putea avea loc, din moment ce Curtea a considerat că a fost soluţionată de Tribunal, în considerentele sentinţei fiind dezvoltate argumente pentru ambele cereri, principală şi reconvenţională. Cum cele două cereri se exclud, admiterea acţiunii principale are drept consecinţă respingerea cererii reconvenţionale, a mai considerat instanţa de apel.
Prin urmare, Curtea nu a reţinut că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, ceea ce ar fi dus la desfiinţarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (iar nu la judecata acesteia, de către Curtea de Apel, cum greşit solicită recurenţii) şi a mai constatat că soluţia dată reconvenţionalei decurge din cea pronunţată asupra acţiunii principale.
Recurenţii nu au combătut considerentele Curţii sub acest aspect, astfel încât, nu se poate stabili, pe de o parte, că instanţa de apel s-ar fi aflat în situaţia de a judeca ea, pe fond, cererea reconvenţională şi nici că soluţia de confirmare a judecăţii primei instanţe asupra cererii formulate de pârâţii reclamanţi ar fi greşită.
Criticile din cadrul motivelor de la pct. I.4 şi 5 din cerere vor fi verificate în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, întrucât recurenţii invocă neanalizarea motivelor de apel care vizează aspectele procedurale respective.
4. Astfel, Curtea de Apel a analizat critica din apel privind greşita ordine de soluţionare a excepţiilor insuficientei timbrări a acţiunii şi cea a conexităţii, arătând că nu este întemeiată, această problemă neavând relevanţă în raport cu hotărârea apelată, din moment ce reclamanţii au achitat, în apel, diferenţa de taxă judiciară de timbru datorată.
În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra acestei critici, nefiind, astfel, întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
5. În ceea ce priveşte nepronunţarea Curţii cu privire la motivul de apel referitor la încălcarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. cu referire la soluţionarea excepţiei insuficientei timbrări a acţiunii principale şi cu referire la termenul de depunere a întâmpinării, reglementat de art. 1141 alin. (2) din acelaşi cod, nici această susţinere nu poate fi primită. Prima chestiune a fost deja analizată, Curtea de Apel considerând că aspectul timbratului este nerelevant faţă de îndeplinirea obligaţiei de plată a sumelor datorate cu acest titlu în apel.
Cât priveşte termenul de depunere a întâmpinării, în paragraful al doilea, pagina 13 din considerentele deciziei, Curtea a arătat că acest termen a fost respectat, „aşa cum rezultă şi din cuprinsul încheierii din 25 mai 2009 (fila 29), aceasta a fost depusă în termen, înainte de prima zi de înfăţişare, respectiv înainte de timbrarea cererii reconvenţionale formulate de pârâţii reclamanţi reconvenţionali”.
Prin urmare, nici în legătură cu această critică nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
II. Susţinerile încadrate de recurenţi în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză.
Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziţia legală în discuţie este necesar ca instanţa de apel să fi admis calea de atac declarată, cu consecinţa soluţionării pe fond a acţiunii, ceea ce nu este cazul în speţă, prin decizia recurată fiind respins apelul declarat de pârâţi.
În esenţă, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâţii reclamanţi susţin că instanţa de apel nu putea să procedeze la calificarea acţiunii principale, deoarece, în acest mod, s-ar substitui primei instanţe, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere procedural.
De asemenea, au mai arătat că temeiul de drept la care s-a referit Curtea în justificarea posibilităţii calificării acţiunii, respectiv dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., nu este incident în apel, ci la judecata în primă instanţă.
Părţile invocă, în consecinţă, încălcarea unor reguli procedurale, de către instanţa de apel, critică susceptibilă de analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Susţinerile recurenţilor nu sunt întemeiate.
Curtea de Apel nu a procedat ea însăşi la calificarea acţiunii principale, ci doar a menţinut calificarea dată de prima instanţă, invocând în acest sens, cu referire la atribuţiile procedurale ale Tribunalului, dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., instanţa de apel având o astfel de posibilitate legală în exercitarea controlului judiciar, raportat la motivele de apel cu care a fost învestită.
În sensul celor arătate mai sus, în primul paragraf de la pagina 13 din decizie, se arată că „nu poate fi însuşită nici neregularitatea invocată privind greşita calificare a cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanţii au solicitat prin acţiunea principală rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1020-1021 C. civ., iar instanţa este în drept, potrivit art. 112 şi 129 C. proc. civ., să dea acţiunii calificarea juridică exactă, ceea ce în mod corect a şi făcut prima instanţă, neacordând ceea ce nu s-a solicitat.”
Prin urmare, confirmând soluţia primei instanţe sub acest aspect, Curtea nu a încălcat regulile procedurale în discuţie, nefiind întrunite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
III. Cea mai mare parte dintre susţinerile din cadrul acestui motiv de recurs nu se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi invocă toate ipotezele acestui text de lege, respectiv nemotivarea deciziei, motive contradictorii, respectiv străine de natura pricinii, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâţii reclamanţi critică situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare în raport de probele administrate şi tind la modificarea acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii principale.
