ICCJ. Decizia nr. 848/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 848/2012

Dosar nr. 847/44/2007

Şedinţa publică din 10 februarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 347 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Brăila, secţia civilă, s-a admis contestaţia formulată de reclamantul G.C. împotriva Deciziei nr. 183 din 19 ianuarie 2006 emisă de SC P. SA Brăila, s-a dispus anularea acestei decizii, a fost obligată pârâta să restituie, în natură,, reclamantului, imobilul compus din teren în suprafaţă de 334,70 m.p., situat în municipiul Brăila.

S-au respins, ca nefondate, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva A.V.A.S., cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC M.H. AG. Elveţia, prin mandatar special D.I.S., precum şi cererea de sechestru judiciar formulată de reclamantul G.C.

În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare, reclamantul G.C. şi soţia sa, G.A., au cumpărat imobilul situat în Brăila, în suprafaţă de 374,06 m.p.

Prin Decretul nr. 338 din 7 mai 1962, imobilul a fost expropriat şi a trecut în proprietatea statului, în limita suprafeţei de 334,70 m.p., teren şi construcţii, fără plata unor despăgubiri.

Potrivit menţiunilor din anexa la decretul de expropriere, imobilul a fost expropriat în vederea dezvoltării fabricii de plăci aglomerate din lemn Brăila.

Conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, suprafaţa de teren ce a format obiectul decretului de expropriere menţionat face parte din suprafaţa totală de 192.454 m.p., proprietatea SC P. SA Brăila.

Prin notificarea formulată de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 334 m.p. situat în Brăila, aflat, în prezent, în proprietatea SC P. SA Brăila, iar, în situaţia în care nu i se poate restitui în natură, a solicitat contravaloarea acestuia.

Prin Decizia nr. 183 din 19 ianuarie 2006 D.I.S., emisă de SC P. SA Brăila, aceasta a adus la cunoştinţă reclamantului că nu va da curs notificării comunicată de Primăria Brăila, având ca obiect restituirea, în natură a terenului în suprafaţă de 334,70 m.p., a cărui locaţie nu a putut fi stabilită ca fiind pe proprietatea acestei unităţi, deoarece nu a prezentat înscrisuri doveditoare.

În motivarea deciziei au fost invocate şi dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel încât singura instituţie care are obligaţia de a soluţiona notificarea şi de a acorda măsuri reparatorii în echivalent este A.V.A.S.

Motivarea nu este conformă cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a fost trecut, în mod abuziv, în proprietatea statului, fiind dat în administrare către SC P. SA Brăila (fostă C.P.L.).

Împrejurarea că Statul, reprezentat prin A.V.A.S., a vândut o parte din acţiunile pe care le avea la SC P. SA Brăila nu este de natură să transfere acesteia obligaţia de a se pronunţa cu privire la notificarea făcută de reclamant.

De asemenea, motivarea din decizia contestată cu privire la imposibilitatea stabilirii locaţiei imobilului revendicat în absenţa înscrisurilor doveditoare este lipsită de temei, deoarece reclamantul a depus la notificare, dar şi la dosarul cauzei, actul de proprietate însoţit de schiţa tehnică privind amplasamentul imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 604 din 21 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Brăila, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâtei SC P. SA Brăila să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării formulate de reclamantul G.C. cu privire la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 334 m.p., situat în Brăila.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că preluarea imobilului de la reclamant a fost abuzivă, iar pârâta SC P. SA este persoana juridică ce deţine terenul.

Faptul că pârâta nu a putut individualiza suprafaţa de teren în cauză în cei 119.101 m.p. deţinuţi nu poate fi imputat reclamantului atât timp cât acesta a depus actul de dobândire a terenului şi procesul-verbal din 17 iunie 1954 din care rezultă vecinătăţile, cu atât mai mult cu cât pârâta, ca unitate care a preluat suprafaţa de teren, ar trebui să aibă o evidenţă proprie.

Sentinţa menţionată are forţă juridică executorie, iar considerentele exprimă motivele de fapt şi de drept avute în vedere de către instanţă.

