ICCJ. Decizia nr. 904/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 904/2012
Dosar nr. 1882/1285/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Comercial Cluj prin sentinţa comercială nr. 8275 din 3 decembrie 2010 a respins excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea formulată de reclamantul C.M. împotriva pârâţilor M.D.M., SC B.C. SRL Cluj Napoca, U.H.D., B.R.V. şi T.T.
A fost obligat reclamantul să le plătească pârâţilor M.D.M. şi SC B.C. SRL suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în principal, că pârâţii M.D.M. şi SC B.C. SRL au invocat excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte formularea acţiunii de către reclamant, deoarece atâta timp cât dreptul de a cere executarea contractelor care ar reprezenta adevărata voinţă a părţilor este prescris, şi acţiunea în declararea simulaţiei este prescrisă.
Excepţia lipsei de interes a fost respinsă ca nefondată prin aceea că acţiunea în declararea simulaţiei este o acţiune în constatare, fiind imprescriptibilă. Acţiunea reclamantului nu este lipsită de interes, întrucât scopul urmărit de acesta nu este „executarea contractelor de cesiune de părţi sociale”, ci publicarea actelor secrete prin înscrierea în registrul comerţului a efectelor acestora, adică dezvăluirea unei alte structuri asociative.
Cererea reclamantului privind înscrierea menţiunilor la ORC Cluj nu este o cerere în realizare, prescriptibilă extinctiv, ci o constatare cu atributul imprescriptibilităţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că, invocând simulaţia, reclamantul este ţinut să facă dovada existenţei actului public, a actului secret şi a acordului simulatoriu.
Actele publice, cele două contracte de cesiune de părţi sociale, nu au fost tăgăduite de nici una din părţi.
Reclamantul nu a făcut însă dovada actului secret, a contraînscrisului şi nici a acordului simulatoriu, iar în ceea ce priveşte actul secret a arătat că a fost în imposibilitatea morală de a constitui acest înscris, dar această susţinere nu a fost dovedită.
Apărarea celor doi pârâţi în sensul că acţiunea ar fi inadmisibilă de plano în lipsa contraînscrisului este nefondată, instanţa analizând răspunsurile la interogatoriu ale părţilor, înscrisurile şi declaraţiile martorilor care au condus la teza că reclamantul nu s-a aflat în imposibilitatea morală de a-şi preconstitui contraînscrisul secret.
De altfel, poziţia procesuală a reclamantului a fost oscilantă, acesta susţinând fie că a fost în imposibilitatea morală de a-şi preconstitui un înscris, fie că ar deţine un început de dovadă scrisă în acest sens, declaraţiile olografe extrajudiciare date de pârâtul B.R.V., afirmând că ar constitui astfel de dovezi.
Chiar dacă s-ar aprecia că ar fi dovedită existenţa contra înscrisului secret, totuşi reclamantul nu a făcut dovada existenţei acordului simulatoriu, nici a întinderii şi nici a clauzelor actului secret.
Pentru a fi în prezenţa interpunerii de persoane, este absolut necesar ca toate cele trei părţi implicate în operaţiune să aibă cunoştinţă atât de existenţa actului public, cât şi de existenţa actului secret, adică să ştie în patrimoniul cui se produc efectele actului public.
Dacă la crearea aparenţei prin actul juridic nu participă în mod conştient toate subiectele de drept care sunt părţi ale aceluiaşi act juridic, dacă acordul simulatoriu nu este rodul manifestării de voinţă al aceloraşi subiecte de drept, atunci nu mai este vorba despre simulaţie, ci de o altă instituţie juridică având efecte şi structură diferite. Este absolut necesar ca terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă şi că adevăratul său contractant este personajul ascuns privirilor indiscrete ale publicului.
Cesionarii T. şi B. au arătat că au negociat cesiunea cu reclamantul şi că pe pârâtul M.D.M. l-au cunoscut doar la semnarea primului contract de cesiune de părţi sociale, semnând contractul doar pentru că au avut încredere în reclamant. Nici una dintre părţi nu a afirmat că ar fi ştiut şi că ar fi asistat la discuţii între reclamant şi pârâtul M. în sensul că acesta din urmă să apară în contractul de cesiune, deşi părţile sociale nu îi erau cesionate în întregime.