Astfel, recurenţii nu arată care motiv de apel nu a fost analizat de Curte sau a fost analizat în mod superficial, care parte a motivării nu corespunde soluţiei din dispozitiv sau care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora. De asemenea, nu au menţionat care dintre argumentele instanţei nu au legătură cu natura pricinii.
La pct. 5 din expunerea criticilor prezentate în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii invocă nemotivarea concluziei Curţii privind încheierea tranzacţiei dintre pârâţi, aflaţi în proces de partaj, cu privire la terenurile în litigiu, în frauda intereselor intimaţilor.
Critica nu este întemeiată, deoarece instanţa de apel a motivat acest punct de vedere, fundamentat pe înţelegerea părţilor materializată în tranzacţie, arătând că „din interpretarea coroborată a aceloraşi probe (înscrisurile enumerate în precedent, martori, interogatorii) şi din modalitatea de partajare a bunurilor comune reiese în mod neechivoc intenţia pârâţilor apelanţi de fraudare a intereselor reclamanţilor intimaţi”.
Circumstanţele în raport de care instanţa de apel a concluzionat în sensul amintit mai sus sunt foarte clare, nefiind necesară reluarea prezentării modalităţii de partajare a bunurilor comune ale pârâţilor reclamanţi, menţionată în cadrul prezentării considerentelor primei instanţe. Curtea vizează, deci, frauda intereselor reclamanţilor determinată de înţelegerea pârâţilor ca terenurile în discuţie să revină intimatei pârâte combinat cu poziţia acesteia faţă de circumstanţele care au împiedicat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Nu se pune problema, astfel, a unei motivări ambigue sau incomplete a deciziei recurate sub acest aspect.
Recurenţii au invocat şi încălcarea principiului disponibilităţii ca urmare a pretinsei nemotivări a concluziei Curţii în ceea ce priveşte tranzacţia intervenită în procesul de partaj al pârâţilor, critică ce nu poate fi primită, deoarece, pe lângă faptul că nemotivarea deciziei nu poate fi reţinută, nu rezultă în ce modalitate Curtea a afectat principiul respectiv, atât timp cât această instanţă s-a pronunţat în limitele de învestire.
Pe de altă parte, cea mai mare parte a criticilor formulate de pârâţii reclamanţi vizează chestiuni de fapt referitoare la culpa reclamanţilor pârâţi în neexecutarea obligaţiilor asumate în antecontractul privind vânzarea-cumpărarea imobilelor în litigiu.
Or, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, actuala structură a recursului nu mai permite prezentei instanţe examinarea criticilor referitoare la situaţia de fapt şi a schimbării acesteia în calea de atac care formează obiectul dosarului de faţă.
Prin urmare, toate acele critici care sunt circumscrise motivului de casare în prezent abrogat nu vor fi verificate de Înalta Curte (inexistenţa imposibilităţii obiective de perfectare a actului juridic la 15 martie 2008, posibilitatea, pentru intimaţi, a plăţii diferenţei de preţ şi a încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior acestei date, necesitatea dovedirii prin înscris a acordului de voinţă al părţilor cu privire la prelungirea termenului de executare a obligaţiilor din antecontract şi valoarea probatorie a dovezilor deja administrate în acest sens, lipsa achiesării pârâtei pentru termenul din 27 martie 2008, consecinţele prezentării acesteia din urmă la notariat la data respectivă, valoarea probatorie a procurii date martorei R.F.M. şi limitele mandatului conferit acesteia potrivit procurii respective, natura termenului de 20 martie 2008, propus de pârât ca dată a încheierii contractului, valoarea probatorie a încheierii nr. 1465 din 27 martie 2008).
Cât priveşte greşita interpretare şi aplicare, în speţă, a dispoziţiilor art. 35 C. fam. privind prezumţia de mandat tacit reciproc, în aprecierea posibilităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind cele două terenuri doar de către unul dintre soţi, respectiv de reclamantul L.D.P., prin mandatar, şi, în cele din urmă, în conturarea culpei părţilor pentru neperfectarea actului, criticile recurenţilor sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, instanţa de apel a considerat în mod corect că prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare, prevăzută de art. 35 alin. (2) teza I C. fam., funcţionează în cazul actelor de dispoziţie prin care sunt dobândite imobile, fiind înlăturată de teza finală a aceluiaşi articol doar în cazul înstrăinării sau grevării terenurilor şi construcţiilor.
Potrivit art. 35 alin. (1) C. fam.: ”soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele”.
Alin. (2) din acelaşi articol menţionează că ”oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ”.
