ICCJ. Decizia nr. 1011/2013. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1011/2013
Dosar nr. 3388/1/2012
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată la această instanţă în data de 4 mai 2012, reclamanta SC D.A. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 1948 din 5 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul de recurs nr. 23/3/2007, în care a avut calitatea de intimată, în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii, revizuenta arată că, prin decizia a cărei anulare o solicită, Înalta Curte a admis recursul declarat de apelanta pârâtă A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 201 din 14 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi, admiţând apelul declarat de această parte împotriva Sentinţei nr. 9171 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, pe fond, a respins acţiunea în pretenţii pe care a formulat-o în calitate de reclamantă.
Revizuenta susţine că această decizie, care evocă fondul, încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunţată tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că la acest moment există, astfel, două hotărâri potrivnice, fiind îndeplinită cerinţa art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Mai arată că, ambele hotărâri au fost pronunţate între aceleaşi părţi cu acelaşi obiect, pretenţii, aceeaşi cauză, fundamentate pe acelaşi temei dar pentru perioade succesive.
Cu privire la temeiul cererilor, instanţa de recurs care a pronunţat decizia a cărei anulare o solicită nu a observat că interpretarea pct. 3.2 din contractul de tranzacţie a fost definitiv şi irevocabil statuată prin decizia Înaltei Curţi din 2009 care se impune cu putere de lucru judecat.
Drept urmare, susţine revizuenta, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu mai pot fi contrazise sub nicio formă printr-o altă hotărâre iar principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială care se opun readucerii în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvată.
În continuarea argumentării cererii sale, revizuenta face şi o evocare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la efectul autorităţii de lucru judecat pe care instanţa europeană îl instituie pentru considerentele hotărârii, distinct de dispozitiv, cât şi a jurisprudenţei naţionale sub acest aspect, aducând, în final, ca argument pentru temeinicia cererii sale şi dispoziţiile Noului C. proc. civ. în ce priveşte dezlegarea unitară a problemelor de drept.
Intimata-recurentă A.V.A.S. nu a depus întâmpinare la dosar.
Cererea de revizuire este fondată.
Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pe care revizuenta şi-a întemeiat cererea, revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă este potrivnică unei alte hotărâri dată de o instanţă de acelaşi grad sau grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, dispoziţii aplicabile şi în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs iar când una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se judecă de această instanţă.
Cu privire la condiţiile pe care le induce pct. 7 al art. 322 C. proc. civ., practica judiciară în consens cu doctrina au decelat ca relevante, următoarele: condiţii care configurează autoritatea de lucru judecat, respectiv, hotărârile potrivnice să fie pronunţate în cauze, dosare, diferite; să aibă aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate, acelaşi obiect şi cauză; condiţia ca, autoritatea de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea litigiu şi chiar dacă ea ar fi fost invocată să nu existe o pronunţare asupra acesteia.
Consecinţa legală a constatării întrunirii acestor condiţii este anularea celei din urmă hotărâri (art. 327 C. proc. civ.).
Prin revizuirea de faţă, se invocă contrarietatea între două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs şi se solicită anularea ultimei hotărâri pronunţate.
I. Prima hotărâre este Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 prin care Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta SC D.A. SA, a casat Decizia nr. 397 din 19 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi Sentinţa nr. 4139 din 21 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În acest litigiu reclamanta SC D.A. SA a învestit instanţa de fond cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. la plata sumei de 9.671.328 dolari S.U.A., în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciu efectiv suferit în perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 R şi pe art. 3.2 din contractul de tranzacţie încheiat la 25 noiembrie 2004 prin care pârâta A.V.A.S. s-a obligat să achite SC D.A. SA suma de 15.680.000 dolari S.U.A.
Instanţa de fond a respins acţiunea iar curtea de apel a respins apelul reclamantei prin hotărârile mai sus-menţionate, în raport de interpretarea pe ca au dat-o clauzei art. 3.2 din contractul de tranzacţie cu privire la obiectul renunţării.