În condiţiile în care acelaşi reclamant s-a prevalat de cele trei declaraţii olografe date de pârâtul B.R.V., declaraţii din care rezultă că a făcut plăţi în contul preţului primului contract de cesiune, ar fi putut să procedeze în mod similar şi în cazul eventualelor contracte de creditare.
Deşi reclamantul a arătat că, dată fiind poziţia socială în care se afla atât în anul 2004 cât şi în anul 2005, respectiv funcţia pe care o ocupa, aceea de membru în Consiliul de Administraţie al SC B.T. SA, nu putea să fie asociat în societatea pârâtă, întrucât s-ar fi creat un conflict de interese, aceste susţineri au fost infirmate prin răspunsul trimis de BANCĂ, arătându-se că singura interdicţie în ceea ce îl priveşte pe reclamant era aceea de a deţine pachete de acţiuni sau calitatea de asociat, acţionar sau administrator în societăţi comerciale care au în obiectul de activitate, activităţi care se înscriu în sfera activităţilor permise numai băncilor.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 140 din 20 iulie 2011 a admis apelul declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 8275 din 3 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu toţi pârâţii şi a constatat caracterul simulat al contractului de cesiune încheiat la 9 iunie 2004 între B.R.V. şi M.D.M. precum şi al contractului de cesiune de părţi sociale din 5 octombrie 2005 încheiat între aceleaşi părţi.
S-a constatat că reclamantul este adevăratul cesionar al unui număr de 13 părţi sociale ale SC B.C. SRL.
A mai fost dispusă înregistrarea în Registrul Comerţului a dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la cele 13 părţi sociale ale SC B.C. SRL concomitent cu reducerea numărului de părţi sociale ale pârâtului M.D.M. de la 18 părţi sociale la 5 părţi sociale.
În final a fost obligat intimatul M.D.M. la plata în favoarea apelantului a sumei de 2090,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond şi apel.
Instanţa de apel, în fundamentarea acestei soluţii, a apreciat că reclamantul şi pârâtul M.D.M. s-au cunoscut cu mulţi ani în urmă, au legat o prietenie şi au dezvoltat afaceri doar împreună sau şi cu alte persoane, împrejurare de altfel necontestată de nici una dintre părţi şi care subzistă şi în prezent.
În condiţiile în care simulaţia priveşte o faptă obiectivă de comerţ, evident că regulile în materie de probaţiune sunt cele stabilite de art. 46 C. com., care elimină restricţiile prevăzute de art. 1191 C. civ.
Răspunsurile la interogator ale cedenţilor părţilor sociale ale societăţii SC B.C. SRL, B.R.V. şi T.T. se coroborează cu poziţia procesuală constantă a intimatului U.H.D., coasociat actual al societăţii.
Chiar pârâtul M.D.M., prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu, că preţul părţilor sociale cedate a fost plătit de către reclamant, nuanţând însă doar în final şi arătând că de fapt banii erau ai lui.
Martorii T.C. şi B.S. au declarat că reclamantul a fost cel care a negociat dobândirea părţilor sociale, a făcut plata preţului aferentă părţilor sociale cumpărate, că pârâtul M. ridica bani din contul bancar aparţinând reclamantului, aceste sume fiind destinate plăţii obligaţiilor firmei, că reclamantul s-a implicat în mod activ în activitatea societăţii.
Dacă se admite că simulaţia prin interpunere de persoană implică cunoaşterea interpunerii de persoane de către toţi cei implicaţi, este evident că înscrisurile provenite de la cocontractantul cedent în care acesta confirmă primirea unor sume de bani de la reclamant în contul preţului părţilor sociale cedate poate fi considerat un început de dovadă scrisă, care coroborat cu martori şi prezumţii, poate contura existenţa şi întinderea simulaţiei.
Înscrisurile sau începuturile de dovadă scrisă existente, martorii şi prezumţiile judecătoreşti dovedesc în mod categoric simulaţia existentă şi calitatea reclamantului de asociat al societăţii.
Pentru a fi îndeplinită cerinţa cunoaşterii de către cocontractantul din actul public a simulaţiei nu este nevoie ca acesta să fi cunoscut toate detaliile înţelegerii din actul secret, fiind suficient să cunoască că persoana din actul public nu este, ori nu este în întregime deţinătorul real al drepturilor transmise.