Cu privire la anumite acte de dispoziţie, însă, soţii nu pot beneficia de aceeaşi libertate. În alin. (2) al art. 35, partea finală, se arată că „niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie care face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ”, interdicţia operând în considerarea importanţei şi implicaţiilor pe care astfel de acte le pot avea.
Din perspectiva viitorului cumpărător al bunului, cum este şi cazul reclamanţilor, actul de vânzare-cumpărare a terenurilor reprezintă un act de dobândire a imobilelor, iar nu de înstrăinare, caz în care nu era necesar consimţământul expres al celuilalt soţ, funcţionând prezumţia de mandat tacit reciproc.
Ca atare, actul de vânzare-cumpărare în discuţie putea fi încheiat doar de soţul reclamant, în mod valabil, astfel cum a arătat şi Curtea.
De altfel, interesul în eventuala combatere a „validităţii” contractului de vânzare-cumpărare încheiat doar de unul dintre soţi privind un imobil aparţine soţului care nu a participat la perfectarea actului, iar nu cocontractanţilor, susţinerile recurenţilor din această perspectivă neputând fi reţinute în justificarea refuzului lor de a încheia actul (sau, cel puţin al recurentei pârâte).
În concluzie, parte dintre criticile subsumate pct. III din cererea de recurs nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, parte sunt neîntemeiate pentru considerentele expuse în precedent.
IV. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la interpretarea greşită a convenţiei dintre părţi în legătură cu obligaţia de a lămuri situaţia juridică a cotei de 4/32 din terenul înscris în C.F. nr. 2439 Timişoara, nr. cadastral 7232, curte în suprafaţă totală de 240 m.p., trebuie precizat mai întâi că analiza acestor critici este nerelevantă faţă de neîndeplinirea culpabilă a celorlalte obligaţii de către promitenţii vânzători, astfel cum a fost reţinută de instanţele anterioare.
Pe de altă parte, critica este şi neîntemeiată.
Printre altele, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident în cazul în care instanţa ar stabili fără niciun suport probator anumite obligaţii în sarcina uneia dintre părţi, deşi, la încheierea contractului (promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în speţă) nu au fost avute în vedere aceste obligaţii, iar din probele administrate rezultă fără dubiu (neîndoielnic) această împrejurare.
Or, Curtea de Apel a reţinut această obligaţie în sarcina pârâtului reclamant nu ca decurgând din clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare, pentru a se putea pune problema interpretării greşite a acestora, ci din discuţiile purtate anterior între părţi, recunoscute prin răspunsurile pârâţilor la interogatoriul care le-a fost administrat.
Prin urmare, nu se poate reţine aplicabilitatea, în cauză, a condiţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar modul de interpretare a probelor care au determinat această concluzie a instanţei de apel (interogatoriile pârâţilor) nu poate fi cenzurat de prezenta instanţă pentru argumentele deja expuse, privind abrogarea motivului de casare ce permitea evaluarea situaţiei de fapt în recurs.
În ceea ce priveşte interpretarea încheierii de certificare nr. 1465 din 27 martie 2008 şi a procurii din 22 octombrie 2007, cu consecinţele prevăzute în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceste înscrisuri nu au legătură cu motivul de modificare respectiv, deoarece nu materializează o convenţie încheiată între părţi, care să fi fost interpretată greşit, cu efectul schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, ci privesc alte chestiuni (certificarea întâlnirii dintre părţi la data de 27 martie 2008 şi a motivelor pentru care nu a avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic privind bunurile în litigiu, mandatul acordat lui R.F.M.).
Prin urmare, cele două înscrisuri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
V. Susţinerile întemeiate pe motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este indicat în mod formal, recurenţii neaducând nicio critică reală privind modul în care instanţa a încălcat sau a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.
Mai întâi, părţile menţionate critică în mod generic modalitatea de motivare a hotărârilor anterioare, ceea ce, în privinţa deciziei recurate, se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat în precedent. Cum s-a arătat deja, sentinţa nu poate forma obiect al recursului.
Încălcarea art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. este exprimată, de asemenea, în mod generic, părţile nearătând în ce fel a fost nerespectat principiul imparţialităţii instanţei, care au fost avantajele procedurale acordate uneia dintre părţi şi în ce a constat judecata instanţei de apel în afara limitelor obiectului dedus judecăţii (de altfel, aceste chestiuni au format obiect de analiză şi în cadrul motivelor de recurs anterioare).
Cât priveşte modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 129, 112 C. proc. civ., art. 1020-1021 C. civ., art. 35 alin. (2) C. fam., aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză al prezentei instanţe faţă de argumentele expuse mai sus.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că mare parte dintre critici nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de actualul cod, iar cele susceptibile de încadrare sunt neîntemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, că nefondat, recursul declarat de pârâţii P.I. şi D. (fostă P.) M. împotriva Deciziei nr. 259/ A din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 848/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 885/2012. Civil → |
|---|