Înalta Curte în soluţionarea recursului declarat, constatând o greşită aplicare a regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 - 978 C. civ. prin decizia atacată, a statuat cu privire la clauza art. 3.2 din contractul de tranzacţie, astfel: "prin mult disputata clauză părţile au fost de acord să renunţe la litigiile ce existau la momentul tranzacţiei pe rolul instanţelor, precum şi la cele viitoare, la orice alte drepturi şi pretenţii împotriva B. derivând din raporturile cu fosta B. în particular la cele rezultând din Convenţia cadru întrucât au fost transferate în sarcina A.V.A.S. care se substituie B". Că "în consecinţă, interpretarea art. 3.2 din contractul de tranzacţie este aceea că, părţile au renunţat numai la drepturile şi pretenţiile aşa cum sunt ele definite în cadrul tranzacţiei - de la B. SA întrucât toate drepturile şi obligaţiile acesteia au fost preluate de A.V.A.S.".
Aceste considerente au justificat casarea hotărârilor şi trimiterea pentru rejudecare la instanţa de fond.
II. Cea de-a doua hotărâre, potrivnică celei dintâi, o reprezintă Decizia nr. 1948 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 5 aprilie 2012. Prin această decizie Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 201 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti pe care a modificat-o, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinţei nr. 9171 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti pe care a schimbat-o în parte şi, pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D.A. SA Bucureşti, menţinând dispoziţia privind respingerea autorităţii de lucru judecat.
În acest al doilea litigiu, reclamanta SC D.A. SA a învestit instanţa de fond cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. tot la plata sumei de 9.671.328 dolari S.U.A., în echivalent în RON la data plăţii reprezentând prejudiciu efectiv suferit în perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2004, întemeiată, de asemenea, pe dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi fundamentată pe contractul de tranzacţie din 25 noiembrie 2004.
Instanţa de fond a respins excepţia prezumţiei de lucru judecat invocată de A.V.A.S. ca neîntemeiată; a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC D.A. SA şi a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. la plata sumei solicitate. Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei, prin decizia menţionată aceasta stabilind că: "din conţinutul art. 3.2 din tranzacţie rezultă în mod neechivoc faptul că SC D.A. SA renunţă la pretenţiile împotriva B., dat fiind faptul că B. se substituie A.V.A.S. În cuprinsul tranzacţiei nu există nicio menţiune care să exprime faptul că SC D.A. înţelege să renunţe la pretenţiile împotriva B. şi A.V.A.S. sau să renunţe la pretenţiile rezultate din convenţia cadru".
Înalta Curte prin Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 a cărei anulare se solicită a modificat decizia instanţei de apei, a admis apelul pârâtei şi pe fond a respins acţiunea reclamantei ca o consecinţă a interpretării contrare pe care a dat-o clauzei 3.2 din contractul de tranzacţie, după cum urmează: "Prin art. 3.2 din tranzacţie intimata-reclamantă a renunţat în mod necondiţionat la toate litigiile existente şi viitoare privind executarea silită şi la orice drepturi şi pretenţii derivând din raporturile stabilite cu SC B. SA care au făcut obiectul unor procese în curs şi viitoare";(..) "Prin încheierea tranzacţiei voinţa părţilor a fost aceea de a stinge orice litigii prezente şi viitoare în legătură cu drepturile derivate ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei SC B. SA cu consecinţa că părţile nu mai au posibilitatea să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute, situaţie în care obligarea pârâtei la plata sumei anterior menţionate este lipsită de temei legal".
Rezultă, aşadar, că cele două litigii s-au purtat între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate, reclamanta SC D.A. SA şi pârâta A.V.A.S., cu acelaşi obiect, pretenţii în acelaşi cuantum, dar pentru perioade succesive, cu aceeaşi cauză, art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 3.2 din contractul de tranzacţie din 25 noiembrie 2004, finalizate prin hotărâri pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care se află în contrarietate sub aspectul considerentelor şi soluţiilor pronunţate, derivată din divergenţa de interpretare a clauzei 3.2 din contractul de tranzacţie pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile.
Prin urmare, Înalta Curte constată ca fiind îndeplinite condiţiile explicite şi implicite pe care le instituie art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cele două hotărâri fiind decizii ale Înaltei Curţi ca instanţă de recurs: nr. 1172 din 7 aprilie 2009 şi 1948 din 5 aprilie 2012, cea de a doua, ultima pronunţată, fiind evident potrivnică celei dintâi.