Prin urmare, pârâta trebuie să se supună acestei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat şi nu mai poate invoca necompetenţa pronunţării cu privire la notificarea formulată de reclamant.

Pe fondul cauzei, instanţa a respins apărările formulate de pârâtă, deoarece imobilul revendicat de reclamant nu a fost înstrăinat odată cu vânzare acţiunilor către societatea M.H. AG, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între Statul Român, reprezentat prin F.P.S, în prezent A.V.A.S., pe de o parte, şi M.H. AG, pe de altă parte, aceste părţi contractante nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile pârâtei în ce priveşte regimul juridic al imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Cea care este obligată la restituirea imobilului este unitatea deţinătoare şi nu acţionarul, aşa încât acesta din urmă nu poate fi prejudiciat, nefiind proprietarul imobilului.

Din aceste considerente, nu este întemeiată nici cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva A.V.A.S., deoarece nu există obligaţia de garanţie faţă de pârâtă.

Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres cine are calitate procesuală în litigiile de această natură şi, prin urmare, nu se pune în discuţie obligaţia de evicţiune sau de garanţie a unui terţ faţă de unitatea deţinătoare a imobilului preluat abuziv de către stat şi supus retrocedării în baza acestei legi.

În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta şi intervenienta în nume propriu SC M.H. AG, ambele apeluri fiind admise prin Decizia nr. 393/ A din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost schimbată, în tot, sentinţa atacată, în sensul că s-a respins, ca nefondată, contestaţia; s-a dispus respingerea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., ca rămasă fără obiect; s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie în nume propriu a M.H. AG Elveţia şi, de asemenea, s-a respins, ca nefondată, şi cererea reclamantului privind sechestrul judiciar.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul revendicat de reclamant era deţinut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de SC P. SA Brăila, o societate integral privatizată încă din anul 1997, iar nu de o regie autonomă sau de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei centrale sau locale era acţionar.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele în care statul este acţionar majoritar, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri.

Măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, în speţă – A.V.A.S.

Curtea de apel a reţinut, totodată, că reclamantul, prin concluziile scrise depuse la instanţa de fond, nu a fost de acord cu măsuri reparatorii prin echivalent, solicitând anularea dispoziţiei emise de SC P. SA Brăila şi restituirea în natură a imobilului revendicat.

Or, o astfel de restituire este nelegală în raport de prevederile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situaţia menţionată şi dovedită cu înscrisurile prezentate de apelante, apreciindu-se că se impune menţinerea soluţiei date notificării prin decizia contestată şi schimbarea, în tot, a soluţiei instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, iar, prin Decizia civilă nr. 10111/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat Decizia civilă nr. 393/2007 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Înalta Curte a apreciat că sunt corecte criticile dezvoltate pe baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a reţinut, în decizia recurată, că terenul din cauză, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, se afla în deţinerea intimatei SC P. SA, societate integral privatizată încă din anul 1997, situaţie în care reclamantul trebuia să se adreseze cu notificarea la A.V.A.S., instituţia publică implicată în privatizarea acesteia, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe baza acestei situaţii de fapt sumar stabilite, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) (în realitate, actual, art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată), astfel încât, reclamantului i s-ar cuveni măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri cu care acesta nu a fost de acord, date fiind susţinerile sale din concluziile scrise formulate la prima instanţă.

Soluţia este contradictorie, aşa cum corect susţine recurentul.

Din cercetarea înscrisurilor cauzei, rezultă că, prin notificarea formulată, reclamantul a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobil (fila 6), după cum, prin contestaţie, care constituie actul de învestire a primei instanţe, reclamantul a solicitat din nou, în subsidiar, acordarea de despăgubiri.

