ICCJ. Decizia nr. 1170/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1170/2013
Dosar nr. 7524/2/2011
Şedinţa publică din 6 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 810 din 9 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de D.V., în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti prin P.G., a fost obligată pârâta să acorde reclamantei D.V. despăgubiri în cuantum de 194.303 euro în echivalent RON la data efectuării plăţii, pentru terenul în suprafaţă de 107,89 mp situat în Bucureşti, str. T., sector 3 şi 609.000 RON pentru construcţia demolată de la aceeaşi adresă. A fost respinsă cererea reclamantului C.S. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 838 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (rămasă irevocabilă), a fost admisă contestaţia formulată de D.V., anulată Dispoziţia nr. 211 din 16 decembrie 2003, pârâta din prezenta cauză fiind obligată să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării din 7 august 2001, privind restituirea în echivalent a imobilului compus din teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. T., fără să se conformeze până în prezent acestei obligaţii.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că instanţa este îndreptăţită să se pronunţe direct asupra notificării formulate de reclamantă, conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că, potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât şi a faptului că titlul statului asupra imobilului nu este valabil, Decizia nr. 1425/1984 fiind emisă cu încălcarea prevederilor Constituţiei din 1965, cât şi a tratatelor la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, instanţa a reţinut că valoarea terenului în suprafaţă de 107,89 mp este de 194.303 euro, iar a construcţiei este de 609 000 RON.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului C.S., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, atâta timp cât acesta nu a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 84 din 2 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că reclamanţii au cerut contravaloarea actualizată a despăgubirilor datorate de stat pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi, chiar dacă în motive se face vorbire despre Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea Legii nr. 10/2001, temeiul de drept al acţiunii este art. 480 - 482 C. civ.
S-a constatat astfel, că instanţa de fond a schimbat obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare către reclamanţi a despăgubirilor în baza art. 480 - 482 C. civ., ci în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând greşit că reclamantul C.S. nu are dreptul să primească despăgubiri deoarece nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Reluând judecata, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 689 din 15 aprilie 2011, prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea formulată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, deşi a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, conform considerentelor deciziei de casare, reclamanţii au refuzat modificarea cadrului procesual.
Calitatea procesuală pasivă, care în acţiunile personale presupune identitatea dintre persoana pârâtului şi cel obligat în temeiul raportului juridic de drept material, aparţine în cauză Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, atâta vreme cât există deja o hotărâre judecătorească prin care pârâta a fost obligată să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri, o nouă hotărâre cu acelaşi obiect nu mai poate fi pronunţată.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pârâtul Municipiul Bucureşti prin P.G. nu mai are posibilitatea să acorde despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate ce era prevăzută în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005.
Câtă vreme prezenta cerere a fost introdusă după adoptarea Legii nr. 247/2005, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora atunci când restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată doar să propună acordarea de despăgubiri, fără a mai indica cuantumul despăgubirilor, acesta fiind atributul instituţiilor abilitate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca nelegală.
Instanţa a pus în dezbaterea părţilor recalificarea căii de atac, reţinând motivat că împotriva sentinţei calea de atac este apelul şi nu recursul, cum nelegal s-a reţinut în dispozitivul hotărârii atacate.
Prin Decizia nr. 845/A din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat neîntemeiată critica potrivit căreia sentinţa ar fi nulă întrucât în dispozitivul acesteia s-a trecut greşit numele reclamantei V.D. în loc de D.V., fiind vorba doar de o simplă greşeală materială ce poate fi îndreptată printr-o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, la instanţa de fond a fost citată reclamanta sub numele corect de D.V., iar aceasta a şi fost reprezentată la termenul când s-a dat cuvântul pe fond de către avocat, astfel încât nu se poate susţine că reclamantei i-au fost încălcate drepturile procesuale.
De asemenea, susţinerea potrivit căreia părţile ar fi fost lipsite de un grad de jurisdicţie a fost înlăturată de Curte prin recalificarea căii de atac ca fiind apel şi nu recurs.