Se mai impune precizarea că, în cadrul celui de-al doilea litigiu nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat cât priveşte Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa tribunalului, menţinută prin Decizia instanţei de recurs nr. 1948 din 5 aprilie 2012 sub acest aspect, fiind respinsă excepţia prezumţiei de lucru judecat invocată de pârâta A.V.A.S. faţă de Sentinţa nr. 3918/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 3073/2005.
În ce priveşte autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că aceasta este ataşată considerentelor sale. Legea naţională în vigoare la data pronunţării hotărârilor potrivnice şi formulării cererii de revizuire nu distingea asupra părţilor dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat, dar, în virtutea principiului ubi lex non distinguit, şi făcând aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg sub acest aspect, cât şi a deciziilor Curţii Constituţionale, mai jos-menţionate, obligatorii de asemenea, Înalta Curte constată că rezolvarea problemei de drept pe care prima Decizie nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat, faţă de a doua decizie, cea din urmă, nr. 1948 din 5 aprilie 2012, care prin considerente i-a dat o rezolvare contrară cu consecinţa adoptării unei soluţii contrare.
România a devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în urma ratificării acesteia prin Legea nr. 30/1994 iar prin art. 11 din Constituţie s-a obligat să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte şi pe care Ie-a ratificat. Şi-a asumat, astfel, obligaţia de a respecta Convenţia precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenţiei, în limitele pe care aceasta le prevede, în conformitate cu art. 46: "Înaltele Părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi".
Curtea Europeană a apreciat în jurisprudenţa sa, repetitiv, că "un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele adiţionale (..). Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiutor" ( Hotărârea D.P., 26 aprilie 2007).
"În această privinţă, trebuie reamintit faptul că preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţie (..). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat." ("Hotărârea S. şi alţii, 23 februarie 2006).
Cu privire la principiul securităţii juridice axat pe principiul echităţii juridice şi al puterii lucrului judecat, res judicata, aplicabile în cauza de faţă, Curtea Europeană a reafirmat: "Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că soluţia definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată." (Hotărârea B., 28 octombrie 1999) "Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză" (Hotărârea L., 4 martie 2008).
Neechivoc, în cauza D. împotriva României, Curtea Europeană a statuat: "(..) Curtea reaminteşte că motivarea unei hotărâri are acelaşi efect obligatoriu ca şi dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei fundamentală (Hotărârea din 7 februarie 2012). În acelaşi sens, Hotărârea P. împotriva Franţei, 2004.
De asemenea, în cazul SC P.S. SA împotriva României, Curtea Europeană preluând statuarea din cauza Z. şi alţii împotriva Greciei (Hotărârea din 18 noiembrie 2004), a stabilit, tot neechivoc: "(..) Obligaţia de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în acelaşi timp cel care trebuie respectat şi aplicat" (Hotărârea din 3 iunie 2008).
La rândul său, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, în sensul că: "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta".
Constatarea că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta şi că atât considerentele cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept a fost reafirmată şi în deciziile ulterioare, de ex.: nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 549/3.08.2011; nr. 414/14.04.2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 291/4.05.2010; nr. 1415/4.11.2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 796/23.11.2009; nr. 415/14.04.2010, publicată în M. Of. Partea I, nr. 294/5.05.2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. Partea I, nr. 90/3.02.2012; Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010.
Nu în ultimul rând, se impune şi observaţia că Noul C. proc. conţine o reglementare expresă în sensul că "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (art. 430 alin. (2)).
Prin urmare, faţă de cele ce preced, Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. va încuviinţa cererea de revizuire şi, în baza art. 327 alin. (1) C. proc. civ. va anula cea din urmă hotărâre, respectiv Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este potrivnică Deciziei nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunţată tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Sub aspectul aplicabilităţii art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident faţă de faptul că revizuenta nu a făcut dovada în condiţiile legii a cheltuielilor solicitate, extrasul de cont înfăţişat neconţinând elemente de identificare a destinaţiei plăţii şi nefiind certificat de unitatea bancară conform art. 39 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Încuviinţează cererea de revizuire formulată de SC D.A. SA BUCUREŞTI împotriva Deciziei nr. 1948 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Anulează Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 104/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 91/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