În plus, chiar dacă, prin concluziile scrise de la fond, recurentul s-a limitat doar la reiterarea cererii pe care a formulat-o, în principal, privind restituirea în natură, instanţei de apel nu îi era permisă concluzia că reclamantul nu doreşte acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru că, şi în ipoteza în care notificarea cuprindea doar solicitarea de restituire în natură, instanţa era ţinută să soluţioneze raportul de restituire în mod complet în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, act normativ care, în subsidiar, prevede acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent atunci când restituirea în natură nu este posibilă, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanţa de apel a reţinut, fără a verifica pe baza unor înscrisuri pertinente, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă SC P. SA Brăila era integral privatizată, în condiţiile în care, la dosar, s-a depus doar contractul de vânzare cumpărare acţiuni, prin care intervenienta M.H. AG dobândea de la F.P.S. (antecesorul A.V.A.S.) 50,95% din acţiunile statului la SC P. SA (fila 45 fond).

Drept urmare, la momentul anului 1997, intimata nu era integral privatizată; pe de altă parte, atât intimata pârâtă, cât şi intervenienta M.H. AG, prin actele de procedură depuse succesiv în dosar (întâmpinare, cerere de intervenţie, note scrise, motive de apel, etc.), au susţinut că, între timp, M.H. AG deţine 93,36% din acţiuni (de pildă, în 2004 deţinea 90,6294% din acţiuni potrivit structurii acţionariatului certificat de O.R.C. la fila 48 dosar fond, iar intimata pârâtă, prin motivele sale de apel, a susţinut că M.H. AG a dobândit acţiuni ulterior anului 1997, în 1999 şi 2004, prin cumpărare de la diferite persoane fizice sau juridice - fila 80 dosar apel).

Aşa fiind, instanţa de apel, pentru a conchide cu privire la aplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, era ţinută să stabilească mai multe premise, astfel:

Decretul nr. 338/1962 nu a fost depus la dosar decât în extras, iar reclamantul a făcut demersuri pentru a obţine o copie integrală a acestuia la Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Galaţi (fila 139 dosar fond), aspecte de care instanţele de fond nu s-au preocupat, deşi reclamantul a formulat o solicitare în acest sens, la fila 138 dosar fond.

De asemenea, nu s-a realizat nici identificarea terenului solicitat ce formează obiectul notificării şi dacă acesta se află în mod real în incinta intimatei şi în raport de poziţionarea lui, să se constate dacă este inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al intimatei de la fila 41 dosar fond, ceea ce era posibil numai prin ordonarea, chiar din oficiu, în condiţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a efectuării unei expertize topo în cauză, după obţinerea copiei integrale a Decretului, împreună cu schiţele şi să se decidă, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin lămurite în cauză, dacă restituirea în natură este sau nu posibilă, ţinând cont de caracterul declarativ al certificatului emis de Ministerul Industriilor din data de 20 iulie 1993.

În consecinţă, faţă de împrejurarea că terenul în suprafaţă de 334,70 m.p. împreună cu construcţiile ce se aflau pe el cu o suprafaţă desfăşurată de 83,20 m.p., au fost preluate prin expropriere era necesar a se porni, în evaluarea contestaţiei formulate de reclamant, de la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, text special care prevede modalitatea de rezolvarea a cererii de restituire pentru acest tip de preluare abuzivă.

Etapa ulterioară presupunea determinarea situaţiei acţionariatului la SC P. SA, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru că, dacă la această data, statul era încă acţionar minoritar, va trebui să se verifice incidenţa art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Numai pentru cazul în care, la data intrării în vigoare a legii, intimata era integral privatizată, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.

Pentru acest din urmă caz, în plus, instanţa ar trebui să statueze şi cu privire la preluarea imobilului cu sau fără titlu valabil, faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, prin care s-a declarat neconstituţională abrogarea, prin Legea nr. 247/2005, a sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a determina soluţia corectă în cazul aplicabilităţii acestei norme.