Nu a fost găsit întemeiat nici motivul de apel referitor la cadrul procesual, întrucât la rejudecare, instanţa, în raport de decizia de casare, a pus în discuţia părţilor necesitatea citării în cauză ca pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Aceasta, în condiţiile în care în practicaua sentinţei apelate s-a reţinut în mod expres că reclamanţii, prin avocat, au apreciat că, în raport de principiul disponibilităţii, nu se impune citarea ca pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Afirmaţia reclamanţilor, în sensul că, de fapt, ar fi susţinut oral că, dacă instanţa consideră necesară introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se opun, a fost înlăturată întrucât pe de o parte, nu este dovedită (din practicaua hotărârii rezultând că reclamanţii au refuzat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice), iar, pe de altă parte, potrivit principiului disponibilităţii, reclamanţii sunt aceia care fixează cadrul procesual pasiv prin indicarea expresă a pârâtului cu care înţeleg să se judece, voinţa lor neputând fi suplinită de voinţa instanţei.
S-a constatat ca fiind real faptul că prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond prin registratură, ulterior închiderii dezbaterilor, când pricina a rămas în pronunţare, reclamanţii au solicitat repunerea pe rol a cauzei şi introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În mod legal însă instanţa de fond nu a luat în seamă o asemenea cerere formulată după rămânerea în pronunţare, întrucât potrivit art. 151 C. proc. civ., pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri.
Ca atare, potrivit conţinutului normei, rezultă că judecătorul poate repune cauza pe rol numai pentru a se lămuri cu privire la chestiunile de drept dezbătute în faţa sa anterior rămânerii în pronunţare şi că ulterior rămânerii în pronunţare, nu mai pot fi formulate cereri noi de către părţi.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii D.V. şi C.S., care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Decizia este nelegală, fiind pronunţată împotriva Sentinţei civile nr. 6891 şi nu împotriva Sentinţei civile nr. 689, cea care a fost atacată cu recurs.
- Recalificarea căii de atac, din recurs în apel, constituie o încălcare în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea comunicată reclamanţilor poartă menţiunea căii de atac a recursului. Totodată, au fost încălcate regulile de repartizare aleatorie printr-o astfel de recalificare.
- Instanţa de apel a sancţionat cu „maximă severitate" pe reclamanţi, pentru că aceştia nu şi-au manifestat direct şi fără echivoc acordul de a se judeca cu Ministerul Finanţelor în calitate de pârât şi nu cu Primăria municipiului Bucureşti.
Aceasta, în condiţiile în care reclamanţii au arătat că nu se opun citării Ministerului de Finanţe şi, mai mult, prin concluziile scrise depuse la instanţa de fond pentru termenul la care s-a amânat pronunţarea au arătat că achiesează la cererea pârâtului, solicitând introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice.
Invocarea dispoziţiilor art. 151 C. proc. civ. de către instanţa de apel în legătură cu imposibilitatea repunerii cauzei pe rol pentru extinderea cadrului procesual este greşită, pentru că, atâta vreme cât tribunalul amânase pronunţarea pentru a da părţilor posibilitatea să depună note scrise şi să studieze chestiunile de drept şi de fapt ale cauzei, înseamnă că nu mai era incident textul procedural menţionat.
Altminteri, ar însemna ca instanţa să amâne pronunţarea pentru depunerea de note scrise, după care să nu le mai ia în considerare.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea nelegalităţii deciziei, sub motiv că aceasta ar fi fost pronunţată în soluţionarea căii de atac îndreptate împotriva altei sentinţe decât cea care constituia obiect al apelului, este nejustificată şi tinde, în realitate, la valorificarea unei simple erori materiale şi nu a unei erori de judecată, de natură să atragă nelegalitatea soluţiei.
Astfel, în considerentele deciziei se face referire la numărul corect al sentinţei atacate (nr. 689 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă), precum şi la conţinutul şi criticile îndreptate împotriva acesteia, neputându-se pretinde că instanţa ar fi fost în eroare asupra obiectului judecăţii.
Pentru simple erori materiale, cum este şi aceea referitoare la menţionarea unui număr greşit, în condiţiile în care este evident, din conţinutul deciziei, că judecata nu a depăşit cadrul învestirii, modalitatea îndreptării inadvertenţei nu este aceea a recursului (nefiind incident niciun motiv din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ.), ci, aşa cum corect reţine şi instanţa anterioară, aceea a formulării unei cereri de rectificare pe temeiul art. 281 C. proc. civ.
