ICCJ. Decizia nr. 104/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 104/2013
Dosar nr. 25885/3/2010
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 16306 din 19 septembrie 2011 Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a Comercială a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta SC R.D. SRL în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă a DISTRIBUŢIEI ŞL Exploatării Filmelor „RomâniaFilm".
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că reclamanta a investit instanţa judecătorească cu o acţiune în realizare, respectiv obligarea pârâtei de a-i înstrăina în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004 activul reprezentat de Cinematograful „Tineretului", situat în Municipiul Tulcea, dar că aceasta nu întruneşte cerinţele legii referitoare la existenţa unui activ disponibil utilizat de către reclamantă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 346/2004. În acest sens s-a reţinut că părţile, au încheiat în anul 2009 un contract de închiriere al imobilului de mai sus, că la art. 12 lit. b) din lege s-a prevăzut ca activul să se afle în folosinţa reclamantului la data intrării în vigoare a legii şi că se poate observa cum amintitul contract de închiriere este încheiat la o dată când Legea nr. 346/2004 era în vigoare. În continuare s-a ţinut seama de faptul că bunul nu este activ disponibil deoarece nici nu se afla în proprietatea privată a statului, aspect ce reiese din interpretarea pct. 8 al articolului unic al Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005.
Pentru aceasta s-a considerat că şi sălile de cinematograf aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „Româniafilm" erau, prin efectul legii, scoase din proprietatea privată a statului şi trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale, chiar dacă, anterior acestui moment al intrării legii în vigoare, procedura de înstrăinare reglementată prin Legea nr. 346/2004 fusese demarată.
Apelul formulat de reclamanta SC R.D. SRL împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 96/2012 din 28 februarie 2012.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta deţine şi exploatează activul denumit Cinematograful „Tineretului" situat în Municipiul Tulcea, în baza contractului de închiriere din 4 iunie 2009 încheiat cu Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „Româniafilm", în calitate de locator.
S-a reţinut că O.U.G. nr. 47/2011, dispune la art. 1 alin. (2) că sălile şi grădinile de spectacol cinematografic împreună cu terenurile aferente acestora (prevăzute la poziţiile 134-166 din Anexa nr. 1), libere de sarcini, trec din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „Româniafilm" şi că la poziţia 124 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 47/2011 se află cinematograful în litigiu.
S-a constatat de asemenea, de la data intrării în vigoare a susmenţionatei ordonanţe nu se mai pot încheia protocoale cum prevedeau dispoziţiile Legii nr. 328/2006.
Cu toate acestea, deşi bunul în litigiu se află în administrarea pârâtei şi întruneşte şi cerinţele unui activ disponibil pentru a putea fi înstrăinat reclamantei chiriaşe, în speţă au devenit aplicabile prevederile art. 1 pct. 40 - art. 67 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, în vigoare din mai 2011, potrivit cărora diminuarea participaţiei statului la unităţile aflate sub autoritatea Ministerului Culturii şi cultelor, prevăzute la art. 66, precum şi vânzarea sălilor şi grădinilor de spectacol, cinematografic, a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „Româniafilm" poate fi făcută doar pe baza unor strategii specifice, emise de Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru fiecare societate şi aprobate prin hotărâre a Guvernului.
S-a apreciat că aceste prevederi presupun elaborarea unei strategii din partea Guvernului pentru a se realiza privatizarea, respectiv vânzarea sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic, iar pretenţiile reclamatei de a fi obligată pârâta să înstrăineze activul în litigiu printr-un contract de vânzare-cumpărare care să nu ţină seama de normele speciale anterior evocate sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC R.D. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de recurs indicat, recurenta a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de apel se întemeiază pe un text de lege abrogat, respectiv dispoziţiile art. 67 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, ce a fost abrogat la data de 02 ianuarie 2009 ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 unde prin articolul unic pct. 7 s-a prevăzut abrogarea art. 67.
Astfel că, susţine recurenta, ipoteza expusă de instanţa de apel în argumentarea soluţiei, potrivit căreia art. 1 pct. 40-art. 67 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia este în vigoare din mai 2011 nu numai că nu este susţinută de nici un argument juridic, ci aceasta contravine dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Recurenta susţine că soluţia instanţei de apel nu ţine cont de principiul specialia generalibus derogant întrucât din formularea motivării reiese faptul că instanţa de apel atribuie prevederilor art. 67 din O.G. nr. 39/2005 un caracter special, fără însă a se motiva acest aspect prin raportare la temeiul de drept al acţiunii introductive de instanţă.
Recurenta mai susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 14 din Legea nr. 346/2004 întrucât aşa cum rezultă din textul articolului menţionat pârâtei îi revine obligaţia de a adopta în consiliul de administraţie hotărâri privind vânzarea şi să informeze ministerul de resort.
Totodată apreciază că, în acord cu procedura specială de vânzare instituită prin prevederile Legii nr. 346/2004, singura obligaţie instituită în sarcina misterului de resort, în speţă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, este aceea de a urmări îndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligaţiilor instituite în sarcina acesteia prin prevederile ari. 12 alin. (1) şi nu de a emite strategii în domeniul stimulării înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.
Recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea a rt. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În opinia recurentei prin apelul la noţiunea de speranţă legitimă, doctrina a semnalat lărgirea sferei de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1, considerându-se că, în anumite condiţii particulare, dreptul de a accede la proprietate este susceptibil de a fi el însuşi calificat ca „bun", fiind vorba de un interes cu caracter economic căruia nu i se poate refuza a priori aptitudinea de a cădea în câmpul de aplicare al art. 1.
Recurenta susţine că protejată în aceeaşi măsură ca şi dreptul de proprietate privată deja obţinut, această speranţă legitimă este o creanţă certă cât priveşte existenţa sa, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a obţine un bun.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului modificarea în tot a sentinţei comerciale nr. 16306 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a comercială şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „Româniafilm", răspunzând criticilor recurentei reclamante, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantei de a solicita obligarea pârâtei să procedeze la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu în baza art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci aceea dacă respectivul bun mai poate fi vândut, în condiţiile în care a devenit inalienabil, prin efectul Legii nr. 303/2008, precum şi în condiţiile apariţiei O.U.G. nr. 47/2011.
Întreaga aserţiune a recurentei privind dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 328/2006 şi a principiului speciala generalibus derogant sunt chestiuni ce nu au relevanţă în soluţionarea cauzei întrucât soluţia instanţei de apel s-a fundamentat în principal pe dispoziţiile O.U.G. nr. 47/2011.
Odată cu apariţia O.U.G. nr. 47/2011, publicată în M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011, anterior pronunţării în cauză a sentinţei instanţei de fond - nr. 16306 din 19 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti - legiuitorul a eliminat încheierea protocolului reglementat de vechea legislaţie, ca urmare a faptului că majoritatea autorităţilor administraţiei publice locale nu au întreprins măsurile legale şi procedurale pentru preluarea cinematografelor în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale locale, comunale, orăşeneşti, municipale şi al sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, şi în administrarea consiliilor locale respective.
De precizat este faptul că, potrivit aceleiaşi norme legale enunţate mai sus, legiuitorul a lămurit regimul juridic al imobilelor administrate de pârâtă, în sensul că acestea trec din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului.
Astfel fiind se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 47/2011.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale. (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte criticile vizând interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 346/2004 Curtea, constată că sunt chestiuni ce exced controlului judiciar în calea de atac a recursului, acestea nefiind analizate de instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei SC R.D. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.D. SRL împotriva deciziei civile nr. 96/2012 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 1017/2013. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 1011/2013. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs → |
|---|