Prin Decizia civilă nr. 29/ A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de SC M.H. AG; a admis apelul declarat de SC P. SA Brăila împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC P. SA împotriva A.V.A.S. şi, în consecinţă, a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe chemata în garanţie A.V.A.S. către SC P. SA la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 334,70 m.p. dispus a se restitui în natură, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Instanţa de apel a constatat următoarele:

Din actele comunicate de registrul comerţului de pe lângă Tribunalul Brăila rezultă că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2011), structura acţionariatului apelantei SC P. SA era astfel: M.H. AG – 90,62 %, P.P.M. – asociat tip listă cu 4 acţionari – 9,36% şi 0,0043 % acţiuni rămase la dispoziţia SC P. SA.

Se observă că Statul Român sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă nu mai deţineau, la acea dată, nicio acţiune la intimata SC P. SA.

Această constatare trimite la dispoziţiile art. 27 – 29 din Legea nr. 10/2001, în care, de asemenea, relevanţă are faptul preluării cu titlu valabil sau nu a imobilului.

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 604/2005 a Tribunalului Brăila (fila 9 din Dosar 250/C/2006 al Tribunalului Brăila) s-a reţinut că „imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 338/1962, aparent, cu titlul valabil, însă reclamantul proprietar – aşa cum a declarat pe proprie răspundere nu a primit niciun fel de drepturi băneşti cu titlu de despăgubiri pentru teren, ceea ce califică exproprierea ca fiind abuzivă”.

Considerentele sentinţei civile nr. 604/2005 au intrat în „puterea lucrului judecat” şi, drept consecinţă, urmează a aplica textul de lege corespunzător pentru un imobil preluat fără titlu valabil şi deţinut de o societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (în forma actuală) „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 08 iulie 2008, s-a admis excepţia invocată din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi s-a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituţionale. S-a constatat că abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Într-adevăr, în reglementarea iniţială – art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 făcea distincţia după cum imobilele erau preluate cu titlu sau fără titlu şi prevedea doar în situaţia în care imobilele erau preluate cu titlu valabil acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. per a contrario, în situaţia în care imobilul evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate era preluat fără titlu valabil, se aplica regula generală prevăzută de Legea nr. 10/2001, a restituirii în natură.

În urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conţinut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile, în sensul că, indiferent de modalitatea de preluare (cu titlu valabil sau fără titlu valabil), persoana îndreptăţită nu mai putea obţine restituirea în natură a imobilului.

În concluzie, Curtea Constituţională a reţinut că toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică şi că legea nouă modifică, în mod esenţial, regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, generând discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent.

Din aceste considerente, Curtea a reţinut că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În speţă, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul notificării, Curtea a constatat că, în mod, corect pârâta a fost obligată să restituie în natură suprafaţa de 334,70 m.p., aşa cum a fost identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză judiciară Jianu – efectuată-n rejudecarea apelului.

Astfel, criticile pârâtelor SC P. SA şi SC M.H. AG vis-a-vis de soluţia de restituire în natură a terenului sunt nefondate.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie (solicitată de apelantă a fi reevaluată în cazul menţinerii soluţiei de respingere a criticilor sale pe restituirea în natură a terenului), s-a constatat că aceasta este fondată prin prisma dispoziţiilor art. 1341 C. civ. şi a art. 32 alin. (3) din O.U.G. 88/1997 şi a art. 5/1.22 şi 5/1.23 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. 450/1999. Potrivit textelor menţionate, instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs chemata în garanţie A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susţinut următoarele:

a) În mod netemeinic şi nelegal, instanţa de apel nu a avut în vedere excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC P. SA Brăila, invocată de recurentă, raportat la faptul că, în motivarea cererii de chemare în garanţie, a fost invocat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 22 septembrie 1997.

Or, în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni menţionat mai sus, aceasta are calitatea de terţ, nu de parte contractantă (cumpărător), neputând invoca dispoziţiile art. 1341 C. civ., nici evicţiunea şi efectele ei.

De asemenea, între intimata-parată şi chemata în garanţie nu au existat raporturi contractuale, obiectul contactului de vânzare-cumpărare de acţiuni reprezentându-l acţiunile deţinute de către stat la SC P. SA, şi nu activele societăţii, care sunt proprietatea acesteia.

b) Hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor sus-menţionate, în sensul că a admis cererea de chemare în garanţie înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, „Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar, în caz de divergenţă, prin justiţie”.