- Critica vizând recalificarea căii de atac - din recurs în apel - este, de asemenea, nefondată.
Împrejurarea că în dispozitivul hotărârii comunicate se face menţiunea că este susceptibilă de recurs este lipsită de consecinţele juridice pretinse de către recurenţi, pe de o parte având în vedere sistemul legalităţii căilor de atac (nu pot fi exercitate decât căile de atac prevăzute de lege) şi, pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 84 C. proc. civ. care permit calificarea corectă a actului procedural (în speţă, cererea pentru exercitarea căii de atac), atunci când poartă o denumire greşită.
În ce priveşte pretinsa încălcare a regulilor de repartizare aleatorie, dedusă de către recurenţi din aceeaşi recalificare a căii de atac, ele au fost respectate, în condiţiile în care o asemenea repartizare constă, în condiţiile art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, în utilizarea sistemului informatic prin programul E., respectiv, înregistrarea dosarelor în ordinea sosirii la instanţă şi distribuirea lor completelor constituite numerotate la începutul anului pe instanţă (în speţă, C4, învestit deopotrivă, cu soluţionarea cauzelor în faza procesuală a apelului şi recursului).
Totodată, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Regulament, conform cărora „în situaţia recalificării căilor de atac se va proceda astfel: dacă apelul este recalificat în recurs, completul de judecată va fi întregit cu un judecător din lista de permanenţă, iar dacă recursul este recalificat în apel, completul de judecată va fi format din primii 2 judecători ai completului de recurs".
- Este, de asemenea, total lipsită de fundament, critica potrivit căreia, prin menţinerea soluţiei de primă instanţă, văzând lipsa calităţii procesuale a pârâtei chemate în judecată, instanţa nu ar fi dat eficienţă notelor scrise depuse de către reclamanţi prin care arătau că nu se opun citării în cauză a Ministerului Finanţelor.
Aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor, nu poate fi schimbat cadrul procesual şi nu mai pot fi aduse modificări elementelor cererii de chemare în judecată.
Pretinzând contrariul, recurenţii nesocotesc exigenţele art. 132 C. proc. civ., care permit ca, la judecata în primă instanţă, modificarea cererii de chemare în judecată să se realizeze până la prima zi de înfăţişare.
De asemenea, susţinând că li s-a dat posibilitatea depunerii de concluzii scrise pentru ca ulterior să nu fie luate în considerare de către instanţă, recurenţii ignoră conţinutul art. 146 C. proc. civ., care permite părţilor depunerea de concluzii scrise, după închiderea dezbaterilor, cu privire la susţinerile lor verbale.
Textul procedural menţionat nu este unul derogator de la dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., pentru ca partea să poată pretinde că după închiderea dezbaterilor, prin posibilitatea oferită, de a depune concluzii scrise, mai putea aduce modificări elementelor judecăţii.
- Este la fel de nefundamentată şi susţinută în termeni neprocedurali critica potrivit căreia instanţa nu putea face referire la dispoziţiile art. 151 C. proc. civ., referitoare la imposibilitatea repunerii cauzei pe rol, pentru a da eficienţă cererii reclamanţilor, conţinută în concluziile scrise, de repunere a cauzei pe rol.
În realitate, instanţa de fond a constatat corect, cu referire la textul legal menţionat, că repunerea cauzei pe rol nu este justificată decât atunci când găseşte necesare noi lămuriri.
În speţă, asemenea „noi lămuriri" nu puteau fi, aşa cum pretind recurenţii, în legătură cu solicitarea de extindere a cadrului procesual făcută de către aceştia prin „note scrise", ulterioare închiderii dezbaterilor şi, aşadar, în afara limitelor procedurale.
Ca atare, judecarea cauzei s-a făcut cu nerespectarea principiului disponibilităţii părţilor căruia nu i se putea substitui principiul rolului activ al instanţei.
Faţă de considerentele arătate, criticile au fost găsite total nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.V. şi C.S. împotriva Deciziei nr. 845/A din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1226/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1105/2013. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
