ICCJ. Decizia nr. 9/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 9/2012
Dosar nr. 3213/87/2009
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Teleorman la data de 2 octombrie 2009 şi precizată la data de 21 decembrie 2009 reclamantul P.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în temeiul Legii nr. 221/2009, solicitând obligarea acestuia la daune morale în valoare de 1.000.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 90 din 17 mai 2010 Tribunalul Teleorman a respins ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti; a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 600.000 euro, echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, drept daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosar, a condamnării sale la 10 ani detenţie grea, executând integral pedeapsa. În timpul detenţiei a îndurat suferinţe şi privaţiuni precum înfometarea, tortura fizică şi psihică, condiţii de trai inumane, bătăi, muncă forţată cu norme imposibil de realizat, boli provocate de condiţiile de trai şi de muncă.
La stabilirea daunelor morale instanţa a avut în vedere că reclamantul beneficiază şi de indemnizaţia lunară de fost deţinut politic, precum şi faptul că despăgubirea acordată nu trebuie să se transforme într-o sursă de îmbogăţire fără just temei în dauna statului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Teleorman, a arătat că în mod greşit prima instanţă a admis în parte acţiunea.
Datorită naturii lor nepatrimoniale o evaluare exactă în bani a daunelor morale nu este posibilă, aprecierea întinderii despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, context în care s-a arătat că suma acordată este prea mare, instanţa de fond neţinând seama de faptul că reclamantul primeşte o indemnizaţie lunară de fost deţinut politic, iar Legea nr. 221/2009 acordă posibilitatea reparării a prejudiciului moral produs în măsura în care acest lucru nu s-a putut realiza prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Nu poate fi susţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalităţii umane, al suferinţelor fizice şi psihice.
Este adevărat că reclamantul a suferit de pe urma măsurilor luate de către regimul trecut, dar pretenţiile acestuia nu sunt dovedite, având în vedere şi împrejurarea că legea nu prevede expres criterii de cuantificare.
Reclamantul P.E. a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond arătând că viaţa sa, întreruptă din cursul firesc de regimul comunist la vârsta de 27 de ani, valorează mai mult decât despăgubirile de 600.000 euro, iar suma solicitată prin cererea de chemare în judecată de 1.000.000 euro reprezintă o compensare pentru suferinţa încercată.
În cererea de chemare in judecată, a descris pe larg în ce au constat suferinţele sale fizice şi psihice pe perioada detenţiei şi cele ulterioare eliberării din penitenciar.
În mod corect şi întemeiat raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei Tribunalul Teleorman a apreciat, că se cuvine ca Statul Român să fie obligat la plata de despăgubiri reprezentând daune morale.
Prin decizia nr. 14 din 3 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului. A schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data plăţii, cu titlu de daune morale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că sunt întemeiate criticile pârâtului.
Instanţa a reţinut că este incontestabil că, în cauză s-a probat că reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, reclamantul având dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.
În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea unor valori nepatrimoniale cum ar fi: demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică suferite de cel ce le pretinde. Drept urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, instanţa având astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani, şi în ce cuantum este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
S-a reţinut că prin condamnarea la 10 ani de detenţie grea i-au fost lezate reclamantului drepturi fundamentale: onoarea, reputaţia, încrederea acordată în societate, cauzându-i prejudicii morale şi materiale, i-a fost ştirbit dreptul personal la libertate, iar suma de 20.000 de euro i-ar asigura o reparaţie echitabilă, suma de 600.000 euro acordată de prima instanţă fiind nepotrivit de mare.
Suma de 20.000 de euro reprezintă o compensaţie justă, ţinând seama şi de faptul că reclamantul beneficiază şi de drepturile stabilite de Decretul nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul P.E. şi pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman.
Reclamantul P.E. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, diminuând despăgubirile acordate, a interpretat şi aplicat greşit legea.
Despăgubirile de 1.000.000 euro au fost solicitate ca o compensare pentru suferinţa încercată, de-a lungul perioadei de urmărire, a arestării şi condamnării pe nedrept la o perioadă de 10 ani de detenţie grea, executată în întregime, precum şi pentru viaţa după eliberare, trăită cu „eticheta” de fost deţinut politic.
Pe perioada detenţiei a suferit de foame, sete, lipsă de somn, frig, lipsă de aer, lipsă de igienă şi îmbrăcăminte, ce au dus la grave degradări ale organismului, de asemenea, a suferit de lipsă de comunicare, lipsa unei vieţi normale în societate şi familie, tortură.
Aceste fapte i-au marcat destinul, iar la ieşirea din penitenciar a aflat că regimul comunist luase viaţa tatălui său P.N., care după 8 ani de detenţie a decedat la Spitalul Văcăreşti, că soţia sa divorţase, că fetiţa în vârstă de 3 ani la arestarea sa era în grija mamei recurentului-reclamant, el fiind un necunoscut pentru propria fiică.
Recurentul-reclamant a mai arătat că potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 4 şi art. 16 din Constituţia României şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la stabilirea despăgubirilor instanţa trebuie să aibă în vedere jurisprudenţa în materie şi să nu se creeze discriminări între cetăţenii beneficiari ai aceloraşi dispoziţii legale.
Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ.
Prin critici s-a arătat că, deşi instanţa de apel a redus despăgubirile acordate de instanţa de fond, totuşi ele au rămas la un nivel excesiv, situaţie în care suma acordată este o sursă de îmbogăţire pentru reclamant, contrar scopului urmărit de Legea nr. 221/2009.
Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Recursurile nu sunt fondate.
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia în interesul legii nr. 3 din 04 aprilie 2011, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu poate fi reţinută, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru considerentele expuse, recursul reclamantului şi al pârâtului urmează a fi respinse, ca nefondate, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamatul P.E. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman împotriva deciziei nr. 14 din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 894/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 904/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