În consecinţa, înaintea solicitării despăgubirilor, pârâta trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de textul de lege sus-menţionat.

De asemenea, cererea de despăgubiri, astfel cum a fost încadrată de instanţa de apel, este de natură comercială, ceea ce înseamnă că trebuia îndeplinită şi procedura reglementată de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., respectiv procedura concilierii directe, instanţa de apel încălcând şi acest text de lege.

Procedând la aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă şi trebuia respinsă ca atare.

c) În mod nelegal, instanţa de apel nu a reţinut faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 22 septembrie 1997, recurenta nu a înstrăinat imobilele din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiunile deţinute în numele statului la această societate.

Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societăţii reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societăţii comerciale şi asupra cărora poate dispune numai societatea respectivă.

În conformitate cu lit. d)) a art. 5 din O.U.G. 23/2004, A.V.A.S. are atribuţia de a vinde acţiunile/părţile sociale „deţinute de stat la societăţile comerciale aflate în portofoliul său, prin metodele prevăzute în O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare”.

Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, A.V.A.S. nu este răspunzătoare nici de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora.

Ca atare, cererea de chemare în garanţie formulată de SC P. SA Brăila împotriva A.V.A.S., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni - contract în care aceasta nu este parte contractantă, este neîntemeiată.

d) În cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise.

De altfel, la art. 2 din contract se menţionează „Proprietatea asupra acţiunilor vândute cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru acţionari de legea română şi de prezentul contract se transmite de la vânzător la cumpărător pe data plaţii preţului”.

De asemenea, la art. 12 din contract se arată „Prezentul contract are valoare de cesiune de acţiuni conform art. 64 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990”.

Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale aparţin acestora, astfel încât orice diferend ori litigiu cu privire la drepturile şi obligaţiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv titularul dreptului de proprietate.

Recurenta a vândut acţiuni şi nu bunuri imobile ale societăţii, prin urmare, nu se poate vorbi de existenţa unei obligaţii de garanţie contra evicţiunii în ceea ce priveşte bunurile imobile, care aparţin societăţii privatizate.

Clauza nr. 6.3. din contract nu poate avea efectele unei veritabile obligaţii contra evicţiunii pentru bunurile imobile ale societăţii, deoarece vânzătorul nu poate garanta mai mult decât legea îi permite.

De asemenea, potrivit clauzei 6.4. recurenta a garantat pentru evicţiune cumpărătorul, deci, nu societatea privatizată, faţă de acţiunile vândute şi nu faţă de bunurile din proprietatea societăţii privatizate.

Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea, de către un terţ, a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, pentru a fi în prezenţa unei obligaţii de garanţie a vânzătorului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- să fie vorba de o tulburare de drept;

- cauza evicţiunii să fie anterioara vânzării.

Cu privire la prima condiţie, aceasta nu este îndeplinită, obligaţia recurentei, în calitate de vânzător referindu-se doar la lucrul vândut, respectiv acţiunile deţinute în numele statului la societatea comercială privatizată.

Pretenţiile pârâtei sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce priveşte inexistenţa unei obligaţii de garanţie contra evicţiunii.

e) Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, în speţă, a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, cu privire la valoarea prejudiciului.

Astfel, prejudiciul suferit de societate, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în listele contabile ale societăţii privatizate la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea „de piaţă”.

În caz contrar, persoana ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii privatizate şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în cuantum de 50,95%, întrucât, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 22 septembrie 1997, invocat ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 50,95% din capitalul social al SC P. SA Brăila.

Diferenţa rezultată urmează a fi suportată de ceilalţi acţionari ai societăţii.

Este lipsită de fundament legal obligarea A.V.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deţinut de stat la societatea pârâtă.