Împotriva deciziei civile nr. 140 din 20 iulie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, au promovat recurs pârâţii SC B.C. SRL Cluj Napoca şi M.D.M., care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului, în principal prin modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinţei fondului, iar în subsidiar casarea aceleiaşi decizii criticate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru completarea probatoriului.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că şi presupusul act real ar trebui să îndeplinească toate condiţiile necesare şi obligatorii stabilite de legea societăţilor comerciale. Presupusa convenţie, inexistentă de fapt, ar trebui deci să îndeplinească „ad validitatem” şi nu doar „ad probationem” forma scrisă, mai mult fiind necesară şi o dată certă a acesteia. În absenţa formei scrise a presupusei convenţii cu rol de contraînscris, acţiunea este inadmisibilă.
Nu a fost dovedită imposibilitatea morală de preconstituire a contraînscrisului şi nici mobilul, şi scopul unei presupuse simulaţii.
Privitor la modalitatea de achitare a preţului, cei doi cedenţi au fost plătiţi în numerar din sursele băneşti ale recurentului şi din cele trimise de familia sa din Grecia, însă instanţa de apel greşit a respins proba cu martori ca inutilă.
În legătură cu cele două chitanţe invocate de către reclamant este de remarcat faptul că nici unul din cedenţi nu îşi mai aminteşte să fi dat o asemenea chitanţă, putându-se aprecia că aceste chitanţe, sunt realizate mult ulterior, în încercarea de a produce probe în dovedirea calităţii procesuale.
Reclamantul deţine doar dubluri ale unora dintre actele societăţii, însă toate actele originale sunt asupra recurentului M.D.M.
În plus, faptul că reclamantul a garantat împrumutul bancar este de observat că această garanţie practic nu implică în nici un fel patrimoniul reclamantului prin aceea că împrumutul bancar era garantat în primul rând de ipoteca instituită asupra spaţiului comercial cumpărat, iar în al doilea rând acest spaţiu fiind închiriat tocmai creditoarei B.T. aceasta avea garanţia suplimentară a achitării chiriei de către ea însăşi.
Reclamantul nu a făcut dovada simulaţiei, mai ales că instanţa de apel nu a dat dovadă de rol activ şi nu a admis probaţiunea testimonială a pârâtului M.D.M.
Intimatul-reclamant C.M. a depus întâmpinare, prin care a cerut în principal, admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile aduse de reclamanţii pârâţi SC B.C. SRL şi M.D.M., constată că acestea sunt în parte justificate, urmând a admite recursul promovat, casând Decizia atacată şi trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele şi pentru următoarele considerente.
De asemenea urmează a respinge excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimatul reclamant C.M.
Sub acest aspect s-a învederat că recurenţii deşi au întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la hotărârea pronunţată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aceştia îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probelor administrate în cauză, situaţie care nu se încadrează în acest motiv de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor.
Jurisprudenţa a evidenţiat că sancţiunea nulităţii recursului nu intervine doar în situaţia în care motivarea cererii lipseşte cu desăvârşire sau este confuză, ci şi atunci când recurentul nu indică nici unul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., mărginindu-se să reia susţinerile şi apărările formulate în fazele procesuale anterioare şi a căror încadrare într-unul din motivele de casare prevăzute de lege este imposibilă.
În speţă recurenţii au formulat multiple critici, care se află în legătură directă cu Decizia dată în faza procesuală a apelului, arătând detaliat aspectele juridice care vizează nelagalitatea, precizând expres că temeiul de drept al recursului îl constituie dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât nu poate interveni regimul sancţionator al nulităţii care se regăseşte reglementat de art.306 C. proc. civ.
Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul C.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.D.M., SC B.C. SRL, U.H.D., B.R.V. şi T.T. să se constate caracterul simulat al contractului de cesiune încheiat la data de 9 iunie 2004 între pârâţii B.R.V. şi M.D.M., în sensul că acesta s-a realizat prin interpunere de persoane, respectiv să se constate că reclamantul este adevăratul cesionar al unui număr de 12 părţi sociale ale SC B.C. SRL şi nu pârâtul M.D.M.
Tot în acest cadru procesual s-a mai cerut să se constate caracterul simulat al contractului de cesiune încheiat la data de 5 octombrie 2005 între pârâţii B.R.V. şi M.D.M., în sensul că acesta este realizat prin interpunere de persoane, respectiv să se constate că reclamantul este adevăratul cesionar al unei părţi sociale, SC B.C. SRL şi nu pârâtul M.D.M.