Recurenta a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de SC P. SA Brăila cu privire la cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., admiterea excepţiilor invocate şi, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Prezenta instanţă a invocat, ca motiv de ordine publică, decizia pronunţată în interesul Legii nr. 18 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892 din 16 decembrie 2011, privind aplicarea art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce priveşte susţinerile de la lit. e) din cererea de recurs, pentru următoarele considerente:

a) Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei SC P. SA Brăila în formularea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, text de lege avut în vedere de instanţa de apel la admiterea cererii de chemare în garanţie, „(1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2) Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.

Dispoziţiile legale sus-menţionate au fost abrogate în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, dar ele sunt incidente în speţă, în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni dintre antecesorul recurentei, F.P.S. şi societatea elveţiană M.H. AG, respectiv 22 septembrie 1997, şi de dispoziţiile art. 30 alin. (3) din această lege.

Conform dispoziţiei menţionate, „Prevederile art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.

Cum în speţă, dată încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, acest text de lege rămâne incident.

Potrivit acestui text, titularul acţiunii în despăgubiri generate de restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari este societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare în patrimoniul căreia este evidenţiat imobilul respectiv şi care a fost obligată la restituire.

În acelaşi sens, având de dezlegat problema de drept referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foştilor proprietari, Înalta Curte a stabilit, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii nr. 18/2011, printre altele, că „Titularul acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată”.

Prin urmare, pârâta, în calitate de societate privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în patrimoniul căreia se regăsea imobilul restituit în natură către reclamant, justifică legitimare procesuală activă de a formula acţiunea în pretenţii, în temeiul art. 324 din O.U.G nr. 88/1997 cu modificările şi completările ulterioare, fără să prezinte relevanţă că nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Curtea de Apel a procedat în mod corect la aplicarea dispoziţiei legale enunţate mai sus, excepţia lipsei calităţii procesuale active în formularea cererii de chemare în garanţie fiind invocată neîntemeiat de către recurentă.

În ceea ce priveşte imposibilitatea invocării, în opinia recurentei, a dispoziţiilor art. 1341 C. civ. în susţinerea cererii de chemare în garanţie, faţă de calitatea intimatei pârâte, de terţ faţă de contractul în discuţie, susţinerile recurentei sunt corecte, dar nerelevante, deoarece dispoziţia legală avută în vedere, în principal, de Curte pentru admiterea cererii pârâtei a fost cea a art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 şi care, cum s-a arătat deja, îi conferă acesteia dreptul de a formula acţiune în despăgubiri împotriva autorităţii statului implicată în privatizare, în cazul restituirii imobilului către fostul proprietar.

Astfel, temeiul juridic al cererii formulată de pârâtă nu îl constituie obligaţia clasică de garanţie contra evicţiunii a vânzătorului faţă de cumpărător, ci dispoziţia din Lege arătată şi analizată mai sus.

Pentru aceleaşi motive, cum obligaţia de plată a contravalorii imobilului restituit în natură derivă din lege, iar nu din convenţia părţilor, nu trebuie verificată existenţa unor raporturi contractuale între titularul pretenţiilor, respectiv societatea pârâtă, şi reprezentantul statului implicat în privatizare, astfel cum greşit susţine recurenta.

b) Şi critica referitoare la necesitatea existenţei unei hotărâri irevocabile de restituire a imobilului prealabil soluţionării cererii în pretenţii este nefondată.

Într-adevăr, potrivit art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, „Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.

Aceasta nu înseamnă, însă, că, în mod obligatoriu, hotărârea de restituire a imobilului trebuie să fi rămas irevocabilă anterior soluţionării cererii formulate de societate, privind plata contravalorii imobilului restituit, cele două cereri putând fi soluţionate şi concomitent, cum este cazul speţei de faţă.

Important este ca, la data soluţionării irevocabile a cererii în pretenţii a societăţii care a restituit imobilul, să existe o hotărâre irevocabilă de restituire, întrucât, în caz contrar, există riscul schimbării soluţiei instanţei date asupra cererii de restituire, cu consecinţe directe asupra modului de soluţionare a cererii în despăgubiri a societăţii privatizate, care a restituit bunul.

În speţa de faţă, cele două cereri au fost formulate în acelaşi dosar şi soluţionate împreună, dispoziţia primei instanţe, de restituire în natură a imobilului către reclamant, rămânând definitivă prin Decizia din apel nr. 29/ A din 18 februarie 2011.

De asemenea, această hotărâre, nefiind atacată cu recurs sub aspectul soluţiei de admitere a cererii de restituire în natură a bunului, ea a rămas şi irevocabilă, la data soluţionării prezentului recurs fiind îndeplinită, astfel, cerinţa art. 324 alin. (2) teza finală din Ordonanţă.

Cât priveşte dialogul pe care părţile trebuie să îl poarte în legătură cu despăgubirea cuvenită societăţii ce a pierdut imobilul, acesta nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a cererii în despăgubiri formulate pe cale judiciară.

Textul art. 324 alin. (3) din Ordonanţă nu cuprinde nicio sancţiune în cazul în care nu există un dialog prealabil între titularul acţiunii şi instituţia publică implicată, în legătură cu despăgubirile aferente imobilelor restituite în natură, iar, din interpretarea normei juridice respective nu se poate deduce că absenţa discuţiilor purtate împiedică sesizarea directă a instanţei de judecată.

De altfel, textul arată că, în caz de divergenţă asupra despăgubirii, aceasta se stabileşte în justiţie.

Or, în speţă, divergenţa dintre recurentă şi intimată este neîndoielnică, din moment ce A.V.A.S. contestă dreptul SC P. SA de a primi despăgubiri pentru imobilul restituit în natură în litigiul de faţă.

Ca atare, dialogul dintre părţi cu privire la pretenţiile intimatei pârâte în acest sens ar fi fost pur formal.

Referitor la natura comercială a cererii în despăgubiri, care ar implica urmarea prealabilă a procedurii concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nici această susţinere nu este corectă.

Dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerţ şi comercianţi şi el priveşte raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant, dreptul civil având ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum şi raporturile nepatrimoniale.

În speţă, obligaţia instituţiei implicate în privatizare, de a plăti echivalentul bănesc al imobilului către societatea pârâtă, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, reprezintă consecinţa obligării pârâtei la restituirea în natură a bunului către fostul proprietar, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, obligaţie de natură civilă, iar nu comercială.

Cum derivă dintr-o obligaţie civilă şi nu are legătură cu fapte de comerţ, iar, raportat la obligaţia de plată a despăgubirilor care înlocuiesc valoarea imobilului restituit în natură, părţile nu acţionează în calitate de comercianţi, acţiunea în despăgubiri formulată de societatea pârâtă iese din sfera dreptului comercial, nefiind, astfel, incidentă procedura concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

Prin urmare, solicitarea recurentei ca, în urma admiterii recursului, cererea de chemare în garanţie să fie respinsă ca inadmisibilă este neîntemeiată.

c) Criticile privind inexistenţa obligaţiei recurentei de a plăti contravaloarea imobilului faţă de obiectul contractului de vânzare-cumpărare, respectiv acţiuni, iar nu imobile, şi de absenţa responsabilităţii autorităţii implicate în privatizare în legătură cu „mişcările bunurilor societăţii care au loc în interiorul patrimoniului acesteia” sunt, de asemenea, nefondate.

Cum s-a arătat în precedent, obligaţia A.V.A.S., de plată, către societatea pârâtă, a echivalentului bănesc al imobilului restituit în natură reclamantului, derivă din lege (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997), iar nu din convenţia părţilor, astfel încât este irelevant că intimata este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, precum şi faptul că acest act juridic nu vizează imobile.

Dimpotrivă, faptul că antecesorul A.V.A.S., respectiv F.P.S., este instituţia implicată în privatizarea societăţii pârâte, prin vânzarea de acţiuni conform contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, îi atribuie acesteia, în baza dispoziţiei legale enunţate mai sus, obligaţia de plată a despăgubirilor solicitate de pârâtă.

d) În ceea ce priveşte faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile garanţiei contra evicţiunii pentru imobilul în litigiu, în raport de obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, care nu se referă la imobile, precum şi de persoana garantată, care nu este societatea privatizată, ci cumpărătorul acţiunilor, susţinerile sunt nerelevante, având în vedere considerentele deja expuse.