Pe cale de consecinţă s-a cerut înregistrarea în registrul comerţului a dreptului de proprietate a reclamantului cu privire la 13 părţi sociale ale SC B.C. SRL, concomitent cu reducerea numărului de părţi sociale ale pârâtului M.D.M. de la 18 părţi sociale la 5 părţi sociale.
Specificul obligaţiilor comerciale şi principiul libertăţii contractuale determină şi libertatea probaţiunii în această materie.
Astfel, potrivit art. 46 C. com., „obligaţiile comerciale şi libertăţile se probează cu: acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor, cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., dar şi prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”.
Între comercianţi, proba cu martori se poate folosi fără restricţiile prevăzute de art. 1191 C. civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecţionării înscrisului.
Acţiunea în constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenţei dreptului reclamantei iar potrivit reglementărilor art. 111 C. proc. civ., pentru exercitarea acţiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite, cumulativ condiţiile: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes şi prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt.
Proba simulaţiei în materie comercială prezintă unele particularităţi faţă de dreptul comun, împrejurare care determină ca instanţele să exercite un veritabil rol activ care să conducă la stabilirea adevăratelor raporturi juridice dintre părţi, cu reala întindere a drepturilor şi obligaţiilor cuvenite.
Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Rolul activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, în condiţiile dispoziţiilor art. 1169 C. civ., instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.
Mai mult, art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului prin aceea că orice persoană are dreptul de judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a ţinut seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere a acţiunilor, dar şi de motivele formulate în calea de atac.
Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real, „ascultate”, adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată.
Din această perspectivă se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului, pentru clarificarea aspectelor controversate care se regăsesc în apărările părţilor litigante, astfel încât soluţia dată de instanţă să se bucure de o vădită legalitate şi temeinicie.
Astfel, chiar dacă pârâtul M.D.M. a recunoscut la întrebarea nr. 2 din interogatoriu că este adevărat faptul plăţii sumelor de bani reprezentând contravaloarea celor 12 părţi sociale de către reclamantul C.M. pentru pârâţii B.R.V. şi T.T., se impune a fi verificată şi susţinerea sa dacă erau banii proveniţi din sursele sale sau de la sora sa din Grecia.
Pentru egalitate de tratament judiciar, sub aspectul modalităţii de achitare a preţului părţilor sociale şi a surselor de provenienţă a banilor cu această destinaţie, pârâtul M.D.M. va avea posibilitatea de a dovedi cu documente circuitul bancar al sumelor de bani în discuţie, precum şi martori care pot confirma aceste împrejurări.
Deoarece atât reclamantul C.M. cât şi pârâtul M.D.M. susţin că se află în posesia actelor originale ale societăţii comerciale B.C. SRL, instanţa va examina actele originale deţinute de fiecare parte, solicitând şi explicaţii în legătură cu împrejurările care au condus la deţinerea lor.
Deoarece între reclamantul C.M. şi pârâtul M.D.M. au existat relaţii de încredere, prietenie şi au fost dezvoltate diverse afaceri, situaţie necontestată de toate părţile, este necesar a se verifica dacă şi în cazul altor societăţi comerciale s-a practicat aceiaşi procedură a simulaţiei.
Tot în scopul stabilirii unei corecte situaţii de fapt şi de drept, se impune verificarea mecanismului negocierii cesiunii, a interesului reclamantului de a se informa lunar despre situaţia contabilă a societăţii, dar şi a împrejurării de a garanta în mod exclusiv un credit al SC B.C. SRL în valoare de 98.685 Euro cu destinaţia de a fi dobândit un imobil în municipiul Cluj Napoca.
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge excepţia nulităţii recursului şi a admite recursul declarat de pârâţii SC B.C. SRL şi M.D.M. împotriva deciziei civile nr. 140 din 20 iulie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios, administrativ şi fiscal, în sensul de a casa Decizia recurată şi a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat pârâţii SC B.C. SRL Cluj Napoca şi M.D.M. împotriva deciziei civile nr. 140/2011 de la 20 iulie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios, administrativ şi fiscal, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 870/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 864/2012. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