Astfel, obligaţia de plată a despăgubirilor derivă din aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, iar nu din obligaţia de garanţie pentru evicţiune, cum aceasta este reglementată în art. 1337 - 1352 C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte nu va proceda la verificarea condiţiilor garanţiei pentru evicţiune prevăzute în C. civ.

e) Criticile privind valoarea prejudiciului sunt, în parte, întemeiate, recursul urmând a fi admis în aceste limite.

Conform Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanţă, s-a stabilit că „în aplicarea dispoziţiilor art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii”.

Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 18/2011 este obligatorie conform art. 3307 C. proc. civ., astfel încât aceasta este întinderea despăgubirilor pe care le poate pretinde intimata pârâtă de la autoritatea implicată în privatizare, iar nu valoarea de piaţă a imobilului.

Decizia Curţii de Apel este neclară în ceea ce priveşte întinderea valorii imobilului, respectiv criteriile ce trebuie avute în vedere la cuantificarea acesteia, menţionând doar obligarea chematei în garanţie la „plata contravalorii terenului”.

Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat de intervenientă şi o va obliga pe aceasta la plata valorii contabile a terenului în litigiu, astfel cum este aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii bunului din patrimoniul societăţii pârâte, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, pentru a se realiza o reparaţie integrală a prejudiciului suferit de intimată ca urmare a pierderii bunului, în condiţiile principiilor instituite prin art. 1084 - 1086 C. civ.

Cât priveşte întinderea obligaţiei de plată, care, în opinia recurentei, ar trebui să se limiteze la 50,95% din valoarea contabilă, raportat la procentul acţiunilor deţinute de stat în cadrul societăţii şi vândute prin contractul nr. 1294/1997, această susţinere este neîntemeiată.

În primul rând, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu limitează obligaţia de plată a despăgubirilor, de către autoritatea implicată în privatizare, în funcţie de procentul acţiunilor deţinute de stat în cadrul societăţii, alin. (2) menţionând expres că „Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari”.

Pe de altă parte, în acelaşi sens, în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 18/2011, se arată că „…prin menţinerea în aplicare a dispoziţiilor art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale nu sunt limitate…”.

Raţiunea pentru care autoritatea implicată în privatizare trebuie să plătească valoarea integrală a bunului (contabilă), iar nu limitat la fracţia din capitalul social pe care o reprezintă, în expresie juridică, pachetul de acţiuni deţinut de stat, este aceea că acestui capital, evidenţiat în bilanţ la pasiv, îi corespund la activ bunuri ale societăţii, iar nu fracţii din toate bunurile acesteia.

De altfel, acelaşi raţionament a fost utilizat de legiuitor şi în redactarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atunci când a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi în cazul în care „statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută”.

De asemenea, un alt argument al obligaţiei de plată a despăgubirilor pentru întreaga valoare contabilă a imobilului, iar nu fracţionat la procentul de 50,95% este şi acela că trebuie menţinut capitalul social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform principiului fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise în bilanţ la activ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată este pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, analizate în precedent doar în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor ce trebuie plătite intimatei pârâte.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de chemata în garanţie, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că o va obliga pe A.V.A.S. la plata, către intimata pârâtă, prin lichidator, a valorii contabile a terenului în litigiu, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii bunului din patrimoniul societăţii, valoare actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirilor.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de chemata în garanţie A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 29/ A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată.

Obligă pe chemata în garanţie A.V.A.S. să plătească, către pârâta SC P. SA, reprezentată de lichidator S.Q. SPRL, valoarea contabilă a terenului în suprafaţă de 334,70 m.p., dispus a fi restituit în natură, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 609/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 884/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 522/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 572/2012. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 608/2012. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 609/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 884/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 885/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 895/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs